32,310 matches
-
că Încercase o „senzație de certitudine” În ziua loviturii de stat din februarie 1948, văzându-l pe Klement Gottwald, liderul partidului, În Piața Orașului Vechi din Praga, Împânzită de mulțime. Acolo, „În acea masă de oameni care pornise În căutarea dreptății și În acel om șGottwaldț care Îi conducea În lupta decisivă”, tânărul Kohout, de numai 20 de ani, a găsit acel „Centrum securitatis pe care Comenius Îl căutase În van”. Patru ani mai târziu, pătruns de credință, Kohout scria o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
secolul XX păruse a fi unul german. O mare parte din moștenirea culturală a Germaniei fiind pătată și compromisă de orientarea nazistă, nu era clar ce contribuție mai aveau nemții În Europa. Gânditorii și scriitorii lor erau obsedați, pe bună dreptate, de dileme specific germane. Karl Jaspers, singura figură majoră din universul intelectual prenazist care a participat activ la dezbaterile de după 1945, este cunoscut mai ales pentru contribuția unică la o discuție internă: eseul său din 1946 despre Conștiința culpei. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
plimbare pe malul Senei, În 1835, cu un prieten care pleda pentru o revoluție proletară urgentă și sângeroasă: numai când Sena va fi roșie, când Parisul va arde, iar săracii Își vor căpăta locul de drept, abia atunci adevărul și dreptatea vor triumfa. Un secol mai târziu, eseistul englez Peter Quennell descria În New Statesman „idolatrizarea cvasipatologică a violenței care Îi domină pe atât de mulți scriitori francezi”. Când bătrânul radical francez Édouard Herriot (președinte al Adunării Naționale până În 1957, când
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Războiului Rece sau măcar de a calma spiritele În cea mai periculoasă zonă de conflict. E adevărat că liderii occidentali nu au luat În serios Notele lui Stalin și i-au declinat oferta. S-a dovedit Însă că aveau perfectă dreptate. Nici măcar conducerea sovietică nu acorda o importanță deosebită propriilor propuneri și nu se aștepta realmente ca americanii, britanicii și francezii să-și retragă trupele, lăsând Germania neutră și dezarmată să plutească În derivă În inima continentului. Stalin și succesorii săi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reînarmarea Germaniei. Mai mult, propunerile de remilitarizare și ideea unei armate europene picau cât se poate de prost: armata franceză era În acel moment Învinsă și umilită În Vietnam, iar noul prim-ministru francez, Pierre Mendès-France, a socotit (pe bună dreptate) că fragilul guvern de alianță ar fi fost periclitat de propunerea nepopulară ca inamicul național să fie reînarmat. În consecință, când Tratatul CEA a ajuns În final la Adunarea Națională pentru ratificare, Mendès-France a refuzat să-și asume responsabilitatea, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Italienii, danezii și olandezii se arătau ocazional neliniștiți de prezența bazelor militare americane pe teritoriul lor, care i-ar fi pus În pericol În eventualitatea unui război. Dar armele care suscitau Îngrijorare aparțineau superputerilor, iar europenii au conchis, pe bună dreptate, că nu aveau mare influență asupra deciziilor luate la Moscova și Washington. Mai mult, caracterul pronunțat ideologic al retoricii americane din timpul Războiului Rece a permis multor vest-europeni, după ce pericolul nuclear iminent trecuse, să considere că făceau o favoare Statelor Unite
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dar cele mai grele umilințe au venit după victorie. Franța a fost efectiv exclusă din toate deciziile majore privind Germania. Informațiile secrete pe care Marea Britanie și SUA le schimbau Între ele n-au fost niciodată transmise Franței (considerată pe bună dreptate o potențială sursă de scurgeri informaționale periculoase). „Clubul” nuclear nu a inclus Franța, care s-a văzut astfel redusă la o insignifianță fără precedent În calculele militare internaționale. și mai rău, Franța a fost total dependentă de SUA În războiul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
depus și ele cereri de aderare. Nu se poate ști dacă cererea britanicilor ar fi fost acceptată sau nu: cele mai multe dintre statele membre CEE doreau ca Marea Britanie să li se alăture, dar, pe de altă parte, se Îndoiau pe bună dreptate de devotamentul Londrei față de obiectivele de bază ale Tratatului de la Roma. Răspunsul la această Întrebare a devenit Însă irelevant: așa cum am văzut, În ianuarie 1963, de Gaulle și-a exprimat public opoziția față de aderarea Marii Britanii. E revelator pentru viteza cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
asistențial european, când aparatul administrativ se bucura Încă de o autoritate vastă și o credibilitate indiscutabilă, se ajunsese la un consens remarcabil. Opinia generală era că statul era de preferat, sub toate aspectele, pieței libere: nu numai pentru a Împărți dreptatea, a apăra teritoriul sau a distribui bunuri și servicii, ci și În elaborarea și aplicarea de strategii pentru coeziune socială, sprijin moral și vitalitate culturală. Ideea că aceste probleme ar putea fi lăsate În seama interesului personal (chiar dacă educat) și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
