6,119 matches
-
însă sigur în această privință. Tractatus-ul - crede el - ar conține și aluzii (hints) „că filozofia este atât de diferită de știință, încât rezultatele ei nu pot fi socotite teorii de nici un gen“26. Și Paul Engelmann, cel care a fost interlocutorul favorit al lui Wittgenstein în faza finală a elaborării Tractatus-ului, a avut impresia că prietenul lui s-a îndepărtat, mai târziu, destul de mult de modul de a face filozofie pe care îl ilustrează această scriere. Observația lui Engelmann a fost
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
de a spune ceva „ce nu se poate spune“63. Wittgenstein accepta drept neproblematic conceptul semnificației și sublinia însemnătatea precizării semnificației expresiei limbajului. El afirma, în spiritul Tractatus-ului, că limbajul nostru este în ordine „de îndată ce îi înțelegem sintaxa“64. Acelorași interlocutori le va spune, în ianuarie 1930, că o propoziție descrie întotdeauna ceea ce poate fi și altfel, adică este contingent, că nu există, prin urmare, propoziții logice. În decembrie 1930, reia tema și susține că „binele“, ca valoare, nu are nici o
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
formulează concluzii pe care nu ezită să le numească „principii“. Temele și demersurile lui se aseamănă destul de mult cu cele ale lui Russell sau ale membrilor Cercului de la Viena. Nu este de mirare că Wittgenstein a văzut atunci în aceștia interlocutori, parteneri interesanți de discuție, ceea ce nu va mai fi cazul mai târziu. Transmițându-i lui Russell textul Observațiilor filozofice, în aprilie 1930, Wittgenstein a discutat cinci zile cu acesta, dându-i explicații.70 Desigur că nu ar fi făcut asta
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
Cunoscutul filozof englez Alfred Ayer relata că în 1932, când l-a cunoscut pe Wittgenstein și a discutat cu el la Cambridge, a avut impresia că poziția acestuia era în esență cea din Tractatus.75 Atât el cât și alți interlocutori ai lui Wittgenstein, care nu făceau parte din cercul prietenilor apropiați, au avut bune temeiuri pentru asemenea presupuneri. Totuși, unele din însemnările și din exprimările sale orale din primii ani după reîntoarcerea la Cambridge nu se mai integrează stilului de
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
arată cum este folosit un cuvânt și diferitele lui semnificații, acesta este tocmai genul de răspuns pe care îl doresc.“80 Wittgenstein obișnuia să-și caracterizeze propriul demers filozofic ca fiind opus celui al lui Socrate, care își îndeamnă insistent interlocutorii să caute generalul, principiile. Tot ce a scris și a spus Wittgenstein de acum înainte constituie o sforțare necontenită de a se desprinde pe sine și pe cei capabili să-l urmeze de iluzia puternică și persistentă că există o
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
scopului. Toți știm cât de bine funcționează exprimări de acest fel. Avem totuși tendința de a trece cu vederea ceea ce stă în fața ochilor noștri. Iată de ce reamintirea și descrierea unor lucruri familiare capătă o mare însemnătate. Discutând cu un presupus interlocutor care crede că noțiunile care nu sunt delimitate prin contururi nete ar fi în general puțin folositoare, Wittgenstein scrie: „Dar este oare lipsit de sens să se spună «Stai pe-aici»? Închipuiește-ți că eu aș sta cu cineva într-o
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
cu termeni clari și are tendința de a clasa lucrurile terminologic, discursul feminin recurge la jocuri lingvistice și metaforice, oscilează între ambivalente și paradoxuri. Mistificarea intențiilor este acoperită de o voce tandra, inocentă și cu un timbru seducător, care destabilizează interlocutorul de gen masculin. Caracterul enigmatic bulversează interlocutorul, Pariziana devine un model prin manieră condescendenta de a accepta și manieră politicoasa de a refuza. Ea știe când să spună "da", când să spună "nu". Limbajul Parizienei nu abundă în explicații, el
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
a clasa lucrurile terminologic, discursul feminin recurge la jocuri lingvistice și metaforice, oscilează între ambivalente și paradoxuri. Mistificarea intențiilor este acoperită de o voce tandra, inocentă și cu un timbru seducător, care destabilizează interlocutorul de gen masculin. Caracterul enigmatic bulversează interlocutorul, Pariziana devine un model prin manieră condescendenta de a accepta și manieră politicoasa de a refuza. Ea știe când să spună "da", când să spună "nu". Limbajul Parizienei nu abundă în explicații, el ține de momentele de suspans și de
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/1427_a_2669]
-
principale din poezia italiană a momentului, în care propria creație se integra, tehnic și conceptual, numai parțial.252 Într-adevăr, compozițiile ulterioare anului 1945 beneficiau din punct de vedere formal de o mai bună discursivitate, erau orientate mai vizibil spre interlocutor, fapt susținut din punct de vedere tematic și de introducerea faptului divers printre subiectele tratate, oglindind prin această concepțiile expuse în Discursuri. Totuși, comunitatea criticilor nu s-a îndoit nicio clipă că factorul caracterizant al creației quasimodiene nu se află
