5,945 matches
-
celor de față. Exact ca în cazul lui Erostrates, al cărui chip straniu s-a adâncit deja în inconștientul celui care, astăzi, suferă de anonimat. Dar se poate spune despre cineva dintre noi că este străin acestui simțământ și, deopotrivă, orgoliului care-l însoțește? 4. Întâmplări stranii. Borges Atunci când e vorba de lumea sensului, logica simplă ce operează cu două variante se dovedește ușor inutilă. Ceea ce întâlnim în viața de toate zilele - fapte, dispute și povestiri, atitudini - nu se distribuie în
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
ci și magii de atunci. Odată ce aceștia trec la lucru, construcția atinge o complicație infinită. Nici măcar cel care a imaginat planul ei nu avea cum să știe unde duc acele coridoare lungi și nenumărate. Ceea ce regele a putut imagina, în orgoliul său imens, era totuși puțin față de ceea ce s-a născut sub ochii săi. Reperele simple nu lipsesc, scări și porți, ziduri și coridoare, însă ele nu te mai ajută ca să-ți urmezi drumul. Construcția imensă din piatră și bronz depășește
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
vizibil ceva neomenesc. Dacă în realitate a fost posibil așa ceva, sau dacă istoria a consemnat ceva de acest fel, nu are acum importanță. Cuvântul scriitorului le arată exact așa cum sunt. Unul dintre ele, înălțat în insulele Babiloniei, exprimă un imens orgoliu. Se voia atât de complicat și de subtil, <ref id="27">Jorge Luís Borges, Moartea și busola, ed. cit., p. 306.</ref>. Ar fi voit să atingă ceea ce este propriu miracolului ca atare. Cum omul nu este demn de așa ceva
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
e ajutat să vadă mai bine, ceea ce el însuși dorește. „Căci nimeni nu va admite că s-a înșelat fără o anumită aparență de adevăr.“ Ultima propoziție nu este totuși lipsită de ambiguitate. Te poți gândi imediat la faptul că orgoliul ia multe forme, omul admite greu că nu este în stare să gândească bine. În consecință, preferă să vadă cauza erorii departe de sine, sub forma unei aparențe care l-a înșelat. Convins de așa ceva, „nu va admite că s
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
În locul unor posibile motivații vezi doar ceva haotic, o lume a cărei logică pare absentă sau aberantă. Deși nesigură, distincția între cele cu sens și cele lipsite de sens ne apare adesea destul de sigură. Se întâmplă aceasta mai ales când orgoliul noii priviri ne face prea încrezători în propriile idei. Voi da un exemplu în această privință, poate nu cel mai potrivit. Pledând pentru un anume înțeles al edificării de sine, Richard Rorty pune în discuție supoziția mai veche a „fundamentului
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
uităm uimiți la alții ce au făcut și cum au dres Și nu curg învățăminte că munca a dat succes. 22 septembrie 2004 ÎMPĂCAT DORESC SĂ FIU Când în pat, când în fotoliu, Osândit pân’ ieri am fost „Universul”, în orgoliu, S-a topit sub legi cu rost. Timp și spațiu, laolaltă, S-au retras în adăpost, Doar speranța ritmic saltă Ca foamea în zi de post. Azi mi s-a fixat doar patul. Ochii văd patru pereți Când de-a
Reflecții minore pe teme majore by Ioan Saizu-Nora () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91695_a_92329]
-
direcție sigură în această lume, un sens ultim. La limită, ne vedem destinați sensului ca atare, dacă nu cumva condamnați dintotdeauna la sens. Faptul din urmă spune suficient despre o altă formă de solitudine pe care o trăiește, cu maxim orgoliu, omul acestei epoci. Nu intenționez să disloc această veche credință, mai ales acum când discuțiile cu privire la prezența sensului devin tot mai anevoioase. Aș vrea doar să revăd maniera - uneori de-a dreptul ciudată - în care vorbim despre cele cu sens
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
celor de față. Exact ca în cazul lui Erostrates, al cărui chip straniu s-a adâncit deja în inconștientul celui care, astăzi, suferă de anonimat. Dar se poate spune despre cineva dintre noi că este străin acestui simțământ și, deopotrivă, orgoliului care-l însoțește? 4. Întâmplări stranii. Borges Atunci când e vorba de lumea sensului, logica simplă ce operează cu două variante se dovedește ușor inutilă. Ceea ce întâlnim în viața de toate zilele - fapte, dispute și povestiri, atitudini - nu se distribuie în
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
ci și magii de atunci. Odată ce aceștia trec la lucru, construcția atinge o complicație infinită. Nici măcar cel care a imaginat planul ei nu avea cum să știe unde duc acele coridoare lungi și nenumărate. Ceea ce regele a putut imagina, în orgoliul său imens, era totuși puțin față de ceea ce s-a născut sub ochii săi. Reperele simple nu lipsesc, scări și porți, ziduri și coridoare, însă ele nu te mai ajută ca să-ți urmezi drumul. Construcția imensă din piatră și bronz depășește
