16,610 matches
-
să intre printr-o deschizătură mică din gard. Zidul clădirii în construcție nu era de fapt decât un grilaj din bare de oțel. Mirosea a ciment. Împingându-l pe Gaston, Endō și-a croit drum printre gard și grilajul din oțel. Au ajuns la o scară ce ducea la o încăpere subterană. În fața scării erau depozitate niște plăci din lemn. Gaston întrebă: — Unde mergem, Endō-san? — Nu mai pune întrebări. Vino și taci. Vezi să nu vorbești tare. Chiar să fi strigat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
profund impresionat. Oare ce-a mai văzut Gaston din ziua aceea? Prin ce aventuri a mai trecut? Takamori l-a întrebat iar dacă îl mai doare rana. Auzind că nu-l mai doare, l-a abordat direct: — Bara aceea de oțel te-a lovit? — Da. Gaston a dat din cap, dar a evitat să-l privească pe Takamori în ochi. — Ce făceai tu la șantierul acela? Era vădit încurcat, pentru că nu știa ce să răspundă. — Erai cu un asasin de profesie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
afla o baracă pentru muncitorii care veneau să le adune. — Să intrăm aici... Aici! — Am să le în... în... înapoiez, bâgui Kobayashi. — Să înapoiezi? Când au ajuns la intrarea barăcii, Endō băgă mâna în buzunar. Degetele atinseră țeava tare de oțel a pistolului. Să înapoiezi? Ce să înapoiezi? Privindu-l țintă în ochi, Endō i-a întins o cursă. — A, deci le ascundeai! Bineînțeles că Endō habar nu avea ce ascundea Kobayashi și tocmai de aceea a continuat. A intuit că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
lăstun iscălește peisajul. [1926] * TRISTEȚE METAFIZICĂ lui Nichifor Crainic În porturi deschise spre taina marilor ape am cântat cu pescarii, umbre înalte pe maluri, visând corăbii încărcate de miracol străin. Alături de lucrătorii încinși în zale cănite am ridicat poduri de oțel peste râuri albe, peste zborul pasărei curate, peste păduri adânci, și orice pod se arcuia trecîndu-ne parcă pe un tărâm de legendă cu el. Am zăbovit îndelung între stânci lângă sfinți bătrâni ca ghicitorile țării, și-am așteptat să se
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
mi se preling. Ar trebui să taiu iarba, ar trebui să taiu iarba pe unde ai trecut. Cu coasa tăgăduirii pe umăr în cea din urmă tristețe mă-ncing. LUCRĂTORUL Te irosești în încordări de arc lângă roțile mari de oțel. Strivești între degete sânii materiei. Iți sunt de păcură mînile și afumate în zorile. Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră, pentru tine mașinile cântă mai frumos decât privighetorile. Lucrătorule, cu șorțul de piele albastră, tu știi că frumoase sunt numai
Poezii by Lucian Blaga [Corola-publishinghouse/Imaginative/295565_a_296894]
-
dar nu și auzită. SÎnt sigură că probabil era o femeie drăguță, dar toată școala Îi știa de frică. Chiar și puștii dintr-a șasea. Părea a zîmbi doar foarte rar și pîndea pe coridoarele clădirii, cu părul de culoarea oțelului Încadrîndu-i chipul ca un coif, cu fruntea Înălțată și privind la mică distanță Înaintea ei, cu o strălucire teribilă În ochi. În vreme ce ne uitam cum se răsucea mînerul ușii, toată lumea Încetă să mai respire. Apoi, ne-am trezit față În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
să rămână singur. Voia să aibă cineva grijă de el și să umple golul pe care Îl avea dinainte. Așa că ieșiră din tunel și o luară la stânga. SENS INTERZIS. Sensuri interzise. O conduse spre scara mobilă. Trepte și trepte de oțel ce se Îndreptau În sus, spre ieșire, scârțâind. Parcă nici nu se vedea capătul acelei scări verticale. Să urce. Să urc spre ieșire În ziua funeraliilor iluziilor mele. Nu te invit la cină, Îi spuse Emma Întorcându-se și aplecându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
se trage scalpul de pe osul craniului, însă cuțitul meu de tinichea n-avea tăiș, îmi părea rău că nu mai am briceagul cu mâner în formă de pește, nici ăla nu tăia prea bine, dar cel puțin avea lama din oțel, între timp am simțit că Puiu îmi dă un cot, credeam că vrea să-mi spună ceva, dar el s-a desprins doar de spatele meu, aruncându-se cu elan pe burtă, în grâu, încât am crezut că-l nimerise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
