9,132 matches
-
lui Mercutio (1993), ca și în Fragmente critice, S. răspunde diverșilor preopinenți, încercând să își expliciteze (consecvent ponderat) idei și opțiuni relativ la „autonomia esteticului”, „rezistența prin cultură”, apărarea figurilor de vârf din literatura anilor 1944-1989 de tendințe demolatoare, fără a nega nici o clipă nevoia unor „revizuiri”, înțelese în deplin spirit lovinescian. În tumultul politico-mediatic al anilor 1990-2000 se va fi putut contura impresia că S., unul dintre criticii literari de prim rang și de necontestată autoritate ai anilor ’60-’80 ai
SIMION-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289682_a_291011]
-
cinism inocent”. Mircea Eliade e un „intelectual pentru care gândirea e o funcție vitală, ca și respirația”; orice „divagație” a lui este „o excursie aventuroasă pe firul unei reflecții”. Demne de reținut sunt și unele notații cu caracter general. Aliteratura „neagă literatura, dar negând-o totuși cu mijloacele ei, se neagă pe sine însăși, devenind mai «literatură» ca oricare alta”. În multe „noi” romane franceze „obiectul zugrăvirii este haosul, dar modul ei este spiritul sistematic până la didacticism”, iar stilul unora e
SORA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289792_a_291121]
-
Eliade e un „intelectual pentru care gândirea e o funcție vitală, ca și respirația”; orice „divagație” a lui este „o excursie aventuroasă pe firul unei reflecții”. Demne de reținut sunt și unele notații cu caracter general. Aliteratura „neagă literatura, dar negând-o totuși cu mijloacele ei, se neagă pe sine însăși, devenind mai «literatură» ca oricare alta”. În multe „noi” romane franceze „obiectul zugrăvirii este haosul, dar modul ei este spiritul sistematic până la didacticism”, iar stilul unora e „un fel de
SORA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289792_a_291121]
-
e o funcție vitală, ca și respirația”; orice „divagație” a lui este „o excursie aventuroasă pe firul unei reflecții”. Demne de reținut sunt și unele notații cu caracter general. Aliteratura „neagă literatura, dar negând-o totuși cu mijloacele ei, se neagă pe sine însăși, devenind mai «literatură» ca oricare alta”. În multe „noi” romane franceze „obiectul zugrăvirii este haosul, dar modul ei este spiritul sistematic până la didacticism”, iar stilul unora e „un fel de clovnerie gramaticală, ca în teatrul absurdului. Limbajul
SORA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289792_a_291121]
-
de‑a doua venire a lui Cristos, dar nu o inaugurează. Pe de altă parte, Marcu îi îndeamnă pe creștini să îndure persecuțiile, dat fiind faptul că Cristos însuși a fost cel care le‑a anunțat; în același timp, autorul neagă orice raport direct, de tip cauză‑efect, între persecuția creștinilor, distrugerea templului și parusie. Aceasta din urmă este foarte aproape - a se vedea parabola smochinului, vv. 28‑30 -, dar nimeni nu poate ști cu exactitate momentul în care se va
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este un „dualist” în sensul creștin al cuvântului. Cei drept‑credincioși sunt de partea luminii, a adevărului, a iubirii; schismaticii rămân în întuneric, minciună și ură. Cei din urmă se numesc „anticriști”, pentru că „tăgăduiesc că Isus este Cristosul” (2,22). Negând existența Fiului, ei neagă în egală măsură existența Tatălui. Negarea este efectul unui duh înșelător. Autorul va reveni - în capitolul 4 - asupra obligației și a posibilității de a opune rezistență acestui spirit malefic. În viziunea sa, creștinii au pecetea adevărului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sensul creștin al cuvântului. Cei drept‑credincioși sunt de partea luminii, a adevărului, a iubirii; schismaticii rămân în întuneric, minciună și ură. Cei din urmă se numesc „anticriști”, pentru că „tăgăduiesc că Isus este Cristosul” (2,22). Negând existența Fiului, ei neagă în egală măsură existența Tatălui. Negarea este efectul unui duh înșelător. Autorul va reveni - în capitolul 4 - asupra obligației și a posibilității de a opune rezistență acestui spirit malefic. În viziunea sa, creștinii au pecetea adevărului sub forma unei crisme
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
trup este de la Dumnezeu; 3și fiece duh care nu‑l mărturisește pe Isus nu este de la Dumnezeu; este duhul lui Anticrist, despre care ați auzit că vine, și acum chiar este în lume (6∀ℜ <¬< ƒ< ϑ⎝ 6Φ:∑ Schismaticii neagă, așadar, realitatea Întrupării. Am întâlnit deja, în 2Tes., expresia ƒ<ΞΔ(γ4∀ Β8ς<0Η, care se referă la „un duh” trimis de Dumnezeu ca „mângâiere” pentru cei necredincioși. În epistola lui Ioan, regăsim, amplu dezvoltată, aceeași temă (Β< Β<γ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Apol. 31, 6); acesta scrie la mai puțin de treizeci de ani de la revolta iudaică, având informații de primă sursă. El confirmă atribuirea supranumelui mesianic de „fiul stelei” lui Bar Kosiva; 3) mărturia unui alt curent rabinic, ostil revoltei, care neagă mesianitatea - admisă deci de alții - căpeteniei celor revoltați; printr‑un joc de cuvinte, ei îl numesc pe Bar Kokhba, „Bar Koziba”, „fiul minciunii”; 4) autorii creștini de mai târziu, Eusebiu, spre pildă (HE, 4, 6, 2), sau Ieronim (Adu. Rufinum