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
că trebuie să ținem seama de muncă de reflecție poetica ce se strecoară în intervalele de tăcere a creației: mă refer la traducerile din poeții antici și moderni. Poeții greci, Vergiliu, Homer, Eschil, Ovidiu, Evanghelia după Ioan, Shakespeare au fost interlocutorii întâlnirilor poetice din mulți ani de muncă. Ani de lecturi lente, ca să ajung să frâng tăria filologiei prin filologie; adică să trec de la prima aproximare literala, lingvistică a cuvântului la valoarea să intensă, poetica. Nu în cadrul unei poetici a cuvântului
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
intens, așa încît victima adaugă noi explicații: Înseamnă că nu ești mason." "Ba da", strigă Montresor bănuim noi cu o anume disperare în glas. "Tu, mason! Imposibil!" constată Fortunado cu dispreț, cerînd o dovadă. "Iat-o!" spune Montresor, spre surprinderea interlocutorului, dar, indubitabil, și a cititorului, scoțînd o mistrie de sub faldurile mantiei. O mică intervenție analitică se impune pe acest palier de la sine, oricît de mult am încerca, într-o primă fază, să rămînem pur descriptivi. La mijloc este o confuzie
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
fiind acest ascultător silențios al confesiunii? Din remarca transcendentă a naratorului putem imediat conchide că este chiar Dumnezeu. Numai El știe atît de bine natura sufletului unui păcătos! Putem merge totuși și pe o variantă mai concretă a acestei ipoteze. Interlocutorul tăcut ar putea fi înlcuitorul pămîntesc al divinității, în speță preotul. Deoarece narațiunea stabilește o "ruptură" de jumătate de secol între fapte și prezentarea lor, avem ocazia să plusăm și să presupunem că bătrînul Montresor se află pe patul de
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
de la bun început și doar un ochi prea puțin experimentat cu trucurile stilistico-nara-tive ale autorului ar putea să îl treacă neobservat. "De ce să susții că sînt nebun?" (p.45), întreabă misterios vorbitorul în prima frază rostită înaintea (și mai) enigmaticului interlocutor, pregătindu-ne astfel pentru o lungă pledoarie asupra invalidității nedreptei ipoteze. "Adevărat, nervos, foarte, îngrozitor de nervos am fost și sînt" (p.45), spune el, adăugînd ilustrativ o scurtă fișă clinică, încropită după regulile determinismului naturalist, cu aluzii discrete la predispoziția
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
absolut necesară: proclamarea nebuniei, nu prin indicare directă, ci prin sugerarea ei. Teza monologului său este "nu sînt nebun" doar în aparență, întrucît antiteza acestei afirmații rămîne intenția ultimă, subtilă, a demersului. Faptul pare confirmat și de către prezența unui misterios interlocutor, imposibil de substituit cititorului virtual. În realitate, monologul se adresează mai curînd unei instanțe ce trebuie convinsă de veridicitatea spectacolului psihopatic. Ea nu poate fi decît juriul unui tribunal pregătit să dea verdictul acuzației de crimă cu premeditare. Jocul narativ
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
cu Sam Sharp plin de ironii -, semnat de jurnalista Fanny Tarrant. Aceasta și-a cîștigat o notorietate negativă printre VIP-urile culturii britanice, datorită modului tendențios (aproape pervers) în care își face interviurile, cu scopul declarat de a-și discredita interlocutorii. Sam cade victimă șireteniei domnișoarei Fanny Tarrant, fiind ridiculizat serios într-un astfel de text. În disperare de cauză, el sosește la vechiul său prieten, Adrian, pentru a-i propune un tîrg neobișnuit. Îi cere nici mai mult, nici mai
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
societatea bazată pe cunoaștere Despre identitate și diferență „Ca manifestare a unei rațiuni, limbajul trezește (exprimăă În mine și În celălalt ceea ce avem În comun. Dar presupune, În Însăși intenția sa de a exprima, alteritatea noastră și dualitatea noastră ... Transcendența interlocutorului și accesul spre celălalt prin limbaj, reprezintă efectiv dovada că omul este o singularitate.” Și este singular Într-o cu totul altă manieră decât cea a individualilor care se subsumează unui concept generic, păstrându-și totuși identitatea concretă. Ființa umană
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
noastră de până în acest punct, perspectiva criticului asupra problemei autorului evoluează de la o viziune descriptiv-neutră (autorul-imagine) la una "angaja(n)tă" ca efort de cunoaștere a spiritului care, ipostaziat în personaj ascuns al operei, solicită înțelegerea celuilalt, a criticului devenit interlocutor "ideal". Firește, această relație specială care se stabilește între autor și criticul-cititor implică și o anume (po)etică a lecturii, în care fiecare "partener" are la dispoziție o serie de "mișcări" circumscrise dimensiunii fatice a comunicării literare. Dacă disimularea devine