acestea, statul social-democrat britanic avea specificitatea lui și nu e vorba doar de refuzul insular al partidelor implicate de a accepta denumirea de mai sus. Stânga britanică (și, pe atunci, multe dintre partidele de centru și centru-dreapta) urmărea cu precădere dreptatea. Atât reformele lui Beveridge, cât și votul masiv dat laburiștilor În 1945 s-au născut din sentimentul frapant că viața e nedreaptă, din injustețea perioadei interbelice. Conservatorii au ajuns la putere În 1951 și au rămas acolo multă vreme, fiindcă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de social-democrați, de catolici paternaliști ori de conservatori și liberali cu o aplecare spre prudență - erau totuși cât se poate de reale. După programele de bază pentru protecție socială și economică, statele asistențiale au trecut la sisteme de ajutorare, alocații, dreptate socială și redistribuirea venitului - și au operat această transformare substanțială fără pierderi de capital politic. Până și apariția unei noi clase de funcționari sociali și beneficiari relativ Înstăriți avea virtuțile ei: ca și fermierii, cei din segmentul inferior al clasei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
această reputație jenantă nu a umbrit deloc faima altor produse italiene: pielărie, haute couture și, Într-un registru mai banal, aparatură electrocasnică 12. Pe plan internațional, cererea de haine sau produse alimentare germane era practic inexistentă, și asta pe bună dreptate. Dar, prin 1965, orice obiect ieșit dintr-un strung nemțesc sau conceput de ingineri care vorbeau germana ieșea din expozițiile americane și britanice la prețul cerut. Numai Scandinavia se putea lăuda cu o reputație generală de calitate Într-o gamă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reprezentanți ai Tineretului Comunist Revoluționar (troțkist), precum și de lideri ai ligilor studențești. Însă retorica marxistă aferentă disimulează un spirit profund anarhist al cărui obiectiv imediat era răsturnarea și batjocorirea autorității. În acest sens (cum insista cu dispreț, dar pe bună dreptate, conducerea Partidului Comunist Francez), mai 1968 era o petrecere, nu o revoluție. Avea toate simbolurile unei revolte franceze tradiționale - demonstrații armate, străzi baricadate, ocuparea de clădiri și intersecții strategice, revendicări și contrarevendicări politice -, dar nimic din substanța unei revolte. Majoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
el a suferit o Înfrângere umilitoare și decisivă; după care a demisionat, a părăsit viața publică și s-a retras În locuința sa de la țară, unde a mai trăit doar câteva luni. Între timp, s-a dovedit că Pompidou avusese dreptate să aștepte sfârșitul demonstrațiilor studențești. Când manifestațiile și grevele erau la apogeu, câțiva lideri ai studenților și o mână de politicieni de altfel experimentați (printre care fostul prim-ministru Pierre Mendès-France și viitorul președinte François Mitterrand) au declarat În pripă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
americani clauza națiunii celei mai favorizate (1975)6. Ceea ce vedeau diplomații străini În autocrații antisovietici de la București erau germenii unui nou Tito: stabil, docil și mai interesat de puterea locală decât de agitația internațională. Cel puțin Într-un sens aveau dreptate. Tito și Ceaușescu, la fel ca și Kádár și conducerea neostalinistă din RDG, au trecut cu succes hopul anilor ’60. Fiecare În felul său a reușit să-și consolideze autoritatea și controlul În țară, menținând În același timp cel puțin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai tinerii fanatici care le urmau exemplul) pur și simplu nu le sesizau. La jumătatea anilor ’80, mai puțin de jumătate din populația regiunii avea părinți, și cu atât mai puțin bunici, de etnie bască. Acești oameni vedeau pe bună dreptate În ETA și Herri Batasuna o amenințare pentru bunăstarea (și implicit prezența) lor În regiune. Pe măsură ce proiectul său politic se Îndepărta de realitatea socială, ETA devenea tot mai extremistă - uitându-și scopul, ea și-a dublat eforturile, ca să cităm definiția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