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
imperiului, semn al venirii Anticristului; Apoc. 17,12‑14; Mt. 12,25; Dan. 2. Excurs teologic despre necesitatea Judecății de Apoi 26,2-28,2 Împotriva blasfemiatorilor; diavolul lucrează fățiș după prima venire a Domnului; apostații vor avea soarta Satanei; ei neagă Judecata întrucât se simt vinovați; dacă nu va fi nici o Judecată, atunci la ce bun a doua venire a lui Cristos?; apostații se separă de bună voie de Dumnezeu, de aceea vor primi pedeapsa veșnică; pentru a le satisface credința
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu face decât să spună adevărul. Această interpretare antrenează consecințe grave la nivel teologic; șarpele, asimilat de o bună parte a tradiției creștine diavolului (Apoc., Iustin etc.), devine aici prietenul omenirii, iar Demiurgul, principalul său dușman. Irineu respinge această exegeză, negându‑i legitimitatea. În capitolul 27 (1‑2) al cărții a II‑a, el enunță principiul, singurul valabil pentru hermeneutica creștină, potrivit căruia orice pasaj obscur sau ambiguu din Scriptură trebuie citit și descifrat în lumina pasajelor clare: O minte limpede
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
se realizează întotdeauna sub ochii și cu participarea întregii comunități. Sunt vizibile, aceasta înseamnă că pot fi verificate concret, empiric. Învierile, spre pildă, sunt învieri ale trupului, ele nu au loc „la nivel spiritual” așa cum pretind gnosticii. Episcopul Lyonului nu neagă minunile în general (Origen va apăra aceeași poziție în C. Cels.), el pune la îndoială numai realitatea acestor minuni ale căror efecte nu sunt vizibile și, prin urmare, nu pot fi verificate în mod concret, material. Adevărata minune trebuie să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
veșnic, lui, care din proprie voință s‑a rupt de Dumnezeu (ex sua uoluntate abscendenti a Deo), precum și celor care fără nici un strop de căință perseverează în apostazie” (26, 2). Prima reacție a oricărui condamnat la moarte este de a nega legitimitatea judecătorului care îl condamnă. Tot astfel diavolul și instrumentele sale, ereticii, neagă legitimitatea Demiurgului, anulând implicit însăși ideea unei Judecăți universale: „Cei plini de duh diavolesc îl acoperă de învinuiri pe Creatorul nostru, Cel care ne‑a dăruit Duhul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
uoluntate abscendenti a Deo), precum și celor care fără nici un strop de căință perseverează în apostazie” (26, 2). Prima reacție a oricărui condamnat la moarte este de a nega legitimitatea judecătorului care îl condamnă. Tot astfel diavolul și instrumentele sale, ereticii, neagă legitimitatea Demiurgului, anulând implicit însăși ideea unei Judecăți universale: „Cei plini de duh diavolesc îl acoperă de învinuiri pe Creatorul nostru, Cel care ne‑a dăruit Duhul vieții și ne‑a hărăzit o Lege potrivită tuturor, nevrând să admită că
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
istorii înlăuntrul căreia s‑a petrecut evenimentul unic al Întrupării. Tocmai din acest motiv, Hipolit evită să proclame caracterul în întregime diabolic al instituțiilor umane, în general, și al puterilor politice, în special. Intenția spuselor sale nu este de a nega acestor structuri „lumești” orice valoare, cum făcuse odinioară Iustin, ci de a relativiza această valoare insistând asupra caracterului său secundar, chiar derivat. În consecință, imperiile trebuie să existe, ca forme de organizare umană, pentru ca planul lui Dumnezeu să poată fi
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înșelător care imită neîncetat lucrările lui Dumnezeu și îl amăgește pe om în mii de feluri” (II, 27, 3). Orice putere vine de la Dumnezeu (menționăm, în acest sens, vedenia copacului și interpretarea propusă de Hipolit). Autoproclamându‑se „stăpânul lumii”, Nabucodonosor neagă transcendența și sacralitatea puterii sau, mai degrabă, propune în locul acestui principiu transcendent unul imanent și egocentric. Pedeapsa sa - nebunia urmată de pierderea tronului - constituie un avertisment foarte serios pentru toți tiranii din viitor, inclusiv pentru Anticrist (III, 4, 1‑4
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
însuși Cristos? Este evident, conchide el, că exisă false minuni, săvârșite de falși profeți, atât în sânul religiei păgâne, cât și în religia creștină, dar, recunoscând aceasta, trebuie să admitem că prezența minunilor este o realitate care nu poate fi negată fără riscul de a sărăci, chiar a goli de sens, lucrarea pământească a divinității. Origen întoarce acest argument împotriva adversarului său, întrebându‑se retoric: „Oare demonii cei răi ar putea face minuni prin vrăjitorie, iar natura dumnezeiască și binecuvântată nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
