3,728 matches
-
lui Khayyam, preasfânta sărbătoare a Nourouz-ului a fost mutată, că noul an, care trebuia să cadă la jumătatea Zodiei Peștilor, a fost amânat până la primul răsărit de soare din Berbec, că, de la acea reformă, lunile persane se confundă cu zodiile astrelor, Favardin devenind, astfel, Luna Berbecului, Esfund, aceea a Peștilor? În iunie 1081, locuitorii din Isfahan și din Întregul imperiu trăiau, așadar, cel de-al treilea an al noii ere. Aceasta poartă, oficial, numele sultanului, dar oamenii de rând și chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
să-i pună la dispoziție lui Malik Șah taqvim-ul, horoscopul lunar, sultanul fiind de așteptat să-l consulte, ca oricine altcineva, pentru a ști În fiecare zi ce trebuie și ce nu trebuie să facă. „Pe 5 te pândește un astru, nu vei părăsi palatul. Pe 7, nici luare de sânge, nici vreun fel de poțiune. Pe 10, Îți vei Înfășura turbanul de-a-ndoaselea. Pe 13, nu te vei atinge de nici una din femeile tale...” Sultanul nu s-ar fi gândit niciodată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
apropie flacăra de un vraf de suluri prăfuite. Istoricul nu stărui, luă În mâini și la subsuoară tot ce putea să ducă, fără să Încerce să facă nici cea mai mică selecție și, atunci când scăpă manuscrisul intitulat Tainele eterne ale astrelor și numerelor, nu se aplecă să-l ridice de jos. Așa arse biblioteca din Alamut vreme de șapte zile și șapte nopți, așa au fost pierdute nenumărate lucrări din care nu s-a mai păstrat nici o copie. Se susține că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
Ca de fiecare dată când avea slăbiciunea de a se plânge, se răscumpără imediat printr-un râs fals nepăsător și o glumă doctă. — Cancer, cancer, cancer, repetă el ca o imprecație. Medicii din vremurile apuse puneau toate bolile pe seama conjuncțiilor aștrilor. Numai cancerul și-a păstrat, În toate limbile, denumirea astrologică. Spaima e intactă. Rămas, câteva clipe, gânditor și melancolic, nu Întârzie s-o ia de la capăt, pe un ton vioi, foarte afectat, dar cu atât mai sfâșietor. — Blestem acest cancer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
VOLATUS 2 Un nor mic valseazå albastru pe cer stingher efemer ca un astru abandonat de migrația universului cåtre sine råtåcit Spre tine gândul meu verde se pierde perdele de vânt råscolindu l și întrebårile
Aripi de påmânt by Viorel Surdoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/866_a_1607]
-
o reacție instinctivă la apropierea necunoscutului. Tambuchiul alunecă pe-o parte. Valuri de praf și vapori se-nvolburau în fața oamenilor. Zorile aruncau pe planetă luciri portocalii. Nu era galbenul familiar și reconfortant al lui Sol, dar Dallas nădăjduia că pe măsură ce astrul va urca la zenit lucrurile se vor aranja. Le furniza destulă lumină pentru a vedea prin aerul dens care transporta o puzderie de particule. Trecură pe platforma ascensorului situată între trenurile de aterizaj. Kane apăsă pe buton și platforma începu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
stăruitor, plictisiți,neobosiți. Ba da, ba da, obosiți! Dintr-odată și-au șters, ca la comandă, frunțile, sprâncenele fosforescente, măștile nădușite. Se încălzise! Soarele de primăvară îi obosise, iată! Își acoperiseră orbitele, sprâncenele, cicatricea, nu se mai vedea nimic, orbitorul astru domina încăperea. Paraditul s-a trezit, nădușit, în clocotul primăvăratic al unei noi dimineți de primăvară. Și-a frecat îndelung fruntea, tâmplele, pleoapele. Și-a despresurat, greoi, brațele din cleștele scaunului în care îl țintuise noaptea. Acțiunea nu mai avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
De ce pier tinerețele, clare cântărețele, Când, în cezarice văluri, ursitoare cernită, De fruntea‐mi senină te‐apropii? Simt răcoarea mutei, a măicuței, a gropii! Părăsitu‐m‐ au visul, voioșia, pădurile, Uitatu‐m‐ au ceruri și ape sihastre și tremuratele prietene astre ... Ah, maică, sicriu pregătește, Așterne de moarte măsurile, Făclieri și stegari și alaiuri tocmește. Ah, totu‐ i tăcere, și zidul uitării tot crește și crește ... Nu‐ i nimeni în jur, nu e nime Nici unda nu bate, nici undele știme
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
rădăcini, Sărut în tine mâna care‐a plantat grădini. Iar când mă uit în cerul cu nouri ușurei, Profund în ochii țării mă uit și‐n ochii Ei... De când o călătoare într‐un amurg a mers Pe drumurile tale de astre, univers. Cu toată măreția și frumusețea ta, ca pe‐ un pocal de aur în mâini te‐aș ridica, Iar când un strop de rouă te va răsfrânge‐ ntreg, Mă voi pleca, pe‐ o floare de in să te culeg. Virgil