permanent” și necesitatea unei organizări „militare” Împotriva statului burghez erau declamate frecvent În cercuri academice respectabile - inclusiv În revista lui Negri, Rosso. La un an după răpirea și asasinarea lui Moro, Negri celebra „anihilarea adversarului”: „Durerea adversarului nu mă afectează: dreptatea proletară are forța productivă a evidenței și capacitatea de a convinge logic”12. Ideea că violența politică are „forța productivă a evidenței” nu era, desigur, nemaiauzită În istoria modernă a Italiei. Ceea ce Negri afirma, iar Brigăzile Roșii și suporterii lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Lacan, pe de altă parte, sau teoreticiene feministe contemporane ca Annie Leclerc și Kate Millett, nutreau ambiții mai mari - și În același timp mai mici. Nu erau interesați de proiectele tradiționale de revoluție socială (În care feministele vedeau pe bună dreptate mișcări politice conduse În principal de și pentru bărbați). Căutau În schimb să mineze Însăși noțiunea de subiect care le făcuse posibile. Această abordare se baza pe două premise foarte populare, adoptate În linii mari de Întreaga comunitate intelectuală de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ameliorare a societății - adică pretenția că socialismul, social-democrația, comunismul, naționalizarea, planificarea centralizată și reformele sociale progresiste țineau toate de același proiect politic - a Început să aibă efect de bumerang. Logica era următoarea: dacă Lenin și urmașii lui au otrăvit fântâna dreptății sociale, atunci toți suntem atinși. În lumina istoriei secolului XX, statul constituia mai degrabă problema decât soluția, și nu numai (sau nu exclusiv) din motive economice. Ce Începe cu planificarea centralizată sfârșește cu omuciderea centralizată. Era, bineînțeles, o concluzie tipic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aripa stângă a Partidului Socialist Unit Își criticau propriul partid (condus pe atunci de Michel Rocard și Pierre Mendès-France) pentru sprijinul exprimat față de reformatorii de la Praga. Aceștia din urmă, spuneau ei, erau „de bunăvoie victime ale ideologiilor mic-burgheze (umanism, libertate, dreptate, progres, vot secret universal etc.)”. Nu era un caz izolat. În decursul anilor ’60, mulți comentatori occidentali de stânga, moderați, de altfel, În opinii, evitau să pomenească „drepturile” sau „libertățile” de teamă să nu pară naivi. În Europa de Est, comuniștii reformiști
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
riște nerealizarea „sarcinilor” aplicând din proprie inițiativă măsuri Împotriva poluării avea de Înfruntat consecințe serioase. După cum puteau constata tot mai mulți oameni, sistemul economic comunist era dăunător mediului prin Însăși natura lui7. Scriitorii și oamenii de știință erau, pe bună dreptate, Îngrijorați de cenzură. Obstacolele ce stăteau În calea publicațiilor sau reprezentațiilor artistice variau considerabil de la o țară comunistă la alta. În Cehoslovacia, autoritățile practicau din 1969 o cenzură fățișă: pe lângă faptul că mii de oameni erau Împiedicați să publice sau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1984, când blocul sovietic a boicotat Jocurile Olimpice de la Los Angeles) și l-a făcut pe președintele Jimmy Carter să-și revizuiască public „opinia personală despre țelurile finale ale sovieticilor” (The New York Times, 1 ianuarie 1980). Invazia confirma că liderii occidentali au avut dreptate când au decis, la o Întrunire NATO cu doar două săptămâni Înainte, să instaleze În Europa de Vest 108 rachete Pershing II și 464 de rachete de croazieră. Această decizie era, la rândul ei, o replică la amplasarea de către Moscova a unei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ale Forumului Cetățenesc”. Acestea conțineau un scurt sumar al obiectivelor generale ale Forumului și sunt revelatoare pentru starea de spirit a populației și priorităților sale În 1989. „Ce vrem?”, Întreba programul. 1. Un stat de drept; 2. Alegeri libere; 3. Dreptate socială; 4. Un mediu Înconjurător curat; 5. Un popor educat; 6. Prosperitate; 7. Întoarcerea În Europa. Amestecul de revendicări politice generice, idealuri culturale și ecologiste și invocarea „Europei” era tipic cehesc și datora mult diverselor luări de poziție ale Cartei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ele Însele un produs al planificării sovietice și - așa cum am văzut - În genere destul de pestrițe din punct de vedere etnic. Chiar și În noile state independente existau multe minorități vulnerabile (mai ales omniprezenții ruși): cetățeni ex-sovietici ce regretau pe bună dreptate pierderea protecției „imperiale” și aveau păreri Împărțite despre noua situație. Nu erau singurii. Când președintele George Bush a vizitat Kievul pe 1 august 1991, el le-a recomandat public ucrainenilor să rămână În Uniunea Sovietică. „Unii oameni”, declara el, „au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
croată Krajina; au fost nevoiți să accepte o Bosnie independentă și să renunțe la planul de a decupa din ea un stat sârb suveran; au fost Învinși În Kosovo, iar majoritatea populației sârbe a părăsit regiunea, temându-se (pe bună dreptate) de răzbunarea albanezilor; iar În Iugoslavia ciopârțită (de care până și Muntenegru a Încercat să se desprindă) nivelul lor de trai a atins minime istorice. Evenimentele au exacerbat vechea tendință a sârbilor spre autocompătimire colectivă În fața nedreptăților istoriei și e
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]