crucii (Mt. 27) [cap. 22]; d) dublul avertisment: către credincioși și către necredincioși (cap. 23); e) mulțimea îngerilor care îl însoțesc pe Cristos la cea de‑a doua venire; f) Judecata de Apoi (cap. 25-26). Secțiunea a patra Erezia care neagă veșnicia împărăției lui Cristos (cap. 27-32): a) prezentarea ereziei (cap. 27); b) confruntarea cu mărturiile Scripturii (Dan. 2,44; Ps. 101,26‑28) (cap. 28); c) falsa exegeză a ereticilor (cap. 29-30); d) respingerea ereziei (cap. 31-32). Epilog Binecuvântarea și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cei care l‑au omorât odinioară pe Cristos și cei care continuă să îl omoare în prezent prin învățăturile lor paraeclesiastice. Tot în De praescriptiones 33, 3‑4, citim: „Pavel, în prima epistolă către corinteni, îi înfierează pe cei care negau sau puneau la îndoială învierea; aceasta era opinia specifică saducheilor la care aderă Marcion, Apelie, Valentin și toți cei care nu primesc învierea trupului”. Doctrina marcionită își adâncește, așadar, rădăcinile în teologia saducheilor, care nega învierea trupurilor. Problema devine centrală
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îi înfierează pe cei care negau sau puneau la îndoială învierea; aceasta era opinia specifică saducheilor la care aderă Marcion, Apelie, Valentin și toți cei care nu primesc învierea trupului”. Doctrina marcionită își adâncește, așadar, rădăcinile în teologia saducheilor, care nega învierea trupurilor. Problema devine centrală în tratatul Contra lui Marcion, în care ereziarhul este denunțat ca aliat al iudeilor împotriva Bisericii, pentru interpretarea eronată a Scripturilor. Tratatul, de o lungime și de o ambiguitate uneori exasperante, ne interesează mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lui), ci și pe cei care au respins cu îndrăzneală această lege (Cain și ceilalți). Cristologia marcionită reflectă perfect dualismul fundamental al gândirii sale care distinge între doi mesia, cel al creștinilor (sau universal) și cel al iudeilor (sau naționalist), negând totodată celui dintâi orice caracter istoric. Această concepție a unui dublu Mesia implică respingerea celor două parusii ale lui Cristos - prima, smerită și ascunsă, cea de‑a doua, în slavă și cunoscută tuturor -, concepție asupra căreia Iustin, Irineu și Hipolit
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
subliniem acest lucru, nici novațienii din timpul lui Ciprian, nici donatiștii din timpul lui Augustin nu profesează o doctrină diferită de cea a Bisericii. Ei refuză pur și simplu să se supună unei autorități ecleziastice, a cărei legitimitate morală o neagă dintr‑un motiv sau altul. De fiecare dată când se manifestă în sânul Bisericii, spiritul reformator este asimilat orgoliului, iar dorința de purificare a structurilor comunitare, aroganței diabolice. „Anticriștii” de care vorbește Ciprian sunt acei reformatori care îndrăznesc să spună
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mijlocul nostru”), primesc următoarea explicație: omnes haeretici, omnes schismatici ex nobis exierunt, id est, ex Ecclesia exeunt; sed non exirent, si ex nobis essent. Anticriștii sunt recrutați dintre membrii Bisericii. Ei își spun creștini, dar, în adâncul sufletului ei, îl neagă pe Cristos. Câtă vreme rămân în interiorul Bisericii, nimeni nu‑și poate da seama că nu aparțin lui Cristos, dar o dată ieșiți de aici, acest lucru devine evident (manifestum est). Care sunt deci termenii în care se prezintă raționamentul augustinian? Anticriștii
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vreme rămân în interiorul Bisericii, nimeni nu‑și poate da seama că nu aparțin lui Cristos, dar o dată ieșiți de aici, acest lucru devine evident (manifestum est). Care sunt deci termenii în care se prezintă raționamentul augustinian? Anticriștii sunt cei care neagă divinitatea lui Isus; ei sunt în afara Bisericii, dar provin din aceasta; adevărații creștini rămân în Biserică. Aici, anticristologia se întrepătrunde hotărâtor cu ecleziologia. Potrivit acestui raționament, cei care sunt împotriva lui Cristos (antichristi) nu pot rămâne în trupul său, adică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
istorică opusă celei la care se raporta Origen. Donatiști și catolici, mărturisesc deopotrivă aceeași credință, se înscriu deci pe aceeași linie dogmatică. Inadvertența intervine la nivelul praxis‑ului, adică la nivelul experienței, al întrupării dogmelor în fapte adecvate: „Oricine îl neagă pe Cristos prin faptele sale este Anticrist. Este mincinos înverșunat cel care cu gura mărturisește că Isus este Cristos, dar nu și cu faptele sale, mincinos căci faptele nu‑i sunt pe măsura vorbelor” (3, 8). O dată realizată trecerea de la
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]