395 matches
-
pițigoi rotunzi cu pene cenușii și negre, cintezi cu piepturile cărămizii. Se priveau cu ochișori sticliți ca vârfuri de ace, deschideau pliscuri și fărâmau melodios chemările, fâlfâiau apoi ușurel și-n urmă-le nuielușele se clătinau, tremurându-și frunzele lucii. Înfiorarea vieții mărunte se strecura prin marginea aceasta de pădure, ca-n orice dimineață de vară. Zboruri de gâze cu aripi străvezii, cu aripioare albastre se încrucișau, fluturi jucau pe deasupra ierbii dese, în care începeau să se îngrămădească miresme calde. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
o mirosi. Căprioara mugi încet, abia auzit, parcă spunea ceva, și ridică botul uscat spre căprior. Cornul tresări în urmă prin bolți răsunătoare; țapul se scutură, sări sprinten peste pârău și dispăru în desișuri. Ca și cum i-ar fi venit o înfiorare de spaimă și de putere, căprioara se ridică și intră iar în apă. Șchiopătând ușor, numai în trei picioare, porni în copce scurte, domoale, în susul pârăului. Mergea la deal și picături de sânge se tot prelingeau în lungul piciorului stâng
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
în tăcerea măreață a codrului. Parcă asculta, parcă se gândea, și din când în când era străbătută de un tremur care-i alerga pe sub piele. Umbra creștea în juru-i. Lucirile de pe vârfuri ale soarelui se șterseseră. Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi. Și căprioara sta singură; și sângele i se scurgea în iarba moale a țărmului. Își plecă o dată botul uscat spre luciu, apoi iar rămase neclintită. Din nesfârșite depărtări răzbăteau vibrările
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Am rămas singur. M-am întins pe pat cu fața în sus. Și dintrodată am văzut-o, mi-am înfățișat-o în gând: sta lângă mine cu ochii neclintiți care mă atrăgeau, cu zâmbetul ei, și încercai din nou o înfiorare de plăcere. Târziu, când am ieșit, era întuneric. Mergeam încet, parcă pășeam la întâmplare. Așa am mers, până ce pe cerul întunecos se deslușiră aripile înălțate și neclintite ale morilor. Și sub două speteze ardea o luminiță, care clipea din când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Apoi își plecă ochii. Lângă laturea cealaltă a vetrei, omul bolnav deschise ochii mari, sălbatici, tulburi. Gemu deodată fioros: —Bade Gavrile... bade Gavrile... Ce vrei? întrebă blând, apropiindu-se, chihaia... —Bade Gavrile, să-mi dai o lumânare... Stăpânul simți o înfiorare: omul își aștepta ceasul morții! Și dintrodată o simțire neobișnuită își făcu loc în sufletul lui: o adiere de milă pentru cel ce se stângea. Și cuvinte parcă i se ridicau în întrebări. - Chihaia aduse o lumânărică de ceară. Boierul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
vând boii că n-am ce le da de mâncare... Răstimp de tăcere. Și pe urmă alt glas, o plângere adâncă, o rugare chinuită, de departe: —Oameni buni! nu mă zdrobiți! Nu mă zdrobiți! Nu mă omorâți, măi fraților... O înfiorare se strecură parcă prin umbra cenușie. Omul începu a geme, închise ochii; apoi tăcu. Într-un târziu, șopti lin: —Bade Gavrile, dă-mi lumina... Din casa cea mare se auzi înecat în lacrimi plânsultremurat al nevestei pădurarului. Gavril aprinse lumânărica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
legea dumneavoastră... nu trebuie să se zbată așa... poate să moară... Dumnezeu știe... Și porniră toate spre casa unde gemea fata lui Ion Rusu. Ca o noapte se scoborî în simțurile și-n sufletul bolnavei; blăstăma gemând, scrâșnind, țipând cu înfiorare; apoi într-un târziu nu-și mai aduse aminte de nimic; văzu ca prin vis pe moașa Etel cum îi râdea în doi dinți și-i întindea ceva în scutece sărace. —A dat Dumnezeu să fie băiet... zise bătrâna. Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
târziu. — S-a dus iar. Îi spun eu să nu se ducă. Dar ei nici de tine nu-i pasă... Mare pedeapsă! Sanis rămase gânditor în locul lui. — În ia-sară nu te duci la Făluță? — Nu mă duc... Femeia avu o înfiorare; apoi își luă andrelele și călțunul și începu să lucreze pe gânduri în colțul ei de umbră. Bărbatul așteptă până ce auzi pașii repezi ai feteipe podețul de dinaintea casei. Atunci se sculă în picioare; și când fata deschise ușa, el o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
are călugărița. Nu te duce!... Dar ce ai tu, Marghioliță, de ce te zbați așa? Fata îl privi cu mânie și cu dragoste; se apropie de el și-i dădu mânile. Lepădatu nu pricepea lămurit ce este, însă îl străbătu o înfiorare fierbinte, când o simți pe fată tremurând lângă pieptul lui. Îi cuprinse cu dreapta grumazul. Și ea i se zbătea moale în brațe, iar el o sărută amețit. —N-ai să te duci, așa-i că n-ai să te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
