361 matches
-
acei oameni care înainte fuseseră aliații lor, dar acum luptau în avangarda lui Hideyoshi. De cum prinseră o ocazie, apărătorii deschiseră poarta principală și năvăliră afară. — Moarte viermilor! strigau ei. — Omorâți-i pe toți! Samurai cu samurai, soldat cu soldat, se încăierau și se loveau. Capete erau tăiate și ridicate, și se luptau cu o ferocitate rareori văzută pe orice câmp de bătălie. — Înapoi! Înapoi! strigă deodată generalul din Ukita, în mijlocul norilor de praf și fum. Privindu-i crunt pe cei din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
interioară. Nobunaga se răsuci în loc, cu părul încă șiroind de apă, și spuse nervos: — Du-te să vezi ce e, Bomaru. După ce dădu ordinul, continuă să-și frece viguros fața cu un prosop. Unul dintre paji spuse: — S-or fi încăierat paznicii de la templul exterior sau așa ceva. Nobunaga nu luă în seamă remarca. Un moment, ochii săi părură ca apele unui abis, scânteind ca și cum ar fi căutat ceva, nu în lumea din afară, ci în sine însuși. Dar numai o clipă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
se împuținau și ei tot mai mult, pe când continuau urmărirea. Deși efectivul principal o luase mult înainte, doi oameni care încă mai respirau, printre cadavre, își încrucișară acum lăncile, după care le abandonară, fiind prea greoaie, și-și scoaseră săbiile. Încăierându-se, desprinzându-se apoi, cădeau, se ridicau iarăși și se băteau la nesfârșit, în propria lor luptă personală. În sfârșit, unul îi zbură celuilalt capul. Cu zbierete aproape demente, învingătorul o luă la fugă după camarazii săi din unitatea principală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Inuyama. Uite, vin gloanțele! Pleacă odată de-aici! Imediat! După ce-l alungă pe pajul înlăcrimat, rămase singur, simțindu-se eliberat de orice griji. Calm, aruncă lumii din jur o ultimă privire. Foarte curând, auzi un zgomot ca de animale sălbatice încăierându-se și, în steiurile de stâncă din spatele lui, copacii începură să se zgâlțâie. Unii dintre soldații săi cu glugi negre rămăseseră totuși pe loc și-și mânuiau armele în lupta pe viață și pe moarte. Shonyu era amorțit. Nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Abia atunci Dogaru se hotărî să sară de pe pervaz. Cum te cheamă? Domnul Ionescu îl fixa cu privirea, așteptând. Dogaru se uita în pământ, cu pumnii strânși și coatele depărtate de trunchi, ca și cum ar fi fost gata oricând să se încaiere cu oricine. Nu-și recunoștea nicio vină! N-avea niciun regret! Puteai s-aștepți mult și bine un răspuns de la el. Mai mulți băieți îi spuseră numele, dar nimeni nu era prea convins că face bine ceea ce face și în
by PAUL TUMANIAN [Corola-publishinghouse/Imaginative/993_a_2501]
-
să picteze. Dar acrobatul cădea de la primul pas, eu mâzgăleam aiurea un carton, iar Mezinul bolborosea cuvinte fără nici o noimă. Eram rotiți „pe ateliere” până se ajungea la o recunoaștere aproximativă. Nimic absolut, fiindcă, atunci când nu mai aveam încotro, ne încăieram, vorbiți dinainte, și ne amestecam în așa fel, încât nici noi nu ne mai puteam alege cu adevărat. Parcă era sfârșitul lumii și tata, exasperat, ne amenința, tot mai des, că ne va însemna cu fierul roșu. Cam așa au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
am zis, încercând să-nghit mai departe puddingul inodor, incolor și insipid și având grijă să-l pronunț pe „fuck“ cum se scrie. Diminețile traduceam din greu, tot mai aiuristic, după-amie zele stăteam între cele două poete ca să nu se-ncaiere ca pisicile sălbatice (refuzau mai de parte cu îndărătnicie să-și vorbească, doar pufneau disprețuitoare, fiecare, când se recitau versurile ce leilalte și, din când în când, mă luau de-o parte ca să-mi dez văluie fiecare compromisurile politice și
De ce iubim femeile by Mircea Cărtărescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/589_a_971]
-
școalî, țugulani! Du-ti mai riepidi d aiși că hin la tini, jâgodie! Vasile a Întors capul și l-a privit o secundă cu ură. Nu era chiar așa de laș cum credea, s-ar fi Întors chiar să se Încaiere cu retardatul ăla, Însă gândul că cei doi l-ar putea remarca l-a Împins să-și Înghită orgoliul. Atâta doar că În secunda aceea de inutilă confruntare ceva i-a atras atenția Ionelei, care s-a răsucit pe scaun
Tratament împotriva revoltei by Claudiu Soare () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1326_a_2709]
-
