439 matches
-
E bun ? — Delicios ! zic și mai iau o gură. E incredibil de drăguț cu mine. Se face că se simte bine. Dar oare ce-o fi În mintea lui ? Probabil că mă disprețuiește sincer. Probabil crede că sînt o megavacă aiurită. — Emma, ești OK ? — Nu tocmai, spun cu o voce ușor Îngroșată. Jack, Îmi pare foarte rău. Sincer. Îți jur, aveam totul planificat. Urma să ne ducem Într-un club supercool, unde se duc toate vedetele, și să ne distrăm de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
de genul acesta. Și, să fim serioși, era evident că Ashling o invita mereu undeva. Dar vineri seara, veselă și amețită după faza cu șampania, a realizat abia după ce a ajuns acasă că Ashling nu mai emisese nici o invitație. Vacă aiurită. O bombardase cu invitații pe care nu și le dorea, apoi a omis să facă una când chiar ar fi avut nevoie! Și-a aprins nemulțumită o țigară, încălcându-și regula de a nu fuma în pat. Ce era în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2243_a_3568]
-
patricianul Barrus simulează intenția sinuciderii : Aș vrea să mor, o credeți ? Căci viața-mi pare seacă./ Puah ! Ghiftuit de toate, dezgustul mă îneacă (IV 4). Umbra morții stă de fapt pe fruntea lui Ovidiu, pe care Actea îl vede palid, aiurit, ceea ce provoacă explicația poetului : Eu ?... ți se pare... Sunt vesel, fericit/ Și vin să râd de moarte cu râsul nebuniei. Stăpânul casei își îndeamnă musafirii să petreacă spre a uita de iminența sfârșitului : ca mine durerile uitați/ Și până-n ora
În dialog cu anticii by Alexandra Ciocârlie () [Corola-publishinghouse/Journalistic/836_a_1585]
-
ci în căința umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala. Cum mi se despică duhul și mi se clatină cugetul! Cine să-mi stingă negura senzuală din sânge și vuietul aiurit din oase?! Toți șerpii trag de moarte în înserările sângelui și-n văgăunile minții. Și nici un demon care să le oprească agonia sau să le-ndulcească zvârcolirile într-un trup închinat nimicirii! Parc-aș fi o buruiană zvârlită la margini
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Cu toate păcatele și cu nici unul, mintea s-a așezat pe fundul iadului și ochii privesc nemărmuriți spre lume. Când iubești viața cu patimă și scârbă, doar diavolul se mai milostivește de tine și-ți oferă sălașul fatal îndurerării tale aiurite. Acele sfâșieri ale cărnii și demențe ale gândului, în care am cădea în plină sfințenie dacă Dumnezeu ne-ar sări într-ajutor. Șovăirile lui ne mai țin în rând cu lumea. De ce nu m-ai făcut, Doamne, un prost etern
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
ianuarie 1987 și publicată În 1992, pe care o redam integral: ,,De ce iubirea nu Îmi cântă-n ochi? Și eu ca talazul mă zbat să cunosc Timpul uitat al cuvântului nocturn. Să nu citesc pe chipul fad al lunii Șoaptele aiurite ale durerii. Mă vlăgui Fără sa masor rimă Cuvântului chinuit de mușcătură condeiului. Că muzica ruptă din fructul oprit Al durerii. Să regăsesc calvarul În chipul pădurii În flăcări, că noaptea de vară Și păsările să creadă În strigatul reunit
Mălin: vestitorul revoluției by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1671_a_3104]
-
reunit Din adâncul Omului de Flori.” Fructul oprit al durerii era Încă proaspăt. Se consumă și regenera la nici două săptămâni de la fatidica oră a zilei de 22.12.1986, cănd Sandu Malin Tăcu, fratele Alinei, pleca să caute ,,șoaptele aiurite ale durerii” În... ,,mușcătură condeiului” și poate, ca să mărturisească lumii de acolo, că el este autorul celei mai frumoase definiții date poeziei. Tot atunci, cu luciditatea care Însemna Înălțimea ascunderii propriei dureri, familia Tăcu exprimă cine le fusese ,,Copilul din
Mălin: vestitorul revoluției by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1671_a_3104]
-
niște foi În mână. Ne Întrebă dacă am semnat pentru tovarășii argentinieni arestați. Belbo semnă imediat, fără să se uite pe foaie. „În orice caz, o duc mai rău ca mine”, zise către Diotallevi, care-l privea cu o mină aiurită. Apoi se adresă fetei: „El nu poate semna, aparține unei minorități indiene care interzice scrierea propriului nume. Mulți dintre ei sunt la ocnă pentru că guvernul Îi persecută.” Fata Îl fixă pe Diotallevi cu Înțelegere și-mi trecu mie hârtia. Diotallevi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
