890 matches
-
împrăștie arome crude, amețitoare, aerul este pur, abia începe vacanța, dar lichidezi conturile și te desfeți la volan, spre casă, gândind, înțelept, că s-ar fi putut să fie mai rău. A doua variantă (Vacanța în Polinezia) este o pură abstracțiune. Rămâne vacanța cealaltă, obișnuită, care seamănă puțin cu o datorie care trebuie îndeplinită. * De foarte mulți ani, privesc la o cărare care, îngustă cât un fir, se urcă pe dealul din fața ferestrei mele, strecurându-se printre tufele sălbatice, pierzându-se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
au ales cu ghionții ridiculizărilor noastre. Alții - despre care credem că ar trebui să intre în joc - își ascund refuzul în spatele celebrei „politica e o târfă”. Este. Cu ce nu mă împac însă rămâne ideea că politica ar fi o abstracțiune, o târfă în sine și de la sine. Nu este. Politica e ceea ce sunt oamenii care o practică, o slujesc sau se slujesc de ea. În vreme ce „oamenii de bine” continuă să stea pe tușă, „ăilalți” își văd de ale lor: premierul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]
-
și de la universități la aeroporturi, caracterul democratic ori nedemocratic al unei instituții e dat de oamenii care o populează. Nu instituția în sine are o mentalitate; mentalitatea este a oamenilor care sunt instituția cu pricina. Fără oameni, instituția e o abstracțiune. Și o abstracțiune nu poate fi nici democratică, nici nedemocratică. Dezastrului financiar și administrativ al Uniunii Scriitorilor - niciodată înfruntat cu metode adecvate - i-a pus capac ceea ce ar trebui să fie un dezastru moral. Numai că suntem Levant, adică o
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]
-
la aeroporturi, caracterul democratic ori nedemocratic al unei instituții e dat de oamenii care o populează. Nu instituția în sine are o mentalitate; mentalitatea este a oamenilor care sunt instituția cu pricina. Fără oameni, instituția e o abstracțiune. Și o abstracțiune nu poate fi nici democratică, nici nedemocratică. Dezastrului financiar și administrativ al Uniunii Scriitorilor - niciodată înfruntat cu metode adecvate - i-a pus capac ceea ce ar trebui să fie un dezastru moral. Numai că suntem Levant, adică o umanitate șarmantă al
[Corola-publishinghouse/Administrative/1857_a_3182]
-
una despre yoga, descriind asanele, și alta despre metodele de euritmie ale lui Rudolf Steiner. Am experimentat Împreună raporturi diverse Între tăcere, sunet, silabă, cuvânt și Înlănțuiri poetice de cuvinte, adăugând apoi mima, mișcarea, ca un curent vital care susține abstracțiunea. Era o primă Încercare de meditație În mișcare, un prim pas În direcția Trilogiei. O scrisoare primită de la un telespectator a fost Încurajatoare: „Privind la televizor aceste mișcări executate cu Încetinitorul, parcă aveam impresia că mă ajutau să ascult pentru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
mai bătrân decât era?), cu nevasta bolnavă, care nu se prea arăta (de aceea de-abia o mai țin minte, e un cadavru de amintire, aflat într-o avansată fază de descompunere), și cu trei fete, rămase pentru mine niște abstracțiuni. Fetele învățau tustrele la București, stăteau la internat și nu veneau acasă decât în vacanțe, când eu, în schimb, plecam la București. Cumsecade, primitor în ciuda nevoilor cu care se lupta, a aproape sărăciei în care trăia, mă invita adesea pe la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
am văzut: nici eu nu am cerut, nici cei de la spital nu mi-au propus să mi-l arate. Preocupat de starea Doinei, m-am gândit prea puțin de el. De fapt, aproape deloc. A rămas pentru mine aproape o abstracțiune. Cât de puțină milă am cheltuit pentru propriul meu copil, pentru singurul meu fiu, născut mort. O singură dată, la mult timp după aceea, am fost zguduit de o violentă criză de vinovăție, am simțit o insuportabilă remușcare, o stare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
fi livrescă putea fi bănuită), Doina a evocat, exact ca în Dostoievski (autorul Fraților Karamazov are un asemenea pasaj undeva, poate chiar în Frații Karamazov), unghiile micuțe ale copilașului nostru uitat, perfect desenate, formate. Și abia atunci l-am văzut (abstracțiunea se transformase brusc într-o imagine de o insuportabilă concretețe), și văzându-l m-a cuprins o milă infinită față de soarta acestei ființe fără noroc, care n-a izbutit să înghită nici măcar o gură de aer, care n-a avut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de sacrificiul meu. Nu există alt lucru mai greu de admis în această doctrină: să mori și să te bucuri de tine însuți în privilegiul morții. Cine a reușit vreodată să comunice ceva mai abstract și atât de tragic în „abstracțiunea concretă” a actului voluntar al morții? Să trăiești acel iter inițiatic ca să ajungi la țelul acesta: să mori ca să cunoști sau ca să te faci acceptat ca mesager al lui Zalmoxis? Ce zeu îngrozitor! Cum s-ar putea imagina ceva mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2342_a_3667]