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
oricât de favorabile, despre altcineva rămâne în ultimă instanță un act unilateral, de a cărui îndrăzneală se sfiește gândul. Același gând își cere însă, după firea tuturor gândurilor, "veșmintele vorbirii". Ilustrarea tipului uman narativ pur este o persoană pentru care interlocutorul, oricine ar fi el copil, tânăr în formare, partener egal, somitate culturală în viață sau autor intrat în veșnicia creației vine la întâlnire încărcat, precum albinele la stup, cu sacii de polen ai propriei fapte. Privirea narativă tocmai asta caută
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
de nevroze. Dacă discursul ar fi fost rostit în sufrageria noastră, ar fi fost dezlânat, foarte afirmativ, hiperactiv, angoasant și considerat adevărat de majoritatea persoanelor. De aceea ar trebui să ne întrebăm dacă suntem pregătiți să acceptăm un astfel de interlocutor în viața noastră cotidiană, și dacă da, care ar fi cea mai bună metodă de a reașeza discursurile livrate de acesta la locul potrivit. De ce dăm crezare informațiilor reluate în jurnalele TV? Rapiditatea informațiilor și credulitatea Mass-media ne oferă ceea ce
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
totul la calitatea intrinsecă a unei persoane, avem reflexul de a crede că jurnalistul este foarte cultivat, iar cel intervievat - incompetent. Concluzie Jurnaliștii nu „știu totul”. În situații precum reportajele sau interviurile, pot lăsa impresia că sunt mai competenți decât interlocutorul lor și că acesta din urmă este un elev slab care a venit cu temele nefăcute. Această percepție greșită este legată de capacitatea noastră redusă de analiză a situațiilor și de prostul obicei de a raporta totul la persoana în
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
figura sau vocea lui nu v-a plăcut? Sau faptul că își încrucișează picioarele? Nu, nu e asta. Atunci ce e? Dacă sunteți suficient de atenți, vă veți da seama că jurnalistul că jurnalistul care intervievează se încruntă des în timp ce interlocutorul său vorbește. Sau își ține stiloul pe buze cu un aer nervos sau își crispează gura... reacții pe care le avem, de obicei, atunci când nu suntem de acord cu cineva. E oare posibil ca mimica jurnalistului să vă influențeze în
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
conștient sau inconștient cutare sau cutare candidat prin gesturile și postura corporală, după cum arată următorul experiment: Au fost analizate în detaliu atitudinile a șapte jurnaliști de la Televiziunea Israeliană cu scopul de a afla dacă se comportă neutru și echitabil cu interlocutorii lor politici din diferite partide. Pentru aceasta li s-au prezentat unor voluntari americani fragmente foarte scurte - de câteva secunde - a interviurilor luate de diferiți jurnaliști. În aceste fragmente nu putea fi observat decât jurnalistul; de altfel, voluntarii nu înțelegeau
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
mesei cu degetele sau întreruperea candidatului face parte din gestica „defavorizantă”. Dacă e să ne încredem în acest experiment e clar că nu trebuie să sperăm în interviurile sau dezbaterile politice ca jurnalistul să se comporte echitabil cu diferiții săi interlocutori. Dar cum acționează posturile și expresia facială a jurnaliștilor asupra percepției noastre despre persoana intervievată? Într-o situație în care este dificil să judeci de unul singur (adesea cunoștințele noastre despre mizele politice sunt prea fragmentare pentru ca noi să putem
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
imaginilor printr-o bulimie alimentară. Alte dăți nu ne putem abține să ne împărtășim entuziasmul cu prietenii, cu colegii.. și ne dăm seama că entuziasmul acesta nu ne stă în fire. Eram convinși că emisiunea oferă o informație vitală, iar interlocutorul nostru ne trezește la realitate arătându-ne că majoritatea elementelor anchetei nu se bazează pe probe solide. Dar noi am crezut că e așa. Ne-am simțit atât de bine în fața ecranului. Situațiile de acest gen ne arată în ce măsură mass-media
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]
-
cuvântului, procesul este întrerupt și totul trebuie luat de la capăt, cu un alt început de frază și o nouă anticipare. E dificil de suportat asta prea mult timp. Concluzie Întreruperea discursului este un gest agresiv din mai multe motive: privează interlocutorul de principalul lui mijloc de existență - posibilitatea de a-și exprima ideile. La fel de bine asta poate să apară ca fiind un semn al lipsei de respect pentru ascultători, al căror creier se proiectează automat - chiar inconștient în continuarea discursului, pentru
150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică. Psihologia consumatorului de mass-media by Sebastien Bohler () [Corola-publishinghouse/Science/1849_a_3174]