33,104 matches
-
pentru a deruta și a nu prilejui ocazii contemporanilor de a se regăsi în țesătura narațiunilor și a descrierilor. Personajul principal este Ximen Qing, în traducere, Sărbătoare la Poarta Apuseană, mare mandarin cu o viață socială marcată de corupție, avariție, violență. La început, un simplu patron al unei prăvălii de ierburi de leac, moștenite de la tatăl său, își sporește averea prin practici necinstite. Devenit bogat, își cumpără rangurile dregătorești, ocupând poziții mandarinale importante în societate, printre care și acelea de procuror
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
le snopeau în bătăi pe cele două femei, mamă și fiică, care îndurau cu stoicism bătăile. Ele se apărau cum puteau, nu-și doreau decât să-și apere fețele pentru a nu desfigurate. După scandal își vindecau rănile, depășeau șocul violențelor și reluau pregătirile pentru următoarele petreceri, pentru primirea musafirilor. Mama tinerilor Chira și Dragomir și soția bărbatului, făcută să fie mângâiată și răsfățată, era bătută până la sânge, era umilită și înjosită. Nu se știe, spune autorul, dacă, la început femeia
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
de autoritatea starostelui, Bozoncea, un tip vechi de bandit, de Paraschiv, un tânăr tâlhar temperamental aflat în afirmare, cu care se asociază: Marin Pisică, Titi Aripă, Nicu-Piele, Sandu-Mână Mică ș.a. În această lume măruntă, marcată de spectrul foamei și al violenței, trăiesc și femei, neveste de toate vârstele, ibovnice cu gândurile la aventuri, tinere focoase cu gândul la măritiș, "coardele" (prostituatele) din gangul de sub Hotel Nord cu care hoții coabitau și se distrau. Autorul conturează câteva dintre aceste victime ale sărăciei
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
și femei, neveste de toate vârstele, ibovnice cu gândurile la aventuri, tinere focoase cu gândul la măritiș, "coardele" (prostituatele) din gangul de sub Hotel Nord cu care hoții coabitau și se distrau. Autorul conturează câteva dintre aceste victime ale sărăciei și violenței: Didina, Voica, Sinefta. Didina este ibovnica lui Bozoncea, starostele Gropii, o țigancă înaltă, bine clădită, cu păr bogat adunat într-un coc. Pentru ea Bozoncea fura s-o îmbrace și să-i îndeplinească poftele. A scos-o din Cruce (Crucea
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
ceea ce ar face oricum și pe gratis. Cu același simț realist și având experiență de prostituată de lux, autoarea jurnalului se declară solidară cu toate profesionistele sexului care se află în stări de insecuritate, care sunt victime ale abuzurilor și violențelor. Experiența și retrospectiva vieții de femeie liberă de prejudecăți îi permit să dea sfaturi semenelor: o prostituată de lux trebuie să arate ca o doamnă bine îmbrăcată, să nu lase impresia că a venit în fugă, să fie punctuală, să
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
care încearcă să le înfrâneze, cu dificultate, în viață. "Căci pretutindeni unde există plăcere, există pasiune, fără de care plăcerea ar fi insipidă: pretutindeni unde există pasiune, există emulație, fără de care pasiunea ar fi neplăcută. Or emulația duce la furie, la violență, la mânie, la durere și la alte o sută de patimi asemănătoare, care sunt incompatibile cu îndatoririle religiei noastre. Vreau chiar ca o persoană să asiste la spectacole cu gravitatea și modestia pe care le inspiră în mod obișnuit o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îi inspira, în realitate, dezgust și repulsie. Or, întâlnind, în zilele crudelor și funestelor jocuri, din întâmplare, cum ieșeau de la un prânz, niște prieteni și tovarăși, aceștia, în ciuda refuzurilor hotărâte și a rezistențelor sale, l-au dus cu o blândă violență până la amfiteatru. "Degeaba, zise el, îmi duceți trupul cu voi și mă instalați acolo: puteți, totodată, să-mi îndreptați către spectacol inima și privirile? Fiind deci absent, voi fi în același timp învingătorul vostru și învingătorul jocului". Ei îl lasă
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
relațiile familiale, relațiile amoroase și relațiile de prietenie. În cazul unei ostilități reciproce sau al neutralității între personaje, răul pe care unul îl face celuilalt nu trezește nicio milă spectatorului. În schimb, dacă sunt uniți printr-o relație de alianță, violența izbucnește între ei ca un scandal contra naturii, trezind milă și groază spectatorului. Din cauza rarității actelor de violență între cei apropiați, autorii dramatici își situează drama în aceleași familii, cea a Labdacizilor, cea a Atrizilor, după cum remarcă Aristotel, în capitolul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
