1,343 matches
-
iar la înmormântare n-a plâns nimeni, numai se minunau cu toții cât de mulți au venit. Cioclii au asudat din greu și, în afară de ei, aproape toată lumea a râs văzând un sicriu atât de mare. Doar mai târziu au început să amuțească când venea vorba de ea. Ceea ce se întâmpla tot mai des. Și asta așa era bine. Se povestea că una din tăblițele cu „Pișatul în Lac E Interzis“, din care ea a plantat o mulțime pe mal, pentru că „nu de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
tu n-ai habar cum e să trăiești într-un orășel ca ăsta. Dacă aude Frank de povești dintr-astea, n-o să te mai lase să stai aici. Așa că te rog să nu-mi mai faci niciodată asta. Sherry-ul o amuțise pe tanti Mae, dar eu știam că nu ascultase nimic din ce i-a zis mama. M-a mirat, totuși, să aud că tanti Mae a fost „pe scenă“. Eu știam de scena de la primărie, dar n-am văzut acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2063_a_3388]
-
-l păstram viu în memorie. Bineînțeles. Dar tu știi Sam, nu ai nevoie de mine. Poate crezi că ai. Dar mereu le-ai dat de cap singură până la urmă. Am fost doar un catalizator. Gândeai singură de fiecare dată. Am amuțit, uitându-mă la ea. Nu mai știam ce să zic. —Lee, a spus o voce din fața noastră. Am tresărit amândouă și ne-am uitat în sus. Era Julia Seddon și din momentul în care am citit dorința pe chipul ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
casei numărul paisprezece și am apăsat pe soneria pe care scria „Quincy“. Un bâzâit și apoi o voce ștearsă a întrebat prin aparat: — Cine este? — Sunt Sam Jones, Walter. Aș vrea să stăm puțin de vorbă. Până și interfonul a amuțit. —Walter? am spus mai tare. Tot nimic. Am coborât scările și m-am uitat la casă. Am văzut o față albă și neclară la una din ferestrele de la etajul trei, ca o fantomă agitată. Nu era politicos - făcusem atâta drum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
oaspetele neașteptat. Când soții s-au aflat împreună în dormitorul lor, Beppo a întrebat-o pe Edith: - Ce-i cu tine? Nu-ți mai place de Jacopo? Edith se ridicase din mijlocul patului ca o harpie: - Nu e Jacopo! Beppo amuți ca în seara când Benedetto venise cu Maria Giudita. Oare nu știa că Edith vedea mai bine decât el? Dar până la urmă se liniștise - nu-i păsa dacă era Jacopo sau un altul. Important era că regăsise un tovarăș de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
întotdeauna să vină pe brațul meu. Soțul meu mă privea de la masă fără să spună un cuvânt. Apoi a venit lângă mine, exact când Sucki și-a luat zborul atât de sus, încât a dispărut în culoarea roză a zorilor. Amuțisem, îmi simțeam obrajii arzând și un fel de umezeală îmi apăruse în găurile ochilor. Lacrimile se țineau acolo, căzând apoi ca picăturile de ploaie direct pe mâinile mele, fără să se prelingă pe pielea feței. - Fantastic! repeta soțul meu cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
să vă spun câteva cuvinte despre extraordinarul său stil postmodern și despre tehnica nemaivăzută a versului domniei sale, pregrotescă dacă vreți, non-progresivă, deficitar-cumulativă și ante... - Nu. Ajunge, zise deodată Bobby Giordano, cu o autentică voce de bas, ridicându-se. Ajunge. Sala amuți, iar Euripide îl privi neînțelegător, pentru că nu se aștepta la o astfel de reacție. Ce îl putuse nemulțumi în asemenea măsură pe celebrul poet încât să-l oprească din avalanșa de elogii pe care începuse să i le aducă? Sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
o chelie prematură, Stein, cel mai bun elev din clasă, era fiul unui evreu, un blănar bogat. Profesorii îl ascultau foarte rar, convinși fiind de cunoștințele lui fără cusur. Când vreun profesor pronunța „Sșșștein“, cu ochii în catalog, toată clasa amuțea. Ridicându-se din bancă atât de zgomotos de parcă îl priponise cineva de ea, Stein ieșea dintre bănci cu pas rapid, gata-gata să se răstoarne pe picioroangele lui. Se oprea departe de catedră într-o poziție oblică față de podea. De s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
loc spre mijlocul sălii, un violonist, cu vioara sprijinită de bărbie, mișcă solemn arcușul și, ridicat în vârful picioarelor, cu umerii încordați, începu să cânte (trăgând după sine pianul și violoncelul). Postat lângă muzicanți și privind sala arhiplină care a amuțit când orchestra a început să cânte, îl căutam din ochi pe Zander. Lângă mine, pianistul își mișca energic coatele, omoplații și spinarea stând pe scaun, cu o carte de note ruptă așezată sub el; apoi se lăsă pe spate, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
se dezbrace și ar trebui să se rușineze de diformitatea lor, cu toții imploră: Da, profesore, da, despre sport, da, vorbiți-ne despre sport, dați o definiție, spuneți-ne ce-i acela sport“. Eu zâmbesc condescendent, iar strâmbii, chiorii, bărboșii, păroșii amuțesc brusc. „Sportul, domnilor, este consumul de energie fizică în condiții obligatorii de competiție și de totală neproductivitate“. Ciungii, chiorii, strâmbii urlă sălbatic „mai departe“, “încă, încă“, „mai departe“. O femeie învățată, cu un singur ochi, lovește figurile cu coatele și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
