9,411 matches
-
peste noi Între timp. Reușiseră amândoi să râdă. — Bănuiesc că e adevărat ce ziceai adesea, Îi spusese Adam. Că nu poți să-ți stăpânești viața. Că trebuie s-o lași să te poarte unde vrea ea să te poarte. Karl Încuviințase și se sprijinise iarăși pe spate. Închisese ochii. Părea că doarme profund. — știu că vrei să-l găsești. știu că vrei să-l găsești de unul singur, fără mine. Adam n-a răspuns. Clătinase din cap, Însă Karl n-avea
Map of the Invisible World by Tash AW () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1382_a_2891]
-
cu un asemenea ton încât cerea fără doar și poate o negare și Carmina îi răspunse: Nu... eu așa zic. Atâta timp cât mai am resurse și un dram de tărie o să merg mai departe. Eu așa sper. Aha, exclamă Sidonia și încuviință mulțumită. Mă temeam că ai depus și tu armele, ca Fana. Ea, gata, crede că a ajuns la liman. Îi crește ăluia copila, intenționează să mai facă și ea vreo doi, trei plozi, astea îi sunt năzuințele și dacă până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
struguri din podul casei. Ce grozavi sunt! a exclamat Carmina Erau reci și sucul din interiorul bobiței devenise mai dens și mai dulce, ciorchinele se uscase acum nu se mai hrănea din nectarul pământului. Tatăl a zâmbit măgulit și a încuviințat. Știa cât de mult îi plăceau Carminei strugurii, și, deși avea în fiecare an struguri în pod, niciodată nu avusese impresia că îi sunt dăruiți ca acum, aduși ca o ofrandă pentru merite deosebite. Se simțea bine scăldată în călduța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
carte despre Blaga, aflată pe noptieră, a privit pe fereastră în curte, a rupt o frunză de nalbă și involuntar a dus-o la nas s-o miroase, mama a spus că e bună de pus pe răni, el a încuviințat, da, e antiseptică, a rotit pețiolul între degete, a studiat cu atenție nervurile, s-a așezat pe scaun, s-a ridicat din nou, bătrânii nici nu îndrăzneau să clipească, ședeau stingheriți, parcă uitați de musafirul lor impacientat fără nici un motiv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
la repezeală. Nici nu a simțit cum au trecut orele. Pielea i se înroșise și o ustura. Trebuie să plec de pe plajă i-a spus Carmina, altfel mâine o să fie de rău. Uite ce m-am înroșit. Să mergem, a încuviințat bărbatul și a tras peste slip pantalonul scurt. A condus-o până în fața hotelului. Au hotărât să se revadă în același loc peste o jumătate de oră. Carmina s-a grăbit să ajungă în cameră. A dezbrăcat rochia de plajă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
numărul pachetelor și al scrisorilor. Același, chiar și În anii bisecți. Era fericită alături de soțul ei și le așteptau. Într-o zi, firește cândva, chipul sever al Alidei Übelhart se destinse Într-un zâmbet șăgalnic: Nu-i așa Iolanda? Ea Încuviință, zâmbind la rându-i. Urma obișnuita plimbare la cimitir cu brațele Încărcate de flori. 20. Haideți, fraților, că e târziu! Cine mai are ceva de spus să dea În scris. Nu dăm nimic În scris, strigă unul care se cocoțase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
tatăl: Ai zis că o să văd un jidan adevărat! Și? Se miră tatăl. Păi, e ca noi, strigă dezamăgit copilul. Altul n-avem. E tot ce ne-a mai rămas, zise tatăl cu părere de rău. Asta cam așa e, Încuviință Gheretă În sinea lui pe când Încerca să se apropie de Zegrea și Horacsek, cu cât mai puțină osteneală și fără să atragă asupra sa Înjurături sau priviri grele din partea unor oameni care până atunci nu Își doriseră În nici un fel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1856_a_3181]
-
era. Era ruina unui zid sfărâmicios, a unor geamuri sparte și-a unor prelate albastre, fâlfâitoare. Era o epavă. O relicvă a unui lucru năruit în proporție de nouă zecimi. — Îmi închipui că ai o mulțime de întrebări, Eric. Am încuviințat. — Da. Da? Era greu să știi ce să spui. Era greu să spui orice. În pofida fricii și-a golurilor de memorie, sentimentele care mă copleșeau erau cele de stânjeneală și de neputință; stupiditatea mea și-a situației în care mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