am intrat pe ușă. Am crezut că va fi întuneric sau cel puțin semiântuneric, ca-n biserici, dar în loc de asta ne-a izbit o lumină atât de puternică, aproape orbitoare, încât m-a luat cu amețeală, într-un candelabru de oțel ardeau trei rânduri de becuri, așezate în cercuri suprapuse, erau vreo două sute, înaintam, ținând-o pe mama de mână, era o sală foarte mare, de jur-împrejur, pe pereți, atârnau draperii roșii, însă fotografia secretarului general al forțelor armate nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
mezanin, unde Își avea biroul cu geamuri. Și intră În cel pe care-l ocupa mama ei. De la Yvonne, Gwen moștenise părul blond, ochii de un albastru puternic cu o privire mereu cercetătoare, formele generoase și senzuale. Dar și firea - oțel călit - și combativitatea. Yvonne era o femeie care muncea enorm, aspră la durere, dar și la treabă. Începuse să muncească de la treisprezce ani ca vînzătoare de pîine. La optsprezece ani, se măritase cu Leguellec, rămăsese văduvă la douăzeci și doi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
facem rău nimănui... - Dar pe tînăra femeie care era cu ei, tot din joacă ai ucis-o? Lama unui cuțit cu resort luci fugar Înainte de a poposi pe gîtul lui Pierre-Marie. Ochii acestuia se umplură de groază la contactul cu oțelul. Încăperea Începu să se Învîrtă În jurul lui, zidurile porniră să se legene. Dar ceea ce Îl Înspăimîntă cel mai tare fu vidul din privirea de un albastru spălăcit ațintită asupra lui. - Tu ești cel care a ieșit ultimul pe faleză, spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
moment, Într-o sală de clasă, Annabelle studia un text de Epicur - gânditor luminos, moderat, grec, și la drept vorbind cam agasant. Cerul era sumbru, apele Marnei veneau Învolburate și murdare. Găsi ușor complexul spitalicesc Saint-Antoine - o clădire ultramodernă, din oțel și sticlă, inaugurată cu un an Înainte. Mătușa Marie-Thérèse și verișoara Brigitte Îl așteptau pe holul de la etajul șapte; se vedea că sunt plânse. „Nu știu dacă e bine s-o vezi...”, spuse Marie-Thérèse. El nu păru s-o audă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
mai bine. La moartea cuiva, avem mereu pornirea să spunem o tâmpenie de genul ăsta; nu-i mai puțin adevărat că mama și fratele ar fi suportat cu greu o stare de incertitudine prelungită. În clădirea din beton alb și oțel, aceeași În care murise bunica, Djerzinski simți, pentru a doua oară, puterea vidului. Traversând camera, se apropie de trupul Annabellei. Acest trup era identic cu cel pe care-l cunoscuse, atât că, puțin câte puțin, căldura Îl părăsea. Acum, era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
Îmi trag scaunul roșie la față, și un teanc de scrisori de care uitasem se revarsă pe podea. — Știi, înainte aveam regula ca la ora șase seara să se facă curat pe toate birourile. Vocea lui Ketterman era inflexibilă ca oțelul. Poate că ar trebui să o reintroducem. — Poate ! Mă sforțez să zâmbesc, dar Ketterman îmi dă o stare tot mai mare de nervozitate. — Samantha ! Ne întrerupe o voce veselă și-mi întorc privirea și îl văd pe Arnold Saville apropiindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
obosit. E ca un motor gata să intre în funcțiune în orice clipă, și are o ținută la fel de impecabilă ca azi dimineață. Când se înfurie, nu i se deranjează nici un fir de păr. Doar emană o furie tăcută, tăioasă ca oțelul. — Va trebui să ne oprim aici. Poftim ? Ridic ușor capul. S-au ridicat și alte capete ; văd în ochii celor de la masă înmugurind speranța. Suntem ca niște copii de școală care simt o problemă în timpul testului la mate și nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
În care ușa lui Lissy se deschide. — Lissy ! Încep. Ce Dumnezeu... Și mă opresc, pentru că pe ușă nu iese Lissy, ci un bărbat. Un bărbat ! Un tip subțire și Înalt În pantaloni negri la modă și ochelari cu ramă de oțel. — A ! zic, surprinsă. Ăă... bună. — Emma ! spune Lissy, ieșind În urma lui. Are un tricou și niște colanți gri pe care nu i-am mai văzut, bea un pahar cu apă și pare sincer mirată că mă vede. Ai venit devreme
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
ușa se deschide cu un clic. O, Doamne. Mă simt ca În peștera lui Aladin. Privind cu ușoară teamă una la alta, ne croim drum pe un coridor luminat, În care pulsează ritmul muzicii. Ajungem la o ușă simplă de oțel, iar Lissy Își caută cheia. Îmi Îndrept rapid bluza și-mi rearanjez părul. — OK, murmură Lissy. Nu te uita. Nu te holba. Fii cool. — Bine, murmur drept răspuns și o urmez pe Lissy În club. CÎt ea Îi arată cardul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