-
admirație pentru acest uriaș. Iată una dintre acestea: "Shakespeare nu trebuie cetit, ci studiat, și încă astfel ca să poți cunoaște ceea ce-ți permit puterile ca să imiți după el, căci, după părerea mea, terenul shakespearian ar fi fost acela al abstracțiunii absolute, cum sunt d.(e) e.(exemplu): "Visul unei nopți de vară", "Basmul de iarnă", "Ceea ce vreți" etc. După referirile pe care le face George Călinescu, de pe un tabel cu scriitorii englezi citiți de poetul român nu lipseau: Swift, Marlowe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
neobosita lui stăruință de a ceti, de a studia, de a cunoaște, el își înzestra fără preget memoria cu operele însemnate din literatura antică și modernă. El afla în comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde să-și formeze înalta abstracțiune care în poeziile lui ne deschide așa de des orizontul fără margini al gândirii omenești". "Omul deplin al culturii românești", așa cum l-a definit Constantin Noica, este cea mai înaltă și exactă caracterizare. Generații întregi vor avea în față exemplaritatea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
cercetate, o face, pe de o parte, fatalmente, ca „erudit”, iar pe de altă parte, în spiritul său de „înțelegere”, atestându-și în ele structura sa funciară de eseist și nu de filozof. Demersul științific îl obligă să urce la abstracțiune, natura sa de eseist îl duce la înțelegerea realităților umane, de viață și de cultură. Eliade era dotat cu o irezistibilă imaginație a ideilor, însușire esențială a unui eseist de mare clasă. Însușirea aceasta explică și atracția lui pentru doctrinele
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
de rechin - chiar și de plastic - și ăla sînt ! ... Iar lumea va crede că m-am înecat... E doar o simplă sugestie - există, firește, și metode mai subtile.) Bineînțeles că rechinul, ca orice obiect al unei angoase, este o pură abstracțiune. Acum cîțiva ani, am avut ocazia să merg în Croația, pe o insulă din Adriatică (era un festival al tinerilor scriitori din Europa). Fiind vară, nu am pierdut ocazia să fac și cîteva băi în mare. Cum țărmul insulei era
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
Vianu e un iubitor de idei generale chiar când își exercită curiozitatea în domeniul criticii. De fapt, preocupările sale ideologice ne opresc să-l considerăm drept critic, fiindcă investigațiile ce face asupra operelor plastice și mai ales literare cuceresc prin abstracțiunea abil mânuită și totuși evazivă, în concluziile de valorificare estetică. O carte de poezii sau de nuvele, un roman chiar, e pentru d-sa un pretext de a degaja o idee generală, în jurul căreia brodează interesante asociații speculative: un spirit
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290512_a_291841]
-
dela îndoiala metodică, a avut trei discipoli: Leibnitz, fondatorul spiritualismului german; Spinosa al panteismului, în Olanda; Locke al materialismului în Englitera. Descartes, pornind de la îndoiala metodică, a păcătuit chiar de la bază; în loc să pornească de la observarea faptelor, a pornit de la purele abstracțiuni ale rațiunii pure, dela simple ipoteze pe care le admitea ca evidente. Adoptând forma matematică a lui Pitagora, trăgea conclusiuni, pe care le da drept adevăruri indiscutabile, fără a lua în samă că punctul de plecare nu era bazat pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
sunt niște piese de șah de mișcat pe o tablă; îi ocupă mintea, dar nu spun nimic inimii lui. Când redactează o constituție, el tratează țara 157 căreia îi este destinată ca pe o suprafață ai cărei locuitori sunt niște abstracțiuni. Singurul sentiment care exercită cu adevărat o influență asupra lui Sieyès este frica. În timpul Convenției, se temea de moarte; de atunci încoace, îl stăpânește frica de răzbunările Casei de Bourbon. Sieyès este normal în moravuri, metodic în conduită, tenebros în
ANTOLOGIA PORTRETULUI De la Saint-Simon la Tocqueville by E.M. CIORAN () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1321_a_2740]
-
purtând marca unui spațiu văzut de cei doi scriitori ca alienant, profund străin. Personajele devin „personificări etice”, - nu proștii, ci prostia, nu tipul, ci categoria -, Caragiale produce „un teatru cu «tipuri de vicii»” , nici tipuri umane, nici tipuri „naționale”, ci „abstracțiuni morale, angrenate în situații cu adânc înțeles uman și cu o valabilitate estetică ce depășește cu mult sfera unui localism restrâns și efemer.” Într-un fel, Radu Stanca încearcă să atenueze pronunțata marcă balcanică, evidentă, eliminând sau minimalizând bagajul mentalitar