răul pe care unul îl face celuilalt nu trezește nicio milă spectatorului. În schimb, dacă sunt uniți printr-o relație de alianță, violența izbucnește între ei ca un scandal contra naturii, trezind milă și groază spectatorului. Din cauza rarității actelor de violență între cei apropiați, autorii dramatici își situează drama în aceleași familii, cea a Labdacizilor, cea a Atrizilor, după cum remarcă Aristotel, în capitolul 13 al Poeticii: "La început, poeții tratau la fel orice fabulă le venea la îndemână, în timp ce astăzi cele
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Pour un oui pour un non (Pentru un da pentru un nu). Teatrul nu ar putea exista fără relația de alianță. Aristotel analizează și formele pe care le îmbracă acțiunea tragică în funcție de două variabile. Eroul poate înfăptui un act de violență sau renunța la el în cunoștință de cauză sau în necunoașterea cea mai totală a identității victimei. Patru cazuri sunt posibile, pe care Aristotel le clasifică de la cel mai rău la cel mai bun. Nu există alte posibilități decât acestea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fapte, este cea mai rea, căci ea trezește repulsia fără să producă tragicul din lipsa efectului violent." (cap. 14) Eroul acționează, deși știe contra cui. Este cazul Medeei, eroina lui Euripide, care-și sacrifică propriii copii. Un asemenea act de violență generează tragicul. Eroul nu descoperă identitatea victimei decât după înfăptuirea actului. În Oedip Rege, protagonistul nu înțelege natura incestuoasă a actelor sale (omorârea lui Laius, căsătoria cu Iocasta), decât după aceea, când îi sunt dezvăluite originile. O astfel de situație
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
înaintea înfăptuirii actului său și renunță la el. Eroina lui Euripide, în Ifigenia în Taurida, este pe punctul de a-l sacrifica pe fratele său Oreste, când îl recunoaște. Efectul tragic este obținut printr-o emoție epurată, pentru că actul de violență nu a avut loc, dar spectatorului i-a fost teamă de ceea ce va fi până la capăt. Tragedia ideală, pentru Aristotel, oferă spectacolul unei schimbări a sorții la sfârșitul unei înfruntări violente dintre personaje, nici complet bune nici complet rele, unite
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Louis-Sébastien Mercier în Franța, Lessing în Germania, Goldoni în Italia, întrețin cu el, peste secole, un dialog interminabil care se continuă, încă și mai polemic, în epoca romantică, cu Stendhal, Vigny, Hugo. Mai aproape de noi, Brecht și Artaud, atacând cu violență concepțiile lui Aristotel care simbolizează în ochii lor dramaturgia occidentală, subliniază prin asta importanța Poeticii. 4. Aportul lui Horațiu Datorită lui Horațiu, moștenirea aristotelică s-a transmis în lumea romană, apoi în cuprinsul Europei Renașterii. În a sa Epistolă către
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
israelită sau de câmpul de bătaie. Cu adevărat, piesa este concepută pentru decorul multiplu, folosit în acea vreme. Dacă Jean de la Taille interzice, ca și Horațiu, reprezentarea scenelor sângeroase, o face în numele verosimilului. El își dă seama că scenele de violență sunt greu de reprezentat în mod credibil pentru spectator. "Trebuie, scrie el, (...) să ne ferim de a reprezenta pe scenă ceea ce nu se poate face comod și cinstit, cum ar fi înfăptuirea unor crime, și a altor omoruri, și nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nimic, și că tot acest mare număr de incidente a fost totdeauna refugiul poeților care nu simțeau în geniul lor nici destulă bogăție, nici destulă forță pentru a atașa timp de cinci acte spectatorii printr-o acțiune simplă, susținută de violența pasiunilor, de frumusețea sentimentelor și de eleganța expresiei." Tot dorința de a emoționa i-a dictat lui Racine alegerea subiectelor. Contemporanilor săi care îi reproșau că a pus în scenă, în Britannicus, un erou prea tânăr, Racine le răspunde, în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
exemplu, un asemenea spectacol apare pe atunci ținând de o concepție arhaizantă și barbară a scenei. Din grija față de buna cuviință, unii teoreticieni se refugiază în spatele autorității Anticilor pentru a recomanda nefolosirea lui. Numai Horațiu interzice totuși reprezentarea actelor de violență, pe care Aristotel nu le condamnă. El se mulțumește să-și arate preferința pentru scenele în care pateticul se naște "mai degrabă din ascultat decât din văzut". Grecii apreciau foarte mult, la Eschil, momentele de felul apariției bruște a cadavrelor