ei, să fie cu ei, și În același timp Înțelegea că nu era laș, iar ceilalți nu erau puternici, nici demni; era doar incapabil să vrea ce voiau toți - și când toți vor aceleași lucruri este inevitabil să nu se Încaiere, nu va fi niciodată destul pentru toți, ca toți să fie mulțumiți, fericiți, Împli niți; așa că vor face tot ce e mai urât și mai murdar, ome nește vorbind, ca să pună mâna pe o bucățică de ilu zie, să i-
Tratament împotriva revoltei by Claudiu Soare () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1326_a_2709]
-
Încă se mai joacă uneori - de-a statuile. Enervat de manevra asta, Lucas se hotărî să nu-i mai dea nici o atenție, Însă prezența constantă a acelui tip necioplit În urma lui Îl exaspera. Nemairezistînd, se Întoarse brusc, gata să se Încaiere, și rămase uluit. CÎt vedea cu ochii, situl era pustiu. Fidel promisiunii făcute lui Loïc, Gwen o convinsese În cele din urmă pe mama ei să Închidă fabrica de faianță pentru restul zilei și să-i mobilizeze pe angajați să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
pentru a da de urma nepotului ei. Adulți, copii, bătrîni... chiar și castelanii se deplasaseră, În ciuda furtunii. Pentru prima oară de la moartea lui Gildas, Îi regăsea pe oameni așa cum erau În amintirea ei: buni de gură, adesea gata să se Încaiere, dar profund solidari la nevoie. Lăsase cercetările În grija lor, iar ea se dusese să scotocească prin camera lui Nicolas mai Înainte ca jandarmii s-o sigileze. Consultase e-mailurile nepotului ei și dăduse peste agenda pe care o cercetase cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
a simplificat contrastul dintre noi... la început. Apoi am intrat în acțiune umăr la umăr și primele mele gânduri în legătură cu Lee și cu mine însumi s-au distorsionat. Era începutul lui iunie ’43. Cu o săptămână în urmă, marinarii se încăieraseră cu niște tineri șmecherași mexicani în costume zoot pe faleza de la Lick Pier, în Venice. Se zvonea că unul dintre marinari și-ar fi pierdut un ochi. Altercația s-a extins și a adus față în față personalul de la baza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
te-a văzut luptând la Olympic și mi-a zis că ai fi tare frumușel dacă ți-ai aranja dantura și că, poate, ai fi în stare să mă învingi. Nu-mi dădeam seama dacă omul ținea morțiș să ne încăierăm acolo, pe loc, ori voia să-și facă un prieten sau dacă mă punea la încercare, mă lua peste picior ori încerca să mă stoarcă de informații. Am arătat cu degetul spre Tomas Dos Santos, care tresărea spasmodic în somnul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
mine, oricât de lipsit de scrupule ar fi, simte totuși câteodată frigul mediocrității și atunci e gata de orice nesocotință ca bețivul care înainte de a se lăsa de băutură se îmbată oribil într-un chef de adio, în care se încaieră și, lovit, moare. Iar când dincolo de mediocritate așteaptă să ridice capul un megaloman, atunci e pierdut dacă nu găsește un remediu, cum au fost în cazul meu visele, cât mai nesăbuite cu putință. Fiindcă aici a fost izvorul dramei mele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
de-a lungul malurilor tăbărând pe animalele moarte. Unul dintre mașiniști, mușcat de un păianjen veninos, a aiurat două zile și două nopți înainte de a închide ochii. L-am aruncat printre hoiturile animalelor răpuse de secetă, după care ne-am încăierat fiindcă nu ne înțelegeam cum să-i împărțim lucrurile. Din această istorie am ieșit rău: fără nici un ban și dat jos de pe epava plutitoare. Noroc că am întâlnit o echipă care venise să facă un film despre o vânătoare de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ca să nu ucidă, ci numai să amețească pe cel asupra căruia se îndrepta. Oamenii din fața casei se clătinară și fiecare își duse mâna la ochi, crezând că a orbit. Mulți fugiră țipând. Alții începură să caute ușa orbește, apoi se încăierară între ei. Liniștindu-se, Lot le spuse celor doi ce oameni au venit să-i ceară: erau slujbași și căpetenii și erau cu ei și negustorii de robi din oraș. Când s-au revărsat zorile, cei doi oaspeți îl treziră
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
stâng, numai să împartă, o oră, armătura metalică a unui pat de cămin cu somități precum Vișniec, Mareș, Mușina, Bucur, băieți ale căror versuri și le imprimaseră pe tricouri și pe ale căror chiștoace de țigări, după încheierea lecturilor, se încăierau. În rândul doi de fotolii, scriitori consacrați - Dan Deșliu, Ana Blandiana și Toma George Maiorescu - indivizi căzuți de mult timp în cazanul cu ciorbă al manualelor comuniste și dezrădăcinându- se de acolo doar pentru a reprezenta aici - la această ședință