din nuiele și sticlă, iar sub una dintre plantele de filodendron de lângă ușă dormea un cățeluș cafeniu. — Nu vrei un biscuit? Chipul lătăreț al doctoriței se înclină spre farfuria cu biscuiți digestivi de ciocolată. — Nu, am spus. Nu, mulțumesc. Ea încuviință din cap, luă doi și-i așeză unul peste celălalt, partea cu ciocolată peste partea cu ciocolată, apoi îi înmuie în ceai, întorcând ochii serioși spre mine ori de câte ori îi permitea această îndeletnicire. — Îngrozitor, știu, zise ea. Doctorița Randle era mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
am ferit privirea. Nu mă puteam hotărî să încep discuția asta și ea părea aproape la fel de stânjenită de tăcere ca și mine. — Ei bine. Ar trebui să clarificăm mai întâi lucrurile esențiale și să vedem apoi unde putem ajunge. Am încuviințat. — Bine, atunci. A bătut zgomotos din palme. Eu cred că ai suferit o pierdere de memorie provocată de ceea ce noi numim stare disociativă. Să trebuiască să întrebi aproape totul înseamnă adesea să nu poți întreba nimic - să nu poți pune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
o replică din Casablanca? — Poftim? O replică din Casablanca. Simțeam că eram de-a dreptul depășit de toate astea, dar am făcut așa cum mi-a cerut. — „Dintre toate bodegile din lume, ea a trebuit să intre într-a mea.“ — Bine, încuviință Randle. Cine spune asta? — Bogart. Rick. Personajul sau actorul? — Nu are importanță. Ți-l poți imagina spunând-o? — Da. — Filmul e color sau alb-negru? — E alb-negru. El stă cu un pahar de tărie la... — Când ai văzut ultima oară Casablanca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
undeva, și, într-un fel sau altul, amintirile vor începe să revină de acolo de unde le-ai ascuns. Dificil va fi să ne dăm seama ce anume declanșează recurențele și să găsim o cale de-a înlătura sursa acestora. Am încuviințat fără nici o expresie. — Cred că ajunge pentru astăzi, zise Randle. Sunt multe lucruri pe care trebuie să le asimilezi dintr-odată, nu-i așa? Poate că ar trebui să te duci acasă acum, să încerci să te odihnești. Ne vedem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
la 3 dimineața, poți vedea albastrul și purpuriul Căii Lactee întinzându-se pe tot cerul. Nu mai văzusem niciodată Calea Lactee și mi se părea smulsă dintr-o producție științifico-fantastică a anilor ’50. Pierduți în spațiu. — Ești un filistin, zise Clio. Am încuviințat, coborând din nou privirea spre ea și trăgând prin pai o gură zdravănă de cocteil Zombie, puternic alcoolizat, așa cum se prepară la barul taberei. — Obiceiul ăsta pe care-l ai să compari lucrurile din viața reală cu lucruri din film
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
care să poată fi prinse în litere și cerneală. Nu știu prea bine cum să explic asta, dar așa a fost. — Te iubesc, zise Clio din senin, pe când eu mă întindeam după ghid de cealaltă parte a mesei. — Știu, am încuviințat, luând cărțulia și frunzărind-o. Și mie-mi place să-mi petrec timpul cu tine. — Onanistule, râse ea. Urăsc latura asta a ta. — Dar tu ai inventat-o. — Dă-mi ghidul înapoi, zise. Vreau să-ți arăt colosul ăla de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
am spus. Nu-i la fel de bine ca înainte. Cred că și rating-ul a avut de suferit. — Eric. — Știu, îmi pare rău. Doar că. Cum putem face asta, înțelegi? Cum putem să glumim? — S-a dus totul dracului, zise Clio, încuviințând ușor din cap și făcându-mă și pe mine să încuviințez. Am stat așa, cu frunțile lipite, preț de câteva secunde. — Aș fi putut... Puteam să fac ceva? Ea se trase puțin în spate și ne privirăm în ochi. Încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
rating-ul a avut de suferit. — Eric. — Știu, îmi pare rău. Doar că. Cum putem face asta, înțelegi? Cum putem să glumim? — S-a dus totul dracului, zise Clio, încuviințând ușor din cap și făcându-mă și pe mine să încuviințez. Am stat așa, cu frunțile lipite, preț de câteva secunde. — Aș fi putut... Puteam să fac ceva? Ea se trase puțin în spate și ne privirăm în ochi. Încă mai ținea mâna așezată pe umărul meu. Scutură din cap. — Nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
să visez. Clio, nu vreau să fac asta singur. Se auzi un bubuit. Am tresărit amândoi, ne-am întors spre baia romană. O mână de frunze se mișcau pe suprafața apei într-o spirală lentă. — E ceva viu acolo? Clio încuviință. — Da. — Ce e? — Nu știu, zise ea, privind apa. Ceva din adâncuri, unde e întuneric. Se auzi un alt bubuit. Pe suprafața murdară a apei se iscară valuri mici, lovind marginile placate și mucegăite ale băii. — Ești pregătit? Acum e-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
a sprâncenelor, nici măcar o învârtejire a sângelui în apă, absolut nimic. Nici nu mai țin minte cât de departe, am spus și nimeni n-a simțit groapa peste care trecuserăm. Am zâmbit. — Nu mă pot despărți nicicum de el. Femeia încuviință, mulțumită de spusele mele, după care continuă: — O, dar uită-te la mine. Îmi pare rău, scumpete, uite cum stau la taclale și voi Dumnezeu știe de când sunteți pe drum. Vreți să vă cazați și să vă dați jos hainele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
unui alt triunghi de sendviș cu șuncă și muștar, făcând cu mâna liberă o mișcare circulară care însemna stai așa: înghit și apoi vorbesc. Înghiți. — Peninii sunt de vină, repetă el. Dealurile-s prea înalte. Cerul e prea jos. Am încuviințat. — Oamenii sunt prinși la mijloc. Între drum și cer. Înainte să întoarcă ochii spre mine, mai luă o gură din sendviș. Se petrec multe accidente acolo sus. Omul era Dean Rush, șofer de camion. Fusese nevoit să-și abandoneze camionul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
O grămadă de oameni rămân ologi din cauza dealurilor ălora, zise el. Clip. Clip. Acum îmi reveni mie sarcina de-a umple golul și-mi luă doar o secundă s-o fac. — Îi cunoști, atunci? Pe Ruth și pe.... — John. Mda, încuviință el. Accident de mașină, acum trei ani. N-au crezut că ea o să supraviețuiască peste noapte. Cu câteva zile înainte să pornesc în căutarea asta, mi-am cumpărat un telefon mobil. Am pus în funcțiune un sistem care să facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
național. Am zâmbit, am luat berea înapoi și-am început să-i desfac eticheta. — Te simți bine? — Nu e un lucru ușor, înțelegi? Să te trezești zi de zi vreme de luni întregi și să știi că ai cancer. Am încuviințat. — Ideea... E ca o piatră mare pe care n-o poți lăsa jos niciodată. Îi simți greutatea din clipa în care deschizi ochii, te împovărează tot timpul. Dar tu nu mai ai cancer, draga mea. Nu știm asta sigur. — Păi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
orice-ar fi chestia asta cu care am reușit să mă procopsesc. Pot să fiu direct și necioplit și să întreb dacă putem trece imediat la subiect? Domnul Nimeni stătea pe scaun, relaxat și atent. Se gândi o clipă, apoi încuviință dând o dată scurt din cap. Da, desigur. Vreți să încep cu ce știu despre dumneavoastră sau cu ce știu despre rechin? — Știți de ludovician? Vreau să spun, credeți în el? Nimeni se încruntă puțin în spatele ochelarilor de soare. — Da, zise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
Am coborât privirea spre degetele mele. — Ce altceva? Lucruri de ordin practic poate; cum să mă ascund de el, cum să-l păcălesc, cum să mă apăr. Nimeni se uită la dictafoanele care sporovăiau la marginea cercului nostru de lumină. Încuviință cu o înclinare meditativă din cap. — Ludovicianul e cel mai mare și cel mai agresiv dintre toți rechinii conceptuali, zise el. E un prădător de seamă, se află în vârful lanțului trofic. Sunt niște animale foarte rare și, cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
care angajatorul meu l-a capturat a fost rechinul meu. Se hrănea din mine. — N-a venit timpul să iau pastilele alea? Am scos mobilul din buzunarul hainei. — Mai sunt cam zece minute. — Cam? — Nouă minute, mai exact, am zis. Încuviință meditativ din cap. Schimbarea pe care o suferise era mică, dar perceptibilă. Ceva din încrederea lui de sine, din rafinamentul lui exagerat se ștersese. Părea să stea puțin mai jos în scaun, adus de spate și cu umeri ridicați de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
să găsească orice clădire din Londra, dar nu-și aducea aminte unde locuia. Spuneau că era o pierdere de memorie pe termen scurt, dar lucrurile nu stăteau deloc așa. Stați, spuneți că și pe el l-a atacat rechinul? Nimeni încuviință cu o mișcare vagă din cap, ca și când întrebarea ar fi venit de undeva dinăuntrul propriei sale minți. Pe noi toți. Către sfârșit, mătușa mea nu mai recunoștea oamenii. Avea coșmaruri. O umbră în creierul ei, dinți și ochi. Se trezea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]