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și îmbogățit mereu cu noi conotații, devine o imagine arhetipală, care focalizează trăirile. Aceeași afirmație se poate face și despre miturile personale, hora, focul ș.a. Procedeele predilecte ar fi opozițiile și disonanțele, paradoxul și absurdul, jocul de cuvinte și de abstracțiuni. Triunghiul (de baștină) al Ocniței, în contrast cu Triunghiul (morții) al Insulelor Bermude, este unul al veșniciei, al vieții fără de moarte. Poetul interpretează liber, necomplexat, teme și motive, recurge la o întinsă rețea de referințe culturale, din lumea artelor sau a filosofiei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290127_a_291456]
-
vedere al audienței săi pui pe politicieni să se zgândărească unul pe altul, ba mai mult, să i asmuți și tu puțin, să faci lucrurile mai pal pitante. Iar dacă vorbim de campanii civice, dă mai bine să militezi pentru abstracțiuni cum e respectul - asta cu atât mai mult, cu cât nimeni nu va putea cuantifica reușita campaniei tale. În cazul presei televizuale sportive, există posturi care dau „informații“ despre iubitele fotbaliștilor, despre vacanțele sau mașinile lor, dar și altele care
UMBRE PE ECRANUL TRANZIŢIEI by CEZAR PAUL-BĂDESCU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/579_a_1033]
-
Ramallah sau arabul israelian din Nazaret, la numai o oră de drum pe șosea, sunt mai îndepărtați decât indianul sau australianul cu care schimbă mesaje și opinii, în engleză, pe ecranul calculatorului. Și, mai ales, văzut așa, palestinianul e o abstracțiune care nu se concretizează decât în caz de atentat. Dacă nu cumva e vorba de securitate, "chestiunea palestiniană" are, în ochii săi, cam aceeași consistență ca și aceea pe care o resimte traderul new-yorkez pentru problema guatemaltecă. Chiar și în
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
o parte se află lumea politică, deținătorii legitimi ai puterii, recunoscuți instituțional dar, în general, lipsiți de credibilitate. De cealaltă parte, jurnaliștii, reprezentanții neoficiali ai societății, care se bucură în general, de credibilitate, în pofida autorităților statului. Bineînțeles, societatea este o abstracțiune, însă una de pe urma căreia se poate obține profit simbolic (și audiența) prin transformarea forțată a ei într-o entitate concretă, adică prin reificarea unui fenomen social. Astfel, jurnaliștii o transformă într-o forță prezenta, făcând din ea o componentă discursiva
by Răzvan Enache [Corola-publishinghouse/Science/1038_a_2546]
-
spre lumea arhetipală, iar aparițiile de pe traseul lor simbolic constituie adevărate trepte spre desăvârșire. Pornind pe axa temporală înapoi înspre credințele milenare, cele dintâi figuri de maeștri ai ritualului aparțin cuplului Dumnezeu și Sfântul Petru, considerați de G. Călinescu „niște abstracțiuni”, fără proeminență caracterologică. Scoaterea acestor figuri tutelare din scenariul inițiatic duce la imposibilitatea analizei și decodarea rolului lor este clasată în mod eronat: „niște bătrâni cu purtări adeseori absurde și nepotrivite cu vârsta lor”. Tocmai senectutea sub care se întrupează
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
genul liric reprezentativ pentru tipul simpatetic, cel epic pentru tipul demoniac-echilibrat și cel dramatic pentru tipul demoniac-expansiv. Specificul poeziei e raportat la capacitatea ei de a exprima fondul eului originar sau logosul lui „viu, proaspăt, ferit de primejdia rigidității, caracteristică abstracțiunilor” și care dă seama de autenticitatea și unitatea vieții spirituale profunde. Capitole speciale sunt consacrate limbajului și atmosferei lirice, analizei formale (ritmul, melodia, imaginea intuitivă, tectonica) și așa-numitelor genuri lirice. Considerațiile despre raționalitatea și iraționalitatea poeziei deschid o perspectivă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289410_a_290739]
-
la Mărioara sau la Ionică, la o trăire privată, parcursă exoftalmic, în transă. Până la un punct, e normal să fie așa. Fără experiența nemijlocită a îndrăgostirii, fără episodul, uneori lunatec, al pierderii de sine în silueta celuilalt, iubirea rămâne o abstracțiune. Accesul direct la „amorul sacru“ e rar. Abordabil și distribuit „democratic“ e „amorul profan“: afectul imediat, incendiul lăuntric, inflamația dulce a minții și a corpului. Nu se poate delimita pieziș între eros și agape. În firea ambiguă a omului „căzut
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
răului drept realitate a răului. În plan metafizic, ea e un mod de a confisca răului orice valoare de adevăr. Tot ce subminează speranța e fals. Numai ceea ce o întreține e adevărat. Mi se va spune că mă complac în abstracțiuni. Și că frigul de pildă, deși subminează speranța, nu e fals deloc! E tăios, substanțial, de nesuportat. Așa e. Dar speranța nu e o virtute nătângă, o măsluire roză a răului. Ea nu pretinde că nu e frig, sau că
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]