1,350 matches
-
acum / e singura lui tovărășie". Amintirea poetului (Nicolae Labiș) "împrăștiat pe străzile orașului" dă curs tristeții. Locuim în tragic, moartea fiind consubstanțială vieții. "Cu fiecare zi pruncul nostru e mai aproape de moarte" (Copilul meu). Însă autorul Infernului nu invocă nicicând absurdul, reper fundamental la Jean Paul Sartre; în viziunea teoreticianului existențialist, ființa era "fără rațiune, fără cauză, fără necesitate" (L'Etre et le néant). Nu găsim la acest Ioan Alexandru depresiv ("Poate și acuma-s în pământ") linia sobră a lui
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
discută (obișnuit) cu un alt Eu, secund, ori cu o Ea. În fapt, poetul e un insular, un elegiac agresat de singurătate, stresat de complicațiile citadine; în "intimitatea orașului / copacii / plini de bube, cu coroanele lor de mir" veghează "tembelizați"; absurdul dezechilibrează inevitabil: "Îmi ies din fire și iar mă sui deasupra mea"; bacovian parcă grotescul bate spre delir: "O fată / întunecată / cântă la ghitară, creanga de pe nour șfichiuie / mortul: nu mai suport nesiguranța zilei de mâine, nu / mai suport, îmi
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
rostitor oracular respirând credință și eticism. Într-o ipostază, lucrurile se scaldă în fantezie, în legendă și mit, în cea de a doua figurația limpede, sobră, directă, lăsând jelirea în urmă, punctează traumatisme, crize, stări de impas, realități perturbatoare frizând absurdul. Pe scurt, Grigore Vieru nu e nici auroral, adamic, nici vesperal, ci un poet al amiezii, un solar fără nimic criptic ori încifrat; opera sa, în totul, se vrea un portret al vocilor din juru-i în dialog cu vocea-i
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Les Éditions du Cerf, Paris, 2008, p. 9. 468 Această manifestare de amploare a reunit o serie de teme ce vizau sensurile universale ale conceptului de sacru, precum: nostalgia infinitului, revelațiile cosmice, Absolutul, dansurile sacre, spiritualitățile păgâne, Eros și Thanatos, absurdul, sublimul, sacrificiile ș.a. 469 Cf. http://www.arts-sacres.fr/numero-1/matiere-lumiere.3018.php. Pentru o imagine mai clară asupra acestei definiții, atașam citatul integral în limba franceză, preluat din prezentarea oficială a revistei: "L'art sacré est l'expression la
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
de la început, tot ceea ce ele datorează anumitor spirite contemporane. Nu numai că nu am intenția să ascund aceasta, dar gândirea lor va fi citată și comentată de-a lungul întregii lucrări. În același timp, e util totuși să notez că absurdul, socotit până acum o concluzie, este considerat în eseul de față ca punct de plecare. În acest sens, despre comentariul meu se poate spune că e, într-o oarecare măsură, provizoriu: nu se poate afirma dinainte la ce atitudine obligă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
poate afirma dinainte la ce atitudine obligă. Cititorul va afla în el doar descrierea, în stare pură, a unui rău al spiritului. Nici o metafizică, nici o credință nu figurează aici pentru moment. Iată singurele limite și singura intenție a acestei cărți. ABSURDUL ȘI SINUCIDEREA Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viața merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
dă vine oare din faptul că existența n-are nici un sens? Cere absurditatea ei să i te sustragi, prin speranță sau prin sinucidere? Iată ce trebuie să scoatem la lumină, să urmărim și să ilustrăm, înlăturând tot restul. Obligă oare absurdul la moarte? Iată problema ce trebuie discutată înaintea oricărei alteia, în afara tuturor metodelor de gândire și a jocurilor spiritului dezinteresat. Nuanțele, contradicțiile, psihologia pe care un spirit "obiec- tiv" știe să le introducă în orice problemă nu-și au locul
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
ei cea mai pură. Adevăratul efort, dimpotrivă, constă în a rămâne aici, cât lucrul e cu putință, și în a examina îndeaproape vegetația barocă a acestor ținuturi depărtate. Tenacitatea și clarviziunea sunt spectatori privilegiați ai acestui joc inuman în care absurdul, speranța și moartea își dau replica. Spiritul poate atunci să analizeze figurile acestui dans elementar și totodată subtil înainte de a le ilustra și de a le retrăi el însuși. ZIDURILE ABSURDE Ca și marile opere, sentimentele adânci semnifică întotdeauna mai
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