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
vizibil ceva neomenesc. Dacă în realitate a fost posibil așa ceva, sau dacă istoria a consemnat ceva de acest fel, nu are acum importanță. Cuvântul scriitorului le arată exact așa cum sunt. Unul dintre ele, înălțat în insulele Babiloniei, exprimă un imens orgoliu. Se voia atât de complicat și de subtil, „încât nici cei mai curajoși bărbați să nu se aventureze pe coridoarele lui, iar dacă o vor face, să se piardă pentru totdeauna“<ref id="27">Jorge Luís Borges, Moartea și busola
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
Acesta e ajutat să vadă mai bine, ceea ce el însuși dorește. „Căci nimeni nu va admite că sa înșelat fără o anumită aparență de adevăr.“ Ultima propoziție nu este totuși lipsită de ambiguitate. Te poți gândi imediat la faptul că orgoliul ia multe forme, omul admite greu că nu este în stare să gândească bine. În consecință, preferă să vadă cauza erorii departe de sine, sub forma unei aparențe care la înșelat. Convins de așa ceva, „nu va admite că s a
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
În locul unor posibile motivații vezi doar ceva haotic, o lume a cărei logică pare absentă sau aberantă. Deși nesigură, distincția între cele cu sens și cele lipsite de sens ne apare adesea destul de sigură. Se întâmplă aceasta mai ales când orgoliul noii priviri ne face prea încrezători în propriile idei. Voi da un exemplu în această privință, poate nu cel mai potrivit. Pledând pentru un anume înțeles al edificării de sine, Richard Rorty pune în discuție supoziția mai veche a „fundamentului
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
însă să-și intituleze ziarul pe care-1 conducea la Porto: Republica Portugheză. Și deși Don Carlos izbutește să depășească momentul critic, se poate spune că ultimatumul a fost lovitura decisivă dată monarhiei. Căci anul 1890 înseamnă trezirea conștiinței și a orgoliului național portughez; iar aceste forțe cresc și se organizează împotriva regalității. Don Carlos mărturisea mai târziu că aparține "unei monarhii fără monarhiști". Într-adevăr, așa zisele partide de guvernământ erau monarhiste numai când li se încredința puterea. În opoziție, pentru
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
săptămâni în urmă ministrul de război amenință cu demisia, pe motiv că Franța a cerut artileria portugheză fără să accepte și pe artileriștii portughezi. De fapt, Portugalia nu era încă în război cu Puterile Centrale, dar cererea Franței a umilit orgoliul armatei și a iscat noi și grave nemulțumiri. Garnizoana din Lisabona încearcă un pronunciamento militar, însă rebeliunea e repede stăpânită. Ofițerii sunt obligați să-și depună fără excepție săbiile la Președinția Consiliului. Guvernul cere Președintelui să dizolve regimentele care se
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
tratau din nou extazul patriotic de pe timpul ultimatumului englez. Și toți se declarau gata să-și dea viața pentru salvarea patriei. Era exact ceea ce îndemna Salazar pe muncitorii de la Coimbra să nu facă. Salazar ghicea că această răbufnire viguroasă a orgoliului național e amenințată de sterilitate dacă nu e canalizată către lucruri mici, care se pot face, în loc să fie inutil cheltuită în intenții generoase și în gesturi mari. Omul care se pregătea să intervină activ în viața publică a Portugaliei, își
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
leit-motiv în cuvântările sale. Sunt virtuți virile, latine. Sunt, mai ales, virtuți tinerești. "Negarea, indiferența, îndoiala, nu pot fi izvoare ale acțiunii - și viața e acțiune", se adresează Salazar tineretului (28 ianuarie 1934). Școala trebuie să cultive în noile generații "orgoliul și gloria de a suferi". Și, cu obișnuita lui franchețe, adaugă: "Timpurile devin din ce în ce mai aspre... Vă spun că sunteți generația sacrificată, generația care trebuie să răscumpere..." Un ciclu istoric se încheie, asemănător ciclului încheiat prin cucerirea Romei de către barbari. Și
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
lui Salazar crescuse chiar în acești ani însîngerați. Nu i se putea reproșa nimic acestui magician care dăduse monedei portugheze un preț și o vigoare invidiată de cele mai bogate state, și dăduse Portugaliei un stil de viață și un orgoliu pe care puține țări și-l puteau îngădui. Chiar adversarii politici din străinătate, chiar guvernele așa zise antifasciste, erau siliți să recunoască perfecta lui bună-credință și coerența sa spirituală. În ceea ce privește opoziția democratică din Portugalia, ea dispărea încetul cu încetul sau
Sacrul și profanul, Salazar by Mircea Eliade [Corola-publishinghouse/Imaginative/295581_a_296910]
-
aruncă iarăși împotrivă cu toată greutatea, scut contra scut, împingându-l îndărăt, până ce romanul ajunse cu spatele aproape lipit de cordonul de gărzi. Un murmur de satisfacție se ridică din mulțime, în mijlocul căreia - dacă nu din alt motiv, atunci din orgoliul neamului - cei care îl susțineau pe roman nu puteau fi prea numeroși. Cei doi adversari se despărțiră pentru o clipă; o sclipire de cruzime apăru în ochii lui Gualfard, care frământa nervos mânerul securii, nerăbdător să pună capăt acelei înfruntări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
atârna o sabie, Sebastianus observă: — Te delectezi cu folosirea armelor? Ea râse amar. — Mă delectez, spui? Ai să poți vedea curând că folosesc sabia la fel de bine ca tine. Ca și alte femei burgunde, de altfel, adăugă pe un ton de orgoliu. Odinioară eram puternici, dar azi suntem un popor mic, cu mulți dușmani, și nu ne putem îngădui să-i lăsăm numai pe bărbați să lupte. — E foarte trist. Ieri am putut vedea cu ochii mei că veșmintele femeiești se însoțesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
sunt mulți fugari din Vesontio. Au aflat că urcam la voi și n-am putut să-i împiedicăm să ne urmeze. Acele ultime cuvinte, rostite ca o scuză, îl făcură pe Canzianus să înțeleagă cât de mare fusese păcatul de orgoliu în care căzuse puțin mai înainte: el, părintele fondator al cenobiului, el, care trebuia să fie exemplu pentru toți. Mâna sa se lăsă pe umărul căpeteniei satului. — Mai bine așa! Mai bine așa! răspunse energic. De oriunde ați fi veniți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
îi amintise lui Dubritius de trăsăturile lui Eudoxiu; în sfârșit, într-un post de gardă, găsiră trei bărbați - un soldat ce nu era chiar în apele lui și doi milițieni - care, la obișnuita întrebare, râzând nu fără un soi de orgoliu stupid, își arătară mâinile ce suferiseră de pe urma rănilor primite în luptă. Unul din ei, însă, declară că îl cunoscuse într-adevăr, cu câteva zile înainte, pe omul pe care îl căutau - îl întâlnise într-un post de gardă și atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
un strigăt de luptă, mai mult decât ce auzise cu alte ocazii izbucnind din piepturile soldaților îngroziți și disperați totodată: era în plus - și înainte de toate - glasul unei străvechi mânii, al unei uri hrănite de mii de nedreptăți al unui orgoliu totdeauna înfrânt, care căuta să se răzbune. în timp ce alerga către liniile dușmane, agitând sabia, și dobora deja primii adversari, simți lămurit, cu o siguranță fără greș, că nimic nu ar fi putut sta împotriva acelei forțe vulcanice dezlănțuite de armata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
prea proști, reușesc să se înșele singuri. Când o femeie te-a schimbat cu altul, nu ea e aceea care se simte, față de tine, încurcată, stângace și vinovată, ci bărbatul cu care te-a schimbat. Plăcere divină: a exulta de orgoliu și a purta în același timp masca celei mai desăvârșite modestii, așa ca să poți mistifica pe ceilalți până acolo încît să se poarte cu tine condescendent și protector. Cine nu e politicos cu slugile și cu animalele, n-are instinctul
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
alb secret și tulburător. Se mișca la dreapta și la stânga, și șorțul încheiat la spate îi strângea talia, accentuîndu-i rotunzimile. Eram comic în laboratorul acesta improvizat și între femei, dar ce importanță are mai mult ori mai puțin comic? Cu orgoliu de autor, mi-a dat să gust dulceața dintr-o farfurioară. Era opera ei! I-am adus elogii, mințind, căci conștiința n-a putut lua act de nimic: Adela era prea aproape de mine, încălzită, cu câteva perle fine pe albul
Adela by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295596_a_296925]
-
și tot misterul creației și tot adâncul Cosmosului. Dar oare această Înțelegere te face mai fericit, mai bun, mai drept? Nu, Înțelegerea te face să te crezi buricul pământului. Răul Își Înfige adânc rădăcinile În tine. Ca o plantă ucigașă, orgoliul se Încolăcește În inima ta și te sugrumă. Totul e deșertăciune. O singură hemoragie, un singur vas spart - și s-a dus pe apa sâmbetei toată Înțelepciunea umană. Deșertăciune și nebunie, iată ce este Înțelegerea omenească. Oricât de Înțelept și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2067_a_3392]