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
și‐ un premiu mare ! Bucium, 31 decembrie 2008 ‐ 1 ianuarie 2009 Gina ‐ aniversarea a 61 de ani de la naștere. Pentru familia Doina și Costel Arnăutu DORUL MAMEI Dorul meu e călător La copilul meu iubit, Dus în lumea umbrelor Printre aștri rătăcit. Tresar parcă‐ i aud pașii și mă prinde un fior; Mă trezesc și îmi dau seama Că‐ s în lumea viselor. 154 N‐a fost el, vitreg destin, Iartă‐ mă, destul, mi‐ajunge, De durere și de chin, Nu
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
n cupa‐ i ce se leagănă alene, Potir de frumuseți marmoreene Ascunde‐ un vis pe veci neîmplinit, Tot astfel, tu, din umbră te desfaci. O! chip slăvit de nimfe și de vraci, Înseninându‐ mi gândul meu fugar, Cu scânteieri de aștri ce dispar și legănându‐ ți visu‐n infinit. Adesea, printr‐a cerului palori, Cat umbra ta, ce lunecă sub nori, Un ram întins pe‐ a lacului oglindă Îmi pare‐ un braț ce vrea să mă cuprindă, Iar trestii îmi șoptesc
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
văpaia imnurilor de glorie". În armonia lucrurilor nepieritoare se păstrează ceea ce voi atinge cu strunele". Cugetarea înaltă își află calea în Verb și astfel devine Adevăr peren. Secvențele de prezent etern devin tezaurul Aducerilor aminte, și în felul acesta, natura "aștrii și fluviile și valurile mării te strigă din netimp înapoi". Cel ce jertfește celor mai frumoase devine el însuși tânăr și frumos un oaspete al eternității melosului. Înainte de a trece la exemplele unor poeme în întreaga lor desfășurare, trebuie de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
arhitecturare a oricărei ontologii. Unul dintre aceste sisteme este ritmicitatea tensională dintre sensurile componentelor unui poem și tonurile fonemice. Iată poezia La steaua. In primul vers vocala repetată a semnează prezența luminoasă a stelei, iar terminarea pe silabă accentuată fixează astrul pe boltă ("La steaua care-a răsărit"), pentru ca vocalele stinse din finalul celui de-al doilea vers ("E-o cale-atât de lungă"), precum și rima vibrantă, cu silabă neaccentuată, să sugereze nemărginirea spațiilor parcurse de lumina astrului. În strofa următoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
silabă accentuată fixează astrul pe boltă ("La steaua care-a răsărit"), pentru ca vocalele stinse din finalul celui de-al doilea vers ("E-o cale-atât de lungă"), precum și rima vibrantă, cu silabă neaccentuată, să sugereze nemărginirea spațiilor parcurse de lumina astrului. În strofa următoare, alternarea silabei finale accentuate cu una neaccentuată, ca un ecou pierdut în spații, evocă alternanța dintre elan și fuga infinită a luminii prin "depărtările albastre". Aceeași cadență antinomică în strofa a treia între versurile 1 și 3
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poate respira decât în zonele de sus ale semnificațiilor eterne și lipsa de zbor a unor ființe fără vocația absolutului: "Prea mult un înger mi-ai părut / Și prea puțin femeie". În loc de a aprinde, prin puterea creatoare a iubirii, un astru pe cer promis nemuririi ("In calea timpilor ce vin / O stea s-ar fi aprins"), ființa îndrăgită coboară din sfera lucrurilor perene în ținutul comunului: Căci azi le sameni tuturor / La umblet și la port". Acel cutremur mutațional ("Tu trebuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
făptură plutitoare, o zână cvasi eterică. Urmează întunericul chemării carnale în care iubita decade, din care însă poetul o înalță răsărind sub forma unei icoane divine, întruchipare a Fecioarei Maria. În poezia La steaua, se pleacă de la o lumina unui astru, urmează întunericul străbătut de moartea ei, după care ea reînvie în neuitarea iubirii poetului. În Venere și Madonă, în prima hipostază iubita apare un prototip al îngerilor, urmează decăderea bacantică, dar în final devine o sfântă "prin iubire". În Cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de azi înveșnicită, urmată de o întreagă defilare a necurmatei treceri, dar în final izbucnesc priveliștile sclipitoare cosmice sub contemplarea gândului etern, pentru care și moartea este o părere, o luminoasă vestitoare de vieți. În Luceafărul se pornește de la lumina astrului în haine festive galben-albastru și iluminarea sufletească a Cătălinei, urmează întunericul fizic al nopților și opacitatea psihică a fetei de împărat refuzând iubirea de sus, pentru a se transcende în final către strălumina zborului spre Demiurg din care Hyperion renaște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