fi și mai adevărat pentru emoții, la baza lor atât de nedeterminate și totodată atât de confuze și de "sigure", de îndepărtate și de "prezente" ca acelea pe care ni le dă frumosul sau pe care le trezește în noi absurdul. Sentimentul absurdității poate să-l izbească în față pe orice om, la orice colt de stradă. În nuditatea sa dezolantă, în strălucirea sa moartă, el este insesizabil. Dar însăși această dificultate dă de gândit. E probabil adevărat că fiecare om
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
trebuie s-o străbată. Aparține timpului și, după spaima care-l cuprinde, își recunoaște în el dușmanul cel mai înverșunat. Mâine, dorea ziua de mâine, când întreaga lui ființă ar fi trebuit s-o refuze. Această revoltă a cărnii e absurdul. O treaptă mai jos și iată înstrăinarea: a-ți da seama că lumea e "opacă", a simți cât de străină, cât de ireductibilă ne este o piatră, cu câtă intensitate ne poate nega natura un peisaj, în adâncul oricărei frumuseți
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
sau cu ani în urmă vom ajunge poate să dorim tocmai ceea ce ne face să ne simțim dintr-o dată atât de singuri. Dar n-a venit încă timpul. Un singur lucru doar: această opacitate și această înstrăinare a lumii e absurdul 3. Și oamenii secretă inumanul. Dacă privim, în anumite momente de luciditate, aspectul mecanic al gesturilor lor, pantomima lor lipsită de sens, tot ceea ce-i înconjoară ne pare stupid. Un om vorbește la telefon după un perete de sticlă; nu
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
sticlă; nu-l auzim, dar îi vedem mimica de neînțeles: ne întrebăm pentru ce trăiește. Acest dezgust în fața inumanității omului însuși, această incalculabilă cădere în fața imaginii a ceea ce suntem, această "greață", cum o numește un autor contemporan, e de asemenea, absurdul. După cum și străinul care, în anumite clipe, vine în întâmpinarea noastră într-o oglindă, fratele familiar și totuși neliniștitor pe care-l regăsim în propriile noastre fotografii, e iarăși absurdul. Ajung, în sfârșit, la moarte și la sentimentul nostru în legătură cu
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
greață", cum o numește un autor contemporan, e de asemenea, absurdul. După cum și străinul care, în anumite clipe, vine în întâmpinarea noastră într-o oglindă, fratele familiar și totuși neliniștitor pe care-l regăsim în propriile noastre fotografii, e iarăși absurdul. Ajung, în sfârșit, la moarte și la sentimentul nostru în legătură cu ea. E un subiect despre care totul a fost spus și e decent să ne ferim de patetic. Totuși, nu ne vom putea niciodată mira îndeajuns de faptul că toată lumea
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
lumea e absurdă, dar mă grăbeam. Tot ceea ce se poate spune este că lumea nu-i în ea însăși rațională. Absurda însă este confruntarea între acest irațional și această nemărginită dorință de claritate a cărei chemare răsună în străfundurile omului! Absurdul ține atât de om, cât și de lume. Pentru moment, el este singura lor legătură. Îi înlănțuie unul de celălalt cum numai ura o poate face. E singurul lucru pe care-l pot desluși limpede în acest univers fără de măsură
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
nu începe să înainteze cu oarecare hotărâre decât o dată ajuns în mijlocul acelui pustiu cenușiu în care toate certitudinile au devenit pietre. Kierkegaard, poate cel mai interesant dintre toți, cel puțin în ceea ce privește o parte a existenței sale, nu numai că descoperă absurdul, dar îl și trăiește. Acest om care scrie: "Mutismul cel mai sigur nu-i să taci, ci să vorbești", se asigură mai întâi că nici un adevăr nu-i absolut și că deci această existență imposibilă în sine nu poate deveni
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
născut în pustiul din care nu trebuie să ieșim. Totuși, trebuie să știm până unde au ajuns. În acest moment al efortului său, omul se află în fața iraționalului. El simte într-însul întreaga-i dorință de fericire și de rațiune. Absurdul se naște din această confruntare între chemarea omului și tăcerea irațională a lumii. Iată ce nu trebuie uitat. De acest lucru trebuie să ne agățăm din răsputeri, căci din el se poate naște consecvența unei vieți. Iraționalul, nostalgia umană și
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
se naște din această confruntare între chemarea omului și tăcerea irațională a lumii. Iată ce nu trebuie uitat. De acest lucru trebuie să ne agățăm din răsputeri, căci din el se poate naște consecvența unei vieți. Iraționalul, nostalgia umană și absurdul care tâșnesc din confruntarea lor, iată cele trei personaje ale dramei care trebuie în chip necesar să ia sfârșit cu toată logica de care o existență este în stare. SINUCIDEREA FILOSOFICĂ Sentimentul absurdului nu este totuna cu noțiunea absurdului. Aceasta