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
cu un copil, Kathy. Nu-l pui să mintă pentru tine. Și a lăsat-o baltă pe mama când nu i-a mai mers cum voia. Nu. — Nu? Și cine s-a dus jos să-i distragă atenția când se Încăieraseră ca nebunii? O fetiță pe nume Katharine. Ei, Începi să-ți amintești? —Jules, cum se chemau acadelele alea cu numere de o sută și o mie pe ele? Nu schimba subiectul, ce naiba. —Mai ții minte? — Sigur că țin minte. Fab
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2090_a_3415]
-
cânta degeaba... plângea chiar în zădar. El vede ierburi nalte în mândră zi cu soare. Crescute-ajung la brâul unei copile. Lin Prin iarba mare trece ș-aminte luătoare Plivește flori albastre și fire de pelin. {EminescuOpIV 320} Cunună împletește, o-ncaieră sălbatec În pletele îmflate, în părul încîlcit Și ochii râd în capu-i și fața-i e jeratec - A lanurilor zână, cu chip sumeț, răstit. Apoi în codru trece și cântă doina dragă. Sălbatec este glasu-i, vioiu, copilăros, El sună
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
Și de ce-și ascunde fața Dulce, jună, fericită, - Oh, ar vrea să râdă de bucurie Fără ca s-o văd și eu. Luna-n patul ei de nouri Albi, s-ascunde să se culce, - Păru-n cap eu i-l încaier Și-i sărut mânuța dulce. Stele curg încet la vale, Aurul moale scânteiază Și ea ochii plini de lacrimi Și-i închide și visează. De-umăr alb îmi razim fruntea, Zic puțin și mult privesc, Inima în mine crește [De
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
fi fost încredințat tatălui. — Mă plictisesc cam de mult osanalele către această Dulcinee a baroului, care are tandrețe eventual cât o pușcă! Ați văzut-o vreodată zâmbind? Dacă Ghazal ar fi fost de față, ea și Sanaz s-ar fi încăierat. Leclerc se-ntristă de-a binelea, socotind că la fel s-ar putea vorbi la un moment dat despre tot ce făcea Ghazal în Organizație. Ebadi, cel puțin, nu mai putea fi atinsă de vorbe: era când în Canada, când
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
nevoie de libertate. Frate-său, Ben-Abdolsamad, se mâhni, dar tăcu. A doua zi, dimineața, infirmiera sună la poartă și o fată de la bucătărie alergă să-i deschidă. O îndreptă înspre dormitorul unde Laleh alăpta copiii. Nevasta și tânăra nou-venită se încăierară din ochi, de cum se priviră. Eu sunt Shahla Jahed, m-ați plătit ca infirmieră. — Mda... doctorii ăștia de la spital s- au gândit că aici o fi vreun salon pentru prezentare de modă! Ți-ai adus și halatul? O măsură de la
Omar cel orb by Daniela Zeca () [Corola-publishinghouse/Imaginative/607_a_1328]
-
și putredă. Din când în când, ridica ochii. Tot nu mișcau. Când dădea iama în grămadă însemna că terminase. Lua unul de blană și-l târnosea. Ieșea tot praful din el, pînă-l sângera. Sătul, se fudulea privindu-i cum se încaieră pentru ciozvârta rămasă. Plecau pe urmă mai departe. Mahalaua creștea spre Filantropia, și-ntr-acolo apucau, pe sub gardurile negre, pe la grădinile oltenilor, pișîndu-le verzele putrezite, apoi se întorceau spre groapă, coborând pe drumul îngust. Se lăsau pe malul gârlei, unul
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ageri, își alegea potaia. O târcolea înfiorat, cu coada ridicată, mârâind. Se apropia și lătra scurt. De sub colții albi scotea limba lui lungă și băloasă, urla aproape de cățeaua înspăimîntată și se lingușea. Vinețiii oltenilor se repezeau și ei și se încăierau. Dulăul nu se juca. Rânjea o dată cu ochii aprinși și se zvârlea spre ceilalți. Trupurile se încolăceau, se înnodau, zvâcnind scurt, și măturau pământul. Își căutau beregățile, aprigi. Tot al lui Gogu era mai tare, u alunga și se întorcea potolit
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
uriaș se rupseseră, ici și colo, dar coardele groase, făcute din mațe de cal, tot mai scoteau gemete înfricoșătoare. Neacșu nu ajunse departe. La vreo douăzeci de pași, căzu. Haita îl prinse și-l sfărâmă în câteva clipe. Animalele se încăierară și se sângerară. Cei trei îi auziră ultimele strigăte și puțin după aceea trosnetul oaselor sfărâmate de dinții lacomi. Din armonist nu mai rămăseseră decât ghetele peticite, burduful sfâșiat al armonicii și mânecile hainelor ferfenițate. Mitică Ciolan și țambalagiul îl
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]