final, sentimentul singularizării cosmice, al refacerii prin iubire a Unului primordial: Două inimi când se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu". Luceafărul este un adevărat compendiu de deschideri și dinamici cosmice: zborul astrului către lumea umană, zborul lui Hyperion către demiurg, mările de lumină din jurul acestui zbor, totul polarizând în jurul celor trei dialoguri de amplitudine de asemenea cosmică: Cătălina luceafăr: înfruntarea dintre creat și increat, noroc-moarte și nenoroc-nemoarte; Cătălina-Cătălin: confruntarea dintre aspirația uranică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
voi să-și facă zare din pridvor. El își "dezmărginește gândul pe măsura înaltă a firii", pentru ca istoria sufletului să se desfășoare pe nemărginitele dimensiuni: dimensiunea înaltului: ,,Un cer de înaltă lumină/ s-ascunde-n semințe când dorm"; "Curge timpul prin înalturi,/ astru poartă lângă astru/ răzbunându-mă-n albastru"; dimensiunea adâncului: "Coboară-n lut părinții rând pe rând... ei vor să fie rădăcinile/ prin care ne prelungim pe sub pământ"; infinita depărtare: "A iubi aceasta vine/ tare de departe-n mine"; pe cerbul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
facă zare din pridvor. El își "dezmărginește gândul pe măsura înaltă a firii", pentru ca istoria sufletului să se desfășoare pe nemărginitele dimensiuni: dimensiunea înaltului: ,,Un cer de înaltă lumină/ s-ascunde-n semințe când dorm"; "Curge timpul prin înalturi,/ astru poartă lângă astru/ răzbunându-mă-n albastru"; dimensiunea adâncului: "Coboară-n lut părinții rând pe rând... ei vor să fie rădăcinile/ prin care ne prelungim pe sub pământ"; infinita depărtare: "A iubi aceasta vine/ tare de departe-n mine"; pe cerbul "cu stea în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lumea este o albastră haină/ în care ne cuprindem strânși în taină,/ ca vara sângelui să nu se piardă,/ ca vraja basmului mereu să ardă". Astfel transferul mitopeic devine un leitmotiv fundamental: "iunie este/ verde poveste"; "Jinduiesc la câte-un astru/ răsărit ca o ispită... peste basmul în risipă"; De la basmul sângelui spus/ Întoarce-ți fața către perete/ și lacrima către apus"; "O fată frumoasă e lutul ce-și umple tiparele,/ desăvârșindu-se pe-o treaptă/ unde poveștile așteaptă". Dacă la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pură, s-a născut și filozofia morții din balada Mioriței, în viziune unică pe plan universal: moartea ca hierofanie feerică a omului cu întreaga natură, începând cu "gura de rai" de pe plaiul pământesc și sfârșind cu munții mari și cerul astrelor. Iar vorbind de indieni, trebuie reliefată viața lui Rabindranath Tagore, care reprezintă un model paradigmatic de trăire filozofică și poetică în spiritul panteismului hindus, unificarea universală având loc sub semnul iubirii. * La moderni, Nietzsche, a îmbinat, asemenea presocraticilor, la modul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Oamenii sunt jucării de care timpul se amuză și apoi le sfarmă și le preschimbă în cenuși spulberate de-a lungul veșniciei: O clipă-n nesfârșirea neantului, și-o clipă Din dulcele vieții gustăm și-apoi, nimic. Sus neclintiți stau aștrii, iar caravana-n pripă Pornește spre tărâmul eternului Nimic. Khayyam, cel care poseda o erudiție universală, afirmă că taina universului rămâne de nepătruns. Învăț în zeci de tomuri savanții ne-au tot dat. În mână c-un opaiț scrutând pământul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
începe prin a-și deplânge starea de mâhnire "nedureroasă, goală, sumbră, mohorâtă, înăbușită, atonă, apatică", astfel că nici inima nici gândul nu mai reacționează la frumusețile naturii, precum apusul de soare, norii diafani care își împrumută mișcarea de la stele, strălucirea astrelor, luna de pe lacul de azur. Deși contemplă aceste splendori ale naturii, nu le simte frumusețea. "Nu sper să aflu printre formele din afară/ Pasiunea vieții ale cărei izvoare sunt în noi înșine". Ah, din suflet trebuie să vină O lumină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
purele tării. Plutind deasupra vieții, el știe să asculte Ce spun lăuntric crinii și lucrurile mute. Iată neliniștea lui Rimbaud din finalul Anotimpului în infern: "Am creat toate sărbătorile, toate triumfurile, toate dramele. Am crezut că inventez noi flori, noi astre, noi grauri. Am crezut că dobândesc puteri supranaturale. Ei bine! trebuie să-mi îngrop imaginația". Și se ironiza: "o frumoasă glorie de artist și povestitor neînfrânat" ... "Eu care mi-am zis mag sau înger, dispensat de orice morală, iată-mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]