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ea este "poate puțin prea sângeroasă, scrie el. Într-adevăr aproape că nu apare niciun actor aici care să nu moară la sfârșit." Pentru a explica această nerespectare a normelor bunei cuviințe, el aduce două motive, de natură foarte diferită, violența subiectului, pe care îl ia de la Fenicienele lui Euripide, și lipsa lui de experiență ca autor debutant. "Dar, de asemenea, este vorba de Tebaida, adică subiectul cel mai tragic al Antichității. Cititorul îmi va permite să-i cer puțin mai
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
el este pe cale de a scrie Fedra. Are în spate o lungă experiență a scenei, pe care o va părăsi în curând. Știe în mod precis că pateticul se poate naște numai din jocul cruzimii pasiunilor, fără ca vreun act de violență să se întâmple pe platou. "Nu este deloc o necesitate să fie sânge și morți într-o tragedie, scrie el în Prefața la Bérénice, în 1670; este suficient ca acțiunea ei să fie importantă, ca actorii să fie eroici, ca
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să fie eroici, ca pasiunile să fie stârnite, și ca totul să se resimtă din această tristețe maiestuoasă care formează întreaga plăcere a tragediei." Clasicismul preferă să recurgă la un patetic epurat prin discurs. Decât să fie arătat actul de violență, mai bine să fie povestit. Din cauza acestei schimbări a gustului din epoca clasică, ceea ce era funest în deznodământ nu mai apare ca o trăsătură pertinentă a tragediei. Vossius, în Poetica sa latină, din 1647, contestă punctul de vedere aristotelic, revăzut
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
trebui să se intereseze de integritatea lui, și care uneori nu-i urmărește distrugerea decât cu neplăcere, sau cel puțin cu dezgust." (Discurs despre Tragedie) Eroul său își trăiește într-un mod dureros obligația de a comite un act de violență împotriva unei ființe dragi. Rodrigo, în cursul strofei pe care o înșiruie în cuprinsul stanțelor, se miră singur de natura excepțională a nefericirii sale. "O Dieu, l'étrange peine! En cet affront mon père est l'offensé, Et l'offenseur
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
avantaj, pentru producerea milei, legătura de sânge și cea a relațiilor de dragoste sau de prietenie între cel ce persecută, urmăritor și urmărit, cel ce provoacă suferința și cel ce suferă." (Discurs despre Tragedie) Apariția bruscă a unui act de violență în sânul relațiilor de alianță nu este totuși o condiție sine qua non, pentru ca să apară pateticul. Corneille constată că Anticii nu s-au supus totdeauna acestui fapt, în special Sofocle în Ajax și Filoctet (Philoctète), piese care sunt totuși pline
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
care-și omoară copiii avuți cu Iason pentru a-l pedepsi pe necredincios; el mai dă și un Oedip în 1659, căci este sedus de caracterul extraordinar al unor astfel de destine. În schimb, Racine plasează aproape totdeauna actul de violență în sânul relației de alianță de sânge, între frați și între părinți și copii, după cum a arătat, în 1957, Charles Mauron în L'Inconscient dans l'oeuvre et la vie de Racine (Inconștientul în viața și opera lui Racine). "O
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
parents punir ainsi l'inceste, Et que dans notre sang il voulut mettre au jour Tout ce qu'on de plus noir et la haine et l'amour."57 În piesele sale ulterioare, Racine, fără îndoială pentru a masca parțial violența pulsiunii, pune la baza urii dintre frați o rivalitate politică sau amoroasă. În Britannicus, Nero atras de Junie, care îl iubește și este iubită de Britannicus, fratele său vitreg, îl dă pradă morții pentru a i-o smulge. În Bajazet
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o lua în căsătorie pe Antigona, logodnica fiului său Hemon. Cât despre Tezeu, crezându-se rivalul lui Hippolit pe lângă Fedra, îl lasă pradă răzbunării lui Neptun. Relația mamă/fiu este tot atât de distrugătoare. La pasiunea devoratoare a Agripinei, Nero răspunde cu violență. Primele două acte ale sale, răpirea Juniei, exilul lui Pallas, ca și omorârea lui Britannicus, sunt îndreptate împotriva mamei sale, a cărei moarte o decide în curând. Relația tată/fiică este și ea funestă. Agamemnon ordonă moartea Ifigeniei, chiar dacă sacrificiul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ieșire erau căutați jidanii pentru a fi făcuți bucăți. Regii care au asistat la aceste reprezentații, precum Filip-August, Ludovic VIII, Filip cel Viteaz, Filip cel Frumos, Filip de Valois, sunt cei care au acționat cu cea mai mare severitate și violență împotriva copiilor lui Israel. Se pare chiar că aceleași spirite înfierbântate de pateticul acestor spectacole au fost și cele mai dispuse să adopte nebunia cruciadelor; a fost o epidemie generală, ocazionată poate de aceste pioase tragedii, atât de elocvente pentru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]