mai capabili muncitori. Duncan, pentru că tu și domnul Fraser sînteți prieteni atît de vechi, de ce nu-i arăți În ce constă munca ta? Domnule Fraser, omul dumneavoastră poate că-i face și-o poză. Fraser se uită În jur destul de aiurit, iar fotograful făcu doi pași Înainte. Se Învîrti ducînd aparatul din nou la ochi, Încadrînd poza, În timp ce Duncan ridică unul dintre cioturile de ceară fără chef și Începu să-i explice lui Fraser despre fitile, despre suporturile metalice și cupele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
să stea acasă și să se uite la televizor, pe cît era Înainte să iasă În oraș și să petreacă. Richard e singurul care nu pare a fi evoluat prea mult. E tot băiețelul Lindei, Încă mai caută cine știe ce schemă aiurită și tot iresponsabil a rămas. Mă Întreb deseori dacă va fi vreodată În stare să se maturizeze, dacă nu cumva Linda a Întrecut puțin măsura cocoloșindu-l, dacă incapacitatea lui de a-și găsi rădăcinile undeva nu-l va Împiedica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
înțelege nimic din această împleticeală oarbă, de parcă cineva i-ar croșeta viața întreagă într-un singur act, o rafală rece în acest întuneric persistent. Gândul acesta îl face să râdă și o ia repede la picior, suflând greu și chicotind, aiurit, nepăsător până la isterie. Vânătoarea de tigrii solicită două calități: răbdare și tăcere. Dacă direcția vântului care se schimbă brusc, duce mirosul vânătorului la prada sa, chiar și cel mai flămând tigru va sta deoparte. Tot așa, cel mai mic zgomot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
ochii cât pumnii, întinzînd gâtul spre Gross. Bine, atunci de ce n-a vorbit, de ce? ― Și dacă ar fi vorbit? zise Gross înăbușit și cu scârbă. Cel mult o circumstanță agravantă... ― O, o, dar e... este ― bolborosi Bologa, oprindu-se deodată aiurit și simțind o uscăciune ciudată în cerul gurii, parcă s-ar fi trezit dintr-un somn cu visuri năprasnice. ― Nimic nu poate scuza trădarea și de altfel un ofițer care dezertează e mai criminal decât... mai criminal! zise Varga, sculîndu-se
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
ușa închisă cu băgare de seamă și deodată izbi cu pumnul în harta cu însemnări, cuprins iarăși de mânie. Chiar în clipa aceasta aghiotantul se strecura în cancelarie, înfricoșat și întrebător. ― Notează pe locotenentul Bologa, mormăi generalul Karg către aghiotantul aiurit. E primejdios și... Nu m-aș mira să aud într-o bună zi că a dezertat la inamic... Ce oameni!... Ce armată!... Aghiotantul se înclină, puse niște hârtii pe masă și se grăbi să dispară în vârful picioarelor, fără zgomot
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
soarbă tot sufletul dintr-o dată. Fata, cu brațele moarte, murmură aproape deznădăjduită: ― Doamne... Doamne, iartă-mă... ― Să vii, Ilona... Ilona! bâlbâi Bologa dîndu-i drumul în vreme ce ea, cu pași moi, ieșea din tinda întunecoasă. Apostol Bologa rămase câteva clipe în tindă, aiurit, nesigur dacă a fost aievea Ilona sau poate numai închipuirea lui veșnic nesăturată și-a bătut joc de dânsul. Pe buze îl ardea sărutarea ei și în inimă o fericire atât de vie, că începu să strige, în neștire, ca și cum
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
toate câte nu le pricepe, ce farmec ar mai avea viața? răspunse Bologa vesel. Mai bine șezi colea, odihnește-te puțin și să ciocnim ouă roșii, că e a doua zi de Paști. Și, în vreme ce Klapka se așeză la masă, aiurit, Apostol ieși în tindă și se reîntoarse apoi împreună cu Ilona, care aducea o farfurie cu ouă roșii și alta cu pască și cozonac. Căpitanul se sculă în picioare și, foarte galant și încurcat, zise către Ilona: ― Adineaori am fost rău-crescut
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Telefonistul se trezi și întoarse capul, uluit, spre intrare. ― Ia cheamă, băiete, pe ofițerul de serviciu al cartierului! zise aghiotantul, plictisit, continuând apoi, mai domol cu imputările către Varga, dar uitîndu-se numai la Bologa care, între cei doi soldați, stătea aiurit, cu obrajii albi și brăzdați de nădușeală, parc-ar fi plâns. Pe când telefonistul răcnea în aparat, aghiotantul își curmă deodată imputările și, punând mâna pe brațul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat: ― Se vede c-a umblat prin
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Recomandatul, încântat, ia plicul bine lipit și pleacă. La un birt modest, unde se oprește, un prost de băiat răstoarnă salata și ciorba. Plicul e acum inutilizabil, iar pe dosul scrisorelei omul vede o înșiruire bizară de litere: „ragăm nu“. Aiurit, o întoarce și citește cuvintele prin care amicul îl recomandă: „un măgar“, „un moftangiu“, „cu deosebire zevzec“... Amândoi amicii sunt indignați: unul, pentru că a fost insultat de prietenul care-ar fi trebuit să-l laude; celălalt, fiindcă omul pe care