sale. Norul acela devenise acum opac, semănând cu o sferă neregulată. Se desprinsese de gura minei și începuse a se rostogoli încet către ei. Protuberanțe scurte se alungeau înainte, palpând terenul din față. Greierii care umpleau poiana cu țârâitul lor amuțiseră. Nici un ciripit de pasăre nu se mai auzea acum. Până și susurul pârâiașului se estompase. Calistrat îl prinse de cot, făcându-l atent: Știe că suntem aici, șopti el la urechea lui Cristian. Să nu scoți o vorbă și mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
fără să scoată nici cel mai mic zgomot, stătea cu urechile ciulite, atent la orice sunet din preajmă. Își amintea că, de câte ori arătarea se afla în apropiere, o liniște nefirească se așternea peste pădure. Insectele și micile animale ale pădurii amuțeau. Din acest punct de vedere, deocamdată totul părea a fi în regulă. Greierii țârâiau luându-se la întrecere cu câțiva brotăcei într-un concert nocturn destul de sonor. În depărtare, cerul se lumină pentru câteva clipe. Tunetul se rostogoli înfundat peste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
se petrecea în jurul său. O mulțime de semne ar fi trebuit să-l pună în gardă, numai că el le ignorase complet. De o bună bucată de vreme, nici una din lighioanele pădurii nu mai scotea nici un zgomot. Totul în jur amuțise, îl dureau urechile de atâta liniște. Apoi, se făcuse dintr-o dată frig, răceala aceea de mormânt se lăsase iarăși peste el. Crezuse că e din cauza faptului că are hainele ude, dar iată că nu era așa. Ce s-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
în semn că nu merge de data aceasta. Un oftat de dezamăgire ieși de pe buzele tuturor. Apoi, chiar înainte de anunțul că nu se mai fac pariuri, se răzgândi brusc și își împinse toate jetoanele din nou pe doisprezece roșu. Toată lumea amuțise, nimeni nu mai scotea o vorbă, nici măcar chibiții care așteptau să ciupească și ei ceva din norocul lui nu mai îndrăzniră să-i urmeze exemplul. Suma pusă pe masă depășea orice închipuire și ochii tuturor urmăreau fascinați bila albă care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
Se auzea un fâșâit continuu care nu știa dacă se datorează milioanelor de fire de iarbă ce se atingeau unele de altele ori curentului de aer ce îi trecea pe la urechi. Dintr-o dată își dădu seama ce se întâmplase, păsările amuțiseră, ciripitul acestora nu se mai auzea. Tresări speriat, oprindu-se pe loc. Știa ce înseamnă asta, bestia era aproape, numai când se afla ea prin preajmă se întâmpla așa ceva. Refuza totuși să creadă, una ca asta. Era încă dimineață și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
femei, cavalerii aceleiași doamne, copărtași care s-au adăpat la același izvor, au băut rom de la buza aceleiași sticle, au plîns beți pe același umăr și au vomat În același lighean, de după baldachinul verde... “ CÎnd vocea spartă a lui Bandura amuți, Începură să se lovească de coșciug primii bulgări aruncați de mîinile grosolane ale marinarilor și docherilor care fărîmițau pămîntul de parcă sărau pîntecele unui pește uriaș. La mormîntul deschis se auzea plesnitura mătăsii drapelelor roșii și negre, care acum erau niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
și cîntări ale mulțimii; Încetase și scîrțîitul, smucitura roților prin hîrtoape: carul se oprise locului. Și ăsta era tot vis? Acea potolire care-i făcea atît de bine sufletului său după atîta vînzoleală și zarvă, tot vis era? Glasul mulțimii amuțise, scîrțîitul carului Încetase, ca și opinteala oiștii. Razele soarelui, care pînă atunci Îi căzuseră drept pe față, acum pieriseră, poate zăvorîte de vreun portic nevăzut de el. Trupul i se odihnea pe pielicelele de miel, iar izul lînii Îi umplea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Plantele de leacă erau culese într-un anumit timp al zilei sau nopții: la răsăritul sau apusul soarelui, la miezul nopții, crezându-se că se anulează nocivitatea plantei, altfel ar fi putut să aibă urmări nefaste asupra culegătorului; putea să amuțească, să damblagească, să înnebunească. Vindecarea anumitor boli prin folosirea magiei, dar și a plantelor medicinale, a fost cunoscută și folosită în satul Lunca, practicile acestea fiind aduse din satele Bucovinei, de unde au venit bejenarii, la sfârșitul secolului al XVIII-lea
Pe Valea Dunăvăţului : Lunca, sat al bejenarilor bucovineni by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Administrative/91889_a_93195]
-
mele și-au pierdut capacitatea de a vedea de aproape, messer Durante. Ca și când moartea ar vrea să fie sigură că mă va lua prin surprindere când va suna ceasul, zise el, străduindu-se să focalizeze zgârieturile de pe ceară, după care amuți dintr-o dată. Unde ai văzut aceste semne? Întrebă, după o lungă tăcere. - Pe trupul unui om mort. M-am gândit că descifrarea Înțelesului lor m-ar fi putut ajuta să Îi stabilesc identitatea. Marcello Îl fixă, ca și când ar fi vrut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
pățit-o Caragiale, dar, din fericire, totdeauna arta a câștigat. Asta e logic, de-aia dictatorilor le-a fost frică totdeauna de artiști... Și discuția celor doi se încheia aici... Vocea lui Octavian Iacob te întinerea, deschidea porțile, creștea iarba, amuțea privighetorile. Vocea lui. Cel mai mare mister al omenirii, vocea umană. Un spectacol care trebuia văzut și, mai ales, ascultat. Aplauzele curgeau ca apa Oltului, primăvara. Muzica însăși ieșise din corzile lui vocale, din inