3,984 matches
-
aparatul din priză. — Lăsați-l să formeze cît vrea, spune Gulie, să-și facă damblaua pînă la capăt, se gîndește. — închipuiți-vă numai cîte polițe aș fi avut eu de plătit, spune Bătrănul uitînd de Roja, îngrijindu-se doar de ceașca cu ceai, dacă m-aș fi înhăitat cu ei, la ora asta aș fi fost și eu pe micul ecran în mijlocul evenimentelor. — Din păcate și noi am dat-o-n bară ca niște fătălăi, recunoaște Tîrnăcop. — Sau din fericire, spune
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]
-
îi plăcea de fiecare dată să întîrzîie cu așezarea mesei, ca să vadă pînă unde îi poate crește apetitul. De cînd devenise unul de-al casei, Angelina îi pusese deoparte și un set de tacîmuri care erau numai ale lui, cîteva cești și farfurii din care bea și mînca doar el, pentru că fără amănuntele de felul ăsta tratația nu putea fi perfectă. Te-ai gîndit vreodată că ăsta a fost de fapt secretul reușitei? Că a fost cel mai înțelept lucru pe
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]
-
n-ar fi avut nici o șansă să ațipească decît spre dimineață. Singurul obicei al vremurilor de demult la care nu renunțase. Ce căsnicii mai pot fi astea de pe urma cărora toate amintirile plăcute cu care rămîi încap într-o amărîtă de ceașcă de ceai? Restul nu înseamnă altceva decît nervi, tensiune, certuri și corvoadă. Nu se mai simțea în stare să continue așa, chiar dacă pe Curist nu-l mai vedea decît de cîteva ori pe lună. Asta o făcea s-o doară
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]
-
spus doar lucruri Înțelepte. Televiziunea locală a filmat totul așa că discursul va putea fi analizat și comentat cu o pasiune de masoreți de către specialiștii pălăvrăgelii naționale. Sunt convins că n-ai uitat oarece sfaturi... Sfaturi? Cain sorbi din cafea, puse ceașca pe masă și zise: Ce sfaturi să dai celor care rămân aici? E ca și cum ai spune parașutistului să nu sară fără parașută, sau condamnatului la moarte că nu e cazul să pună la Îndoială priceperea călăului... Adică cum? se miră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
Petru. De ce? Tocmai eu, grefierul lui. 4. „Vis la mare, la Venus. O cafenea pe faleză. Câteva mese albe sub umbrele de soare colorate. Domnul Leu plimba ibricul de alamă În nisipul Încins. Nemții de la Saturn așteptau cuminți să primească ceștile de porțelan alb În care domnul Leu avea grijă să pună mai Întâi o linguriță de caimac. Domnul Leu purta o cămașă bleu cu mâneci scurte și un papion roșu cu buline albe. Un cuplu tânăr s-a așezat la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
și penitență și căutare, și pedeapsă și mântuire. Ca să izbândească pe această cale lua Madopar ori Levodopa de două ori pe zi și spunea Tatăl nostru Înainte de culcare. Din păcate nu putea renunța Încă la paharul cu vin și nici la ceașca de cafea. Drept urmare uneori avea convulsii puternice și stări de agitație cu care Marta nu se putea obișnui. El Însă socotea boala de care suferea ca pe un semn ceresc și o trăia cu smerenie. Singura sa neliniște, nemărturisită până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
pensiile. Cafeneaua era curată și bine Încălzită. Mocheta vișinie era aspirată În fiecare dimineață, iar instalația de aer condiționat funcționa În permanență. Prețurile erau mari și lumea puțină. Era un client obișnuit și Îl cunoșteau toți chelnerii. Cafeaua era bună, ceștile curate și toate Întregi, adică cu toartă și fără zimți. Atmosfera era plăcută. Iolanda venea uneori și fără el. Locul acela, singurul din oraș, părea condus după legi care În alte părți nu funcționau. Aici Însă erau de neocolit. Eventualii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
din Piața Carolina. Când va avea el vârsta lui Grațian, acesta va fi un artist de renume internațional. Așa vedea el viața pe atunci. Și nu avea nici un motiv de Îngrijorare În privința desfășurării ei Întocmai. 17. Fiecare Își privea propria ceașcă. Nivelul lichidului era cam același În toate trei. După expresia feței, doar Flavius-Tiberius părea a ști ce bea, În vreme ce Iolanda și Petru erau total insensibili la savoarea cafelei Meo, sau la rafinamentul ceștilor pe care patronul barului tocmai le lansase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
ei Întocmai. 17. Fiecare Își privea propria ceașcă. Nivelul lichidului era cam același În toate trei. După expresia feței, doar Flavius-Tiberius părea a ști ce bea, În vreme ce Iolanda și Petru erau total insensibili la savoarea cafelei Meo, sau la rafinamentul ceștilor pe care patronul barului tocmai le lansase „la apă”. Gesturile lor erau mecanice, goale de orice trăire. Gesturi În oglindă: oglinda era Flavius-Tiberius. Așa cum cei doi se răsfrângeau În el, nu era greu să Înțeleagă că echilibrul lor era foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
la Absolut! Așeză lângă ușă coșul cu mezeluri și se Întoarse la mașină, În timp ce iahtul se scufunda Încet În adâncul trupului său ca un ghiorăit Înăbușit de mațe. Pentru el, era ora micului dejun. 7. Cafeaua se răcise binișor În ceașca de porțelan decorată cu desene abstracte În culori vii, pe care domnul Húsvágó nu le Înțelegea oricum ar fi ținut obiectul În mână. Le privea Însă pentru prima oară cu o intensitate ce ar fi trebuit să-l ajute, În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
Leigh din filmul vieții ei, pe care 1-a văzut de trei ori. A citit și romanul: cadou de la Brândușă. Ce carte! Și ce bărbat! Brândușele erau florile ei preferate. Avea și o broșa de ceramică făinuță, de mărimea unei cești chinezești de cafea pe care o purta doar la ocazii. O ocazie ar putea fi și Revelionul ăsta trăznit. Se Îndreptă spre baie, presărându-și hainele pe drum. Ascuns sub haina de nutrie, Gheretă plângea de fericire, dar și din pricina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
liniști băiețelul. De unde știi? Întrebă tatăl deloc liniștit. Așa arăta, zise băiețelul, dus pe gânduri, absent, visător. Profesorul Încă mai citea ultima pagină În căutarea unui schimb favorabil sau, cel puțin, a unei posibile adrese atrăgătoare. El se bucura de ceașca sa cu nes și admira reproducerile după Klimt de pe coperta Omului fără Însușiri, tradus În franceză de Philippe Jaccottet. Supracoperta neagră a cărții lui Kundera, sumbră, Îi displăcea. Pachetul fusese pus la poștă În Aarhus În urmă cu o lună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
Totuși, paza bună... O femeie fără blană, Gheretă, e ca România lui Rosenthal fără drapel, zicea cu tâlc domnul Zegrea. El Însă Înțelegea ce voia să spună domnul farmacist, Întrucât băuse de mai multe ori cafea, pe la diverse familii, din cești cu numele ăsta. Rosenthal era de fapt un fel de steag al familiilor bune. Toată mobila era acoperită cu un soi de pânză de sac albă, dar mai fină. La fel și parchetul pe alocuri. Doar tablourile erau colorate și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
mai cârcotași acuzatori, acoperindu-ți eșecul, ca pe o murdărie, cu mila lor. Uneori, înclin să cred că, dacă ar fi rugați să spună ce știu, pescarii din cătun ar ridica din umeri, tăcând, apoi s-ar uita țintă în ceștile lor de cafea pentru a-i da de înțeles celui care i-a întrebat că din punctul lor de vedere discuția e încheiată. Așa făceau și cu noi, cu mine și cu Dinu, când mergeam să vânăm cerbi în mlaștină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
baltă pe care trebuie s-o treceți cu barca. Și chiar acei pescari sunt cam ciudați. Nu vin niciodată la azil. Își petrec timpul pe mare, pescuind, sau în fața cafenelei din mijlocul cătunului unde stau ceasuri întregi cu câte o ceașcă de aramă dinainte, plină cu un fel de lichid negru, cafea spun ei. Uneori fără să schimbe o vorbă de când vin până când se scoală să plece. Din respect, poate, pentru șeful lor, unul botezat Profetul, un pescar uriaș și mut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
fereastră, năpădită de păianjeni și pătată de muște. Înlăuntru nu era nimeni. Doar iarna se strângea lumea acolo. Acum, pescarii stăteau toți afară, la niște măsuțe de tablă vopsite cândva în alb și pline de zgârieturi. Fiecare avea dinainte o ceașcă de aramă. Am zis politicos „bună ziua”, dar nu mi-a răspuns nimeni. De la măsuța lui, de care erau rezemate două puști de vânătoare, Dinu se întoarse spre mine. — Nu-ți răci gura degeaba. Tot nu-ți răspund... Nu m-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
loc lângă el, pe unul din scaunele de tablă traforată vopsite în verde deschis, care păreau să fi avut inițial altă destinație și nimeriseră acolo din întâmplare. Un bărbat pipernicit, care făcea pe patronul, mi-a adus și mie o ceașcă de aramă cu un lichid negru și s-a retras apoi lângă pescarii care ne priveau, mai ales pe mine, probabil fiindcă eram o figură nouă, într-o tăcere de gheață. De parcă vroiau să ne facă să înțelegem că locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
cerb, grăbit; agonia lui îmi făcea rău. Între timp, pescarii ieșiseră în marginea cătunului și, nemișcați, înghesuiți unul în altul, urmăriseră toată scena. După ce-au auzit împușcăturile, s-au întors la fel de tăcuți să bea ce mai rămăsese pe fundul ceștilor de cafea. M-am trântit lângă Dinu pe iarbă. Simțeam nevoia să mă descarc într-un fel de surescitare și am izbucnit cu o veselie forțată: — În fond, dragă Dinule, o vânătoare ca asta e o imagine destul de exactă a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de pescari părea să țină de o realitate din afara posibilităților mele de înțelegere. Dimineața, zăream câteodată de la azil bărcile negre, date cu smoală, plecând la pescuit, dar la ora când mă duceam în cătun pescarii erau totdeauna, din nou, în fața ceștilor de aramă, la măsuțele de tablă albe și scorojite. Parcă nu plecaseră niciodată de-acolo, îmbătrânind, alții sau aceiași, fără să se ridice de la mese. Parcă stăteau acolo de când erau copii; creșteau, îmbătrâneau, ca Profetul, tăcând și sorbind câte o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
A rămas doar vechea și inexplicabila (Marta nu și-o lămurea nici ea) dușmănie tăcută împotriva celor care veneau de la azil. Dușmănie de care mă loveam și eu. Cum mă zăreau, pescarii deveneau morocănoși, ostili și își coborau privirile în fundul ceștilor de cafea. Nu știau nimic despre mine, dar era de ajuns că veneam de dincolo de baltă ca să-și arate fără ocolișuri neplăcerea de a mă vedea. Mă simțeam printre ei însemnat, ca Marta, cu fierul roșu. Dacă mă prindea cumva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
dus destul de târziu. Se simțea în aer pâcla serii. Nu mai exista nici o măsuță liberă. Patronul a scos una pentru mine, a șters-o de praf cu mâneca și mi-a adus un scaun. După ce mi-a pus dinainte obișnuita ceașcă de aramă s-a retras la măsuța unde stăteau Profetul și băiețandrul care se ținea scai de el, examinându-mă, ca și ceilalți, într-o tăcere tăioasă. Mi-a trecut prin minte că unul dintre pescarii mai tineri, gelos din pricina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Aveam, bănuiesc, un aer jalnic, de cavaler caraghios și beat care își provoca adversarii, dar pescarii nu s-au sinchisit prea mult de vitejia mea. M-au învrednicit doar cu o privire, după care n-au mai ridicat ochii din ceștile lor. Parcă nici nu existam. Parcă nici nu le vorbisem. Mă ignorau. Mă simțeam vexat de această tăcere încă și mai mult decât de rușinea pe care o pățise Marta și am zbierat: „Cine sunt nemernicii? Arătați-mi-i”. Întrucât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
poze sau când stăteam lipit de gard privind cortul circului. În special, îmi plăcea, din pricina Laurei, să mă închipui pilot de furtună. Odată, m-am văzut stând în barul unui aeroport, adâncit într-un fotoliu de piele verde, cu o ceașcă de cafea în față. Abia mă întorsesem dintr-un zbor periculos. Purtasem avionul deasupra unui vulcan în erupție și coborâsem foarte jos, ca să măsor temperatura trâmbelor de lavă și fum. La un moment dat, nu mai văzusem aproape nimic, totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
am pornit-o pe ulița prăfoasă direct spre cafenea. Trecuse de amiază, soarele ardea ca un disc de sare chiar deasupra caselor mici și pământii, toropind câinii, pisicile și duzii albiți de praf. Văzându-mă, pescarii s-au aplecat asupra ceștilor de aramă, preocupați, brusc, de cafeaua răcită din ele. Totul era ca de obicei. Bătrânul arțar plin de omizi, mesele, tăcerea. M-am înfipt lângă masa la care se găsea Profetul. — Unde e doctorul? Câțiva au ridicat privirile, dar nimeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
Oricât ai interpreta legendele, până nu-mi arăți măcar o bucată de cremene cioplită de om pe care ai fi găsit-o bunăoară în Azore mult sub nivelul oceanului, în Atlantida nu cred. Gazda își sorbi cu oarecare nervi toată ceașca de cafea dintr-o dată: - De unde știi că n-am să ți-o aduc? - Cînd? Și oaspetele se uită la gazdă să vadă dacă nu râde. Dar nu râdea. - Când toată lumea își va părăsi cu totul gândurile la războaie și își
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]