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
sau de ce se rămâne. Nu fac astfel decât să definesc problema sinuciderii și interesul pe care-l pot avea concluziile losofiei existențialiste. Vreau însă, înainte, să mă abat o clipă de la calea cea mai dreaptă. Până acum am putut circumscrie absurdul din exterior. Putem să ne întrebăm totuși ce este clar în această noțiune și să încercăm a regăsi prin analiză directă, pe de o parte, semnificația și, pe de alta, consecințele ei. Dacă îl învinuiesc pe un nevinovat de o
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
că sentimentul absurdității nu ia naștere din simpla examinare a unui fapt sau a unei impresii, ci că el țâșnește din comparația făcută între o stare de fapt și o anumită realitate, între o acțiune și lumea care o depășește. Absurdul este, în esență, un divorț. El nu există în nici unul din elementele comparate. El se naște din confruntarea lor. Pe planul inteligenței, pot deci să spun că absurdul nu este în om (dacă o astfel de metaforă ar putea avea
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
și o anumită realitate, între o acțiune și lumea care o depășește. Absurdul este, în esență, un divorț. El nu există în nici unul din elementele comparate. El se naște din confruntarea lor. Pe planul inteligenței, pot deci să spun că absurdul nu este în om (dacă o astfel de metaforă ar putea avea vreun sens), nici în lume, ci în prezența lor comună. Pentru moment, el e singura legătură care-i unește. Dacă vreau să rămân în limitele evidențelor, știu ce
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
are în comun cu datele experienței faptul că este infinit de simplă și totodată infinit de complicată. Prima din caracteristicile ei e aceea că nu poate fi divizată. A-i distruge unul din termeni înseamnă a o distruge în întregime. Absurdul nu poate exista în afara unei minți omenești. Astfel, absurdul sfârșește, ca orice lucru, o dată cu moartea. Dar absurdul nu poate exista nici în afara acestei lumi. Și tocmai în funcție de acest criteriu elementar consider eu că noțiunea de absurd este esențială și că
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
infinit de simplă și totodată infinit de complicată. Prima din caracteristicile ei e aceea că nu poate fi divizată. A-i distruge unul din termeni înseamnă a o distruge în întregime. Absurdul nu poate exista în afara unei minți omenești. Astfel, absurdul sfârșește, ca orice lucru, o dată cu moartea. Dar absurdul nu poate exista nici în afara acestei lumi. Și tocmai în funcție de acest criteriu elementar consider eu că noțiunea de absurd este esențială și că ea poate să reprezinte primul din adevărurile mele. Regula
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Prima din caracteristicile ei e aceea că nu poate fi divizată. A-i distruge unul din termeni înseamnă a o distruge în întregime. Absurdul nu poate exista în afara unei minți omenești. Astfel, absurdul sfârșește, ca orice lucru, o dată cu moartea. Dar absurdul nu poate exista nici în afara acestei lumi. Și tocmai în funcție de acest criteriu elementar consider eu că noțiunea de absurd este esențială și că ea poate să reprezinte primul din adevărurile mele. Regula de metodă invocată mai sus apare aici. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
aici. Dacă socotesc că un lucru e adevărat, trebuie să-l păstrez. Dacă îmi propun să găsesc soluția unei probleme, trebuie în primul nnd să nu escamotez prin cniar această soluție unul din termenii problemei. Unicul dat este pentru mine absurdul. Problema este de a ști cum se poate ieși din el și dacă sinuciderea se deduce în chip necesar din acest absurd. Prima și, în fond, singura condiție a căutării mele este de a păstra tocmai ceea ce mă strivește, de
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
are nici o legătură cu disperarea), refuzul continuu (care nu trebuie confundat cu renunțarea) și insatisfacția conștientă (ce nu poate fi asimilată neliniștii juvenile). Tot ceea ce distruge, escamotează sau subtilizează aceste exigențe (și în primul rând consimțământul, care distruge divorțul) ruinează absurdul și devalorizează atitudinea ce poate fi atunci propusă. Absurdul nu are sens decât în măsura în care nu consimți la el. Există un fapt de natura evidenței, care pare cu totul moral, și anume acela că omul este întotdeauna prada propriilor sale adevăruri
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]