acuma parcă ceva supraomenesc voia să ia înainte și să smulgă clădirea din locul ei. Și-n văzduh și-n depărtări gemea ceva prelung, - ca o chemare spăimântată a liniștii. „Se scutură văzduhul pe crângul lui...“ șopti flăcăul c-o înfiorare. Și vitele începură a se frământa și a se grămădi unele în altele. Sărmanu mormăi, ca și cum simțise pe cineva venind. Fii cuminte, nu-i nimeni, măi Sărmanule! îi zise Niță. Se sculă de la locul lui. Prin întuneric, căuta să privească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
se mire, încercând să imagineze o lume de neimaginat: acolo, în țara ta, în România, pentru că aceasta fusese, evident, prima ei întrebare, toți oamenii sunt la fel de albi? Și toate femeile sunt Audrey Hepburn? Tu taci. Dacă, la început, o ușoară înfiorare de vanitate te făcea să crezi, poate, că bătrânul avea dreptate, că prin cine știe ce miracol al firii de care nu fuseseși până atunci conștientă, gâtul tău unduia prin aerul nipon, într-adevăr, cu grația de lebădă rănită a lui Audrey
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
a uimitorului corp străin amenințător, bântuit de peșteri și de munți, de prăpăstii și de bolți? Printre tinerele japoneze, circulă și astăzi povești despre colege care, făcând dragoste cu străini, au fost literalmente "rupte" de mădularele lor gigantești. Desigur, aceste înfiorări de spaimă nu le domolesc dorința arzătoare de a cunoaște această experiență, în mare parte datorită imaginii pline de romantism pe care o are bărbatul occidental, atent și sensibil în pat, contrastând puternic cu macho-ul egoist care este bărbatul
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
timp de furtună, în jurul căreia toate lucrurile continuă, nimic nu mai e suspendat, dar toate rămân, în afară de unul, suspendate; dar în alt fel. Partea a doua Primul brâu Și acum ce va face? Să fi fost durere ce simțea? Teamă? Înfiorare în fața unei mari primejdii care avea să urmeze mai târziu? Spaimă chiar? Zilele acelea trăite cu înfrigurare într-o casă dintr-odată iarăși cu toate sertarele, birourile și dulapurile încuiate, de parcă el ar fi fost un străin de care lucrurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
aspecte față de care acesta ia atitudine cu mijloacele sale specifice. Formele și valoarea poetică se înșiră pe o gamă largă și permisivă, surprizele, în mai toate sensurile, se țin lanț și oferă plăcerea cititului, interacțiunea cu poetul și, adeseori, deplina înfiorare. Nimic din trecerea sa prin viață, cu ochii deschiși, nu a fost lăsat deoparte, nu a fost uitat, nu a cântat (vesel ori doinit) și nu a lăsat urme speciale în spiritualitatea sa, în sufletul său, așa cum ar spune acasă
Regăsirea by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91647_a_107362]
-
-i redea actorului locul pe care Craig i-l refuzase într-un anume fel, într-un teatru ce trebuia să-și îndrepte privirile înspre spațiile de dincolo de realitate înspre moarte. „S-a produs atunci, cu siguranță”, își imaginează Kantor, „o înfiorare, o stare emoțională care ar putea fi calificată drept metafizică” și pe care au trăit-o spectatorii „rămași dincoace de realitate”, când au văzut apărându-le dinainte un om „ABSOLUT asemănător cu fiecare dintre ei și totuși (grație unei «operații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
simt prezența unui fior misterios, ca și când ar fi fost atinse de aripa nevăzută a cuiva sau a ceva venit de altundeva, dintr-o altă lume, ceva ce dădea senzația unui amestec de hidoșenie și de frumusețe.” În cele din urmă, înfiorarea resimțită în fața reîncarnării teatrale îi amintește regizorului de o alta mai veche: „În timpul războiului, pe peronul unei gări, așteptam cu aceeași înfiorare întoarcerea lui Ulise din Troia...” Modernul Ulise, soldat întors de pe front, dar și fantomă venită din teritoriile morții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
o altă lume, ceva ce dădea senzația unui amestec de hidoșenie și de frumusețe.” În cele din urmă, înfiorarea resimțită în fața reîncarnării teatrale îi amintește regizorului de o alta mai veche: „În timpul războiului, pe peronul unei gări, așteptam cu aceeași înfiorare întoarcerea lui Ulise din Troia...” Modernul Ulise, soldat întors de pe front, dar și fantomă venită din teritoriile morții. Camera memoriei: precaritatea amintirilor, grandoarea unei „alte lumi” Soldatul din Clasa moartă, numeroșii Ulise ai vremurilor noastre ce alcătuiesc „Infanteria cenușie” din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
