1,639 matches
-
garnituri adăugat pe urmă. Substanța sau „semnificația” unei opere se vădește prin stil. Expresia directă și nudă sau cea somptuoasă și elaborată sunt în egală măsură stil, acolo unde se manifestă spiritul omenesc, adică, așa cum se zicea odinioară într-o accepție mai apropiată de etimologie, geniul. Unde nu e stil, nu e spirit. Din cauza degenerării în care căzuse, retorica e astăzi cu totul discreditată, dar când exista ca disciplină și dădea un Cicero sau un Bossuet, ea era știința mișcării spiritului
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
cu totală inocență i-au fost omologate de oamenii cu adevărat mari cu care a fost amic sau contemporan. Ca persoană era fără îndoială de o perfectă distincție, de o desăvârșită bună creștere și de o foarte fină inteligență, în accepție, să zic așa, „socială”, adică mondenă. Gloria literară i-a pus-o în umbră pe cea de mare diplomat, pe care o merita în mod eminent. Dar funcția lui de „poet de curte”, de olimpian condescendent, de om care devenise
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
asupra faptului acestuia mi-a atras atenția poetul Ștefan Nenițescu). Penuria aparentă și caracterul aproape monosilabic al Stanțelor burgheze nu reprezintă numai efectul unei involuții, ci și al unei decantări, al unei esențializări inefabile (termenul „involuție” are de altfel și accepția de: trecere de la heterogen la omogen). Prin aceasta nu vreau să spun că Stanțele burgheze ar însemna o treaptă superioară față de Plumb și Scântei galbene (după cum încă mai puțin s-ar putea spune că perioada ultimă a lui Grigorescu e
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
ale istoriei) mi se par o realitate determinată de viața societății: acolo unde nu se constată deloc e semn că societatea se află într-o somnolență, ca să nu zic letargie, sau că nu e vorba propriu-zis de o „societate” în accepția diferențiată și dinamică a istoriei. Thibaudet a făcut din tema generațiilor un criteriu în studiul istoriei literare: punctul său de vedere s-a dovedit lămuritor. Cu atât mai mult, o istorie marxistă a culturii nu poate să nu țină seama
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
era acolo decât cel mult implicit și parțial. Filosofia era pentru el o dimensiune a existenței, o atitudine în fața lumii și vieții. El nu a fost un gânditor sistematic și nici nu avea o concepție teoretică proprie. Era „filosof” în accepția secolului al XVIII-lea, care presupunea o gnoseologie sensualistă și o morală hedonistă. Ralea a făcut însă, mai mult decât o dată, remarca foarte fină că hedonismul e mai degrabă o predispoziție temperamentală, o chestiune de psihologie, decât una propriu-zis estetică
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
termen ar trebui reabilitat). De aici și sociabilitatea lui Ralea plină de amenitate, opțiunile lui politice, apetențele lui cognitive și, dincolo de o „fiziologie”, o filosofie a gustului. Gustul e trăsătura definitorie a personalității lui Mihai Ralea, dar gustul „raisonné”, în accepția franceză așa cum a explicat-o fără rest Sainte-Beuve. Ralea gusta, degusta, cu o siguranță și o competență de amator consumat, idei, artă, peisaje, caractere, chipuri. Apoi le recomanda și altora, ca un „tuyau” verificat sau ca o „promesse de bonheur
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
a dispune de toate probele. Dar nu cred să greșesc fundamental. Era un ratat și un neputincios, orice s-ar spune, și a reușit să-și facă o glorie postumă din asta. Adică din ceea ce fără nici o jignire și în accepție strict lexicală se cheamă: imbecilitate. Mă mir că un critic ca Thibaudet i-a putut da atâta atenție, încât nu numai că-l citează foarte des, dar i-a consacrat articole și chiar o carte (alcătuită din niște prelegeri ținute
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Mazilu; această prejudecată e, în definitiv, ca mai toate prejudecățile, de o perfectă platitudine, deși pretinde a fi tocmai un antidot față de ce se numește obișnuit „platitudinea și vulgaritatea realității”. Fantezia ar fi, chipurile, “înaripată”, în vreme ce realitatea e terre-à-terre. În accepția sa originară, termenul de „fantezie” înseamnă aparență, nălucire, himeră, dar vine de la faneros, care înseamnă: clar, vizibil, luminos. Se vede bine că era vorba întâi de revelație, de strălucitoare evidență; dar cum revelația produce întotdeauna uimire, s-a trecut de la
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
cât în convorbirea noastră, prietenul meu doctorul mi-a dat câteva sugestii pe care le găsesc temeinice. În primul rând, însă cred că e bine să spun că, așa cum încerc de obicei să fac, am folosit termenul de „plauzibil” în accepția lui etimologică, de la plaudere, care în latinește înseamnă a bate din palme, a aplauda, a accepta. Prin urmare, când spuneam că numai în măsura în care cineva are simțul realității poate imagina ceva plauzibil, înțelegeam nu ceva de ordinul probabilului sau posibilului empiric
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
polemică, să ne înfruntăm nu numai cu toate saluturile de arme și reverențele de rigoare la un turnir, dar și sub semnul cordialității. Însă polemica nu e turnir; oricât ar fi de urbană, ea nu e mai puțin, în strictă accepție, „ostilitate” (polemos = război). Războiul, oribil în sine, poate fi dus în mod onorabil, cu respectul unor reguli, sau prin orice mijloace, după legea junglei, așa cum tinde a se generaliza în ceea ce obișnuit, dar paradoxal se numește „civilizație contemporană”; în definitiv
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
prin lectură sau prin consecința lecturii la destinul ei istoric”. Opera conține potențial cele mai variate și neașteptate consecințe, dar asta nu ne scoate încă din sfera ei circumscrisă. Destinul ei postum și „actual” îi este extraneu și accidental (în accepția de „ceea ce se adaugă substanței”: substanțială, strict vorbind, în acest raport, nu poate fi decât opera). Destinul postum al operei poate fi compus din erori, înțelegeri parțiale, simplificări, denaturări etc. Rilke spunea odată că gloria nu e altceva decât suma
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Aceste noi șicane nu i le fac pentru a-l menține neapărat la temperatura ridicată a polemicii, deși îmi place, ci fiindcă găsesc necesare câteva precizări. Anume: A) Evident, cuvântul „parte” înseamnă și: „parte contractantă”, „parte litigantă”, are deci și accepția de element unitar; dar în contextul lui Al. Ivasiuc la care mă refeream, el avea, în mod accentuat, nuanța de „fragment”, „detaliu”; eu m-am ridicat contra asimilării noțiunii de „individ” cu cea de „detaliu”, așa cum rezulta în mod expres
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
se obține niciodată cu sublimități, ci numai cu cel mai acut și radical realism (vezi Balzac, Tolstoi, Dostoievski). Despre Craii de Curtea-veche am citit undeva că ar fi un „poem în proză”. Ce idee! Doar dacă dăm termenului de „poem” accepția sa etimologică de „creație”, așa cum opera lui Sadoveanu constituie ca totalitate un vast poem cosmologic, iar Comedia umană, de asemenea, un vast poem vizionar. Dar Craii de Curtea-veche sunt un roman, oricât s-a contestat aceasta, un roman în esență
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
cheamă numaidecât și celelalte calificări - distincție etc. - pe care mărturisesc că nu pot avea lipsa de cuviință să le resping, dar ele nu numai că nu mă prea mulțumesc, dar îmi dau și un sentiment de subțirime, nu doar în accepția cea bună, dar și într-o accepție, dacă nu de inconsistență, în tot cazul de lipsă de forță. De obicei, recurgem la acest epitet: „distinsul nostru confrate”. E un eufemism nu totdeauna malițios, poate deseori binevoitor, curtenitor, dar limitativ. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
pe care mărturisesc că nu pot avea lipsa de cuviință să le resping, dar ele nu numai că nu mă prea mulțumesc, dar îmi dau și un sentiment de subțirime, nu doar în accepția cea bună, dar și într-o accepție, dacă nu de inconsistență, în tot cazul de lipsă de forță. De obicei, recurgem la acest epitet: „distinsul nostru confrate”. E un eufemism nu totdeauna malițios, poate deseori binevoitor, curtenitor, dar limitativ. Dacă accept calificarea o fac din modestie. Alți
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
am dat false speranțe și iluzii sau a mers bine colaborarea noastră? — Nu știu dacă tot ceea ce am scris la Luceafărul se poate numi gazetărie. Într-un sens, cred că da. În tot cazul, îți repet, dau noțiunii de actualitate accepția de ceea ce este esențial și permanent actual; îmi par mai actuali Shakespeare sau Socrate sau Dante, decât Sartre sau adversarii lui de la „Tel-Quel”. Dar există un înțeles al jurnalismului pe care nu-l pot accepta cu nici un chip: ideea că
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
a cetății și participarea cetățenilor la ea. Testimoniile evidente ale unei atari societăți sunt: piața publică, monumentele și bibliotecile. Piața publică înseamnă negoț, dialog, dezbatere, alegere, legislație, justiție, deci conștiință civică (N.B. Legislația trebuie să fie memorabilă, deci „monumentală” în accepția etimologică a termenului, de la „monere”). Monumentele și edificiile presupun siguranța și durabilitatea așezării, nevoia și putința spiritului de a se instaura în forme obiective pentru milenii. Ce înseamnă cărțile, nu-i fac nimănui injuria de a voi să-i explic
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
în zare pe Arno de pe Ponte-Vecchio, pentru a sta pe treptele Domului de la Florența, pentru a contempla frescele exterioare de la biserica Arbore sau catedrala din Chartres repetă într-un fel sensul medieval al pelerinajului, de rândul acesta însă cu o accepție laică. Cred că exagerați. Să nu uităm că promiscuitatea a contrazis orice fel de ideal de civilizație - și mai cu seamă cel insinuat de dvs. Și apoi, pentru că ne apropiem de sfârșit, întrezăriți vreo soluție? — Firește, nu trebuie să generalizăm
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
câteva dintre aceste realizări remarcabile în paginile care urmează. Acordând atenție îndeosebi categoriilor defavorizate, grupurilor neglijate sau abandonate, adulților izolați, pedagogia socială a început treptat să se confunde cu formarea adulților, a devenit teoria și practica educației adulților. Aceasta este accepția sub care circulă astăzi vechile idei ale pedagogiei sociale. Înseamnă lărgirea ofertei pedagogice către categorii cât mai largi, regândirea instituțiilor de formare, asigurarea climatului educativ tuturor adulților, întreaga viață. Într-o primă versiune, lucrarea de față a fost încheiată în
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
Înlocuiește adevărul referențial, mutând accentul pe ficționalizarea realului. Poststructuralismul se folosește de ficționalism, dar foarte frecvent Îi Împrumută doar punctele de plecare. Spre exemplu, teoria haosului și a punctului catastrofic, Împrumutate din discursul științelor, sunt preluate În poststructuralism Într-o accepție total opusă accepției lor originale. Dacă științele contemporane se folosesc de aceste două teorii pentru a deduce, după un principiu al indeterminării, o anumită evoluție a faptelor, deci În sens finalmente constructiv, teoria literară poststructuralistă folosește aceleași mijloace pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
mutând accentul pe ficționalizarea realului. Poststructuralismul se folosește de ficționalism, dar foarte frecvent Îi Împrumută doar punctele de plecare. Spre exemplu, teoria haosului și a punctului catastrofic, Împrumutate din discursul științelor, sunt preluate În poststructuralism Într-o accepție total opusă accepției lor originale. Dacă științele contemporane se folosesc de aceste două teorii pentru a deduce, după un principiu al indeterminării, o anumită evoluție a faptelor, deci În sens finalmente constructiv, teoria literară poststructuralistă folosește aceleași mijloace pentru a afirma că nici o
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
subiectului istoric, dar imaginează această retoricitate substanțială ca o apărare a „credințelor umaniste În rațiune și afirmare de sine”3. Există o legătură evidentă Între conceperea retorică a subiectului istoric, cum apare ea la Blumenberg, și conceperea lui cosmologică (În accepția unei cosmologii ficționale, având ca rezultat un subiect ficțional). Apropierea este și mai evidentă În momentul În care, privind un alt text al lui Blumenberg, unde autorul definește problema legitimării ca una fundamental modernă, descoperim faptul că natura discontinuității În
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
de de-programare a creierului. Ștefan Borbély: Eu am dubii... Nu cred că creierul este programat. M-am străduit o viață Întreagă să nu mi se programeze! Ruxandra Cesereanu: Este un termen convențional până la urmă... Trebuie să-l iei În accepția lui referitoare la deconstrucția unor mecanisme mentale inculcate ideologic prin reacții pavloviene. Ștefan Borbély: În momentul În care vrei să impui un termen, atunci aduci cu el Întreaga sa constelație și judeci toate analogiile posibile. Ruxandra Cesereanu: Nu vreau să
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
supraviețuirea prin viața mistică sau religioasă (cred că românii și intelectualii care au supraviețuit astfel au fost niște făpturi binecuvântate și norocoase interior). Rezistența reflexivă mi se pare Însă un termen mai adecvat pentru intelectualul român sub comunism. Mă interesează accepția termenului lui I.D. Sârbu În nuanța În care mă raportez la intelectual și la meditația lui Împotriva comunismului, dar nu prin rugăciune. Rugăciunea mi se pare că ține tot de supraviețuire. Publicarea unor cărți valoroase În timpul comunismului putea fi Înțeleasă
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
creat șase ani mai devreme î1516) de Thomas Morus, Erasmus propune o „utopie” - adică un loc imaginar, inexistent, dar util pentru a construi o realitate orientată în acest sens. Această Grădină - în sensul larg al termenului - cuprinde o grădină în accepția clasică a cuvântului, dar și o casă de locuit precum niște dependințe specifice: bibliotecă, spital... Ea corespunde caselor lui Epicur, la Atena: un loc pentru filosofie, un loc filosofic unde se manifestă o gândire și se încarnează modul de trai
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]