Jordan. Omul care‑i introducea În puterile și subtilitățile lui Tucidide și care analiza rolul lui Alcibiade În campania siciliană așa cum nimeni altul n‑ar fi putut‑o face - omul care În seminarul său comenta Gorgias, efectiv În fața uzinelor de oțel și a mormanelor de zgură și a funinginei de pe străzile orășelului Gary, cu bărcile lui venind și plecând pe apa lacului Michigan - un astfel de om ar fi putut să atârne și În aer, făcând levitație asemenea lui Jordan. Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
vreo cincisprezece minute, și când am ajuns sus, Ravelstein fusese deja instalat În pat, - dar nu În patul său cu patru stâlpi. I se comandase un pat de spital, deasupra căruia un mecanic monta acum un triunghi mare, echilateral, din oțel tubular inoxidabil. Ravelstein urma să‑l folosească pentru a‑și muta greutatea corpului de pe o parte pe alta. Când trebuia să treacă din pat Într‑un scaun cu rotile pentru terapia fizică, baza triunghiului Îi era vârâtă sub coapse. În timp ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
a‑și muta greutatea corpului de pe o parte pe alta. Când trebuia să treacă din pat Într‑un scaun cu rotile pentru terapia fizică, baza triunghiului Îi era vârâtă sub coapse. În timp ce se prindea, cu picioarele slăbite, de tubul de oțel, instalația era Înălțată treptat, prin Învârtirea unei manivele plasată la piciorul patului. Brusc Îi vedeai gambele slăbănoage ridicându‑se, ieșind de sub așternut. Și pentru că nu‑și putea deschide complet pleoapele, expresia de alarmă din ochi nu era vizibilă decât pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
infirmiera Încerca să‑i acopere organele genitale, Ravelstein părea să rumege o Întrebare presantă - poate dacă are vreo noimă să te zbați atât de aprig pentru existență. Nu are nici o noimă, totuși el se zbătea. Se crampona de tubul de oțel, care era probabil foarte rece, pumnii Încleștați i se apropiaseră de urechile mari, de franjul de păr occipital care se zbârlea la liziera cheliei. Există capete pleșuve care‑și proclamă tăria. Așa fusese și capul lui Ravelstein. Dar acum devenise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
singur silința să te Însănătoșești, ești un repudiat, un om sfârșit. În dimineața când Ravelstein și cu mine am nimerit peste arbuștii Împănați cu papagali care se Îndopau cu boabe roșii și vânturau zăpada, patul de spital cu triunghiul de oțel a fost demontat și mutat din dormitorul pacientului. - Slavă Cuiva, a exclamat el când patul Încărcat În lift a dispărut din raza vizuală. Nu vreau să mai văd mașinăria aia În viața mea. Mergea singur - nu chiar echilibrat, dar era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2144_a_3469]
-
curte ca de pușcărie stau trase în țepe de fier patru cadavre violacee. De sus cade o ploaie acidă și iată-le înviind ca să se chinuie și să țipe din nou, răsucindu-se cu mațele pe afară în proțapurile de oțel. Undeva se aude o sirenă și luminile roșii ale unui ceas electronic anunță ora exactă. Fă, dă-te mai încolo să-ți gâcesc de bărbat. Ia lasă nu te mai preface că te știu io cum ești. Și geometria se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
pasărea se mișcă puțin, dă dintr-o aripioară, din amândouă, se saltă pe piciorușele de ață. Își lasă capul într-o parte, privind aiurit la băiatul care mormăie și la câinele care-l privește și el țintă, cu ochi de oțel. Ochii aceia de oțel și-i aduce aminte. ─ Ci-rip! Ciiip! spune. Cip-cip-ci-rip-cirip! și sare într-un picior, pe o tulpină de aurică. Își desface aripile, gata să-și ia zborul. Se mai uită odată la Iliuță, cu ochii lui cafenii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
dă dintr-o aripioară, din amândouă, se saltă pe piciorușele de ață. Își lasă capul într-o parte, privind aiurit la băiatul care mormăie și la câinele care-l privește și el țintă, cu ochi de oțel. Ochii aceia de oțel și-i aduce aminte. ─ Ci-rip! Ciiip! spune. Cip-cip-ci-rip-cirip! și sare într-un picior, pe o tulpină de aurică. Își desface aripile, gata să-și ia zborul. Se mai uită odată la Iliuță, cu ochii lui cafenii, isteți. Apoi zboară. Frrrr
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]