care să incarneze și să transmită un profund sentiment al morții și al condiției omului mort, un model pentru ACTORUL VIU”. Fără îndoială, însă, că deasupra tuturor acestor argumente stă capacitatea manechinului de a face să renască acea teamă, acea „înfiorare metafizică” în care Kantor a văzut mereu esența relației originare dintre actor și spectator. De aceea, în „Teatrul morții”, el va relua și, într-o oarecare măsură, va răsturna discursul lui Craig din „Actorul și supramarioneta” referitor la apariția actorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Craig începutul decăderii teatrului și triumful orgoliului individual, al vanității omenești, este, dimpotrivă, pentru Kantor expresia unei mize teatrale considerabile, implicând o „COMUNICARE de importanță capitală”. Primul actor putuse, într-adevăr, să trezească în cei ce-l priveau sentimentul unei „înfiorări metafizice” tocmai pentru că el apărea ca o făptură de aici și, totodată, de altundeva, pentru că părea să semene cu toți ceilalți, fiind totuși atât de diferit de ei. Un străin, un trimis al morții, dar și un om viu, aidoma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
acolo. Pictorul venea spre sofaua lui Kutuzov. Se opri o vreme în apropierea grupului zgomotos din jurul generalului, examinând cu interes imaginea acelui Apollo plinuț pictat pe cortina de chembrică. Când îl descoperi atât de aproape de locul ei, Toinette avu o înfiorare cu totul aparte. Din fericire, chiar reuși să-i prindă privirea și atunci o devoră pe îndelete, pe față, fără echivoc, dimpreună cu fondanta roz ținută grațios între policar și index. Și pictorul o fixa, însă nu o vedea, fiind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
mea să evolueze... în timp... Dar toate aceste detalii pot fi discutate în mod deschis... Simt că le pot discuta cu ea fără jenă. În fond, nu cer ceva anume pentru mine... Ca poet, mi-ar fi prea de ajuns înfiorarea și chiar o anume neliniște...” ― Cu mac pe frunte... unte... unte... munte... pășești spre munte... cu... cu pielea albă... Hmmm!... Ah, da!... pe neaua dalbă... ― Ce tot bâigui tu acolo, nepotache? Încununat cu „laurii lui Vergiliu”, Iancu privea pe deasupra perechilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
dezmetici numaidecît, căci trupul i se vlăguise de atîta tihneală, iar sufletul Îi era bîntuit de vedenii. Chemă În sinea sa numele Domnului și chemă În sinea sa și dulcele nume al Priskăi, retrăind poate cele petrecute, retrăindu-le cu Înfiorarea muribundului și cu desfătarea Îndrăgostitului. Toate cîte se petrecuseră În sufletul său și În trupul său, nici el nu mai știa cînd, acum Îi apăreau ca-n vis, poate chiar fusese doar un vis, coșmarul vieții și coșmarul morții, coșmarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Închipui albastrul cerului, pentru că auzul Își putea Închipui cîntările și sunetele muzicii. Numai că acum era iarăși liniște, iarăși beznă, iarăși Încremenire, contenise orice mișcare, dispăruse lumina și totuși el Își Închipuia lumina, Își Închipuia frisonul frigului și dorea cu Înfiorare să mai fie tulburat de lumina soarelui, ca atunci cînd i se aninase pe umeri, cînd Îi apăruse cruciș, pe cînd fusese În stare de vis sau În stare de veghe, pe cînd Îi Încolțise În pîntece, pe cînd Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Am o veste proastă. Și spunând cuvintele astea puse pe ceafa lui Fima mâna lui mare, de țăran, caldă, grosolană, aspră ca scoarța de măslin. Și ca de obicei atingerea mâinii sale pe spatele lui Îi trezi lui Fima o Înfiorare ușoară și plăcută. Închise ochii ca un motan care primise o mângâiere. Uri continuă: — Te căutăm de la prânz. Țvi a fost aici de două ori și ți-a lăsat bilete În ușă. Vinerea clinica voastră e Închisă, așa că Teddy și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
îi făcea fața mai albă încă. Bietul Maxențiu! Poetic și inconștient de starea lui! Surâsul lor glumeț devenise o umbră blinda în care învăluiau pe sărmanul 256 absent. Maxențiu îi ținea, astfel, permanent, într-o stare de emoție si de înfiorare în jurul iubirii și a morții. Ce ar fi câștigat aducîndu-1? O agonie tristă pentru toți. Prințul nu mai trăia decât din artificiul medical, din grația climatului generos și din noua substanță a misticismului de care era cuprins, în adevăr, lui
Concert din muzică de Bach by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295607_a_296936]