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2208_a_3533]
-
trage sania după tine degeaba, Laura dragă! Mergi lejer direct la pârtie. Acolo te-a cunoscut, acolo să te găsească. Nu vine..., treaba lui. Nu știe ce pierde! Nici la telefon nu ne-am gândit.... Hi, hi! Suntem amândoi la fel de aiuriți”, stabili Laura mulțumită de atributul găsit. Niciunul nu a avut de așteptat. Au apărut în aceeași zonă aproape în același timp. S-au apropiat râzând și s-au îmbrățișat scurt. - Unde îți este sania? Marian Malciu - Nu am mai luat
TAINICELE CĂRĂRI ALE IUBIRII by Marian Malciu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91752_a_92809]
-
desăvârșit opera depășindu-se pe sine „înțuști“. Am urmărit perplexat cum „profa de română“ era făcută în toate felurile, de la „Talpa Iadului“ la „Văduva neagră“. Am văzut cum acest nefast personaj al audiovizualului, fost lider al studenților, vorbește cu tatăl aiurit de durere despre fiul său, mort de câteva zile, ca despre un picior de masă stricat. Nu știu dacă domnia sa Luis Lazarus ori alt fluture de noapte prezent în garsonieră - dar nici nu mai are vreo importanță! - a lăsat eternității
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2167_a_3492]
-
și alta e aruncatul cu pietre ca pe vremea romanilor. Nimeni nu îți dă dreptul să îți arunci dejecțiile în libertățile unui individ. Una e să urmezi rațiunea și - „elementary, my dear Watson!“ - omenia, alta, să folosești durerea unui părinte aiurit pentru a-ți aduce audiențe în emisiune. Pe scurt, povestea de față mi se pare la fel de abominabilă ca momentul de acum câțiva ani, când o femeie și-a dat foc la Pitești, timp în care nici un mare ziarist prezent în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2167_a_3492]
-
Afară, pe sârmele de telegraf se adunaseră sute de rândunele. Ori eu visez, își zise, am halucinații, mi-e rău! Trecu strada prin fața poștei și pătrunse într-un lactobar, nu știa de ce, dar când era vreme deschisă avea o foame aiurită și doar mâncase și acasă. Luă un iaurt și două cornuri cu mac. Servieta lui, burdușită, o puse acolo, pe masă, să fie în ochii lui, avea acte în ea, nu glumă, avea și două mere uriașe pe care Monica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1497_a_2795]
-
Banu a Înghițit cu greutate, nesimțindu-se În largul său În hainele ei, În trupul ei. — Dervișii obișnuiau să doarmă În fân, nu pe saltele mari de puf, demne de o regină, i s-a alăturat mătușa Feride, cea mai aiurită dintre toate. Mătușa Banu a rămas tăcută, privind prin Încăpere pentru a evita contactul vizual cu anchetatorii săi. Ce putea face, durerea ei de spate o ucidea atunci când nu dormea Într-un pat special. — În plus, dervișii nu aveau nefs
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
Amplificând puțin această întrebare, la rândul meu, întreb: ce știa despre viață Carmen Mihalache, când a plecat în Capitală, pentru a-și realiza aspirațiile? Dar acum? Transformați amintirile "într-un tumultuos acum". C.M.: Păi, nu știam mare lucru. Eram destul de aiurită și cu multe fantezii livrești. Iar ai mei m-au cam corcolit, fusesem prea ocrotită în familie și eram vulnerabilă rău de tot în fața chestiilor mizerabile. Și așa am rămas, din păcate, tot timpul. N-am știut să mă apăr
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1572_a_2870]
-
un semn ori un consemn al cavalerismului oficial, își duse mîna stîngă la spate, iar dreapta o întinse scurt, energic. Cînd i-a simțit palma, degetele, și-a dat seama că felul în care arăta în mod obișnuit, rotofei, agitat, aiurit, nu avea nici o importanță, Balbo era într-adevăr un zburător. Din naștere. Cu siguranță nu era o făcătura, unul care avusese doar noroc și context, era chiar un pilot. Nu putea explica nimănui de ce era așa însă simțea acest lucru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
ateriza în acel fund de țară, Vladia parcă, unde Caraiman va fi atins la cea mai sensibilă coardă a sufletului său orgoliul. I se va arăta că nu e chemat să domnească peste o țară în dezordine, într-o "democrație" aiurită, în Balcani (!), unde se întinde țigănia și anarhia, ci peste un regat al ordinii, al credinței, al devotamentului. Toată lumea în uniformă și toți într-o aliniere perfectă. Ca la masa de exerciții tactice, Caraiman e totuși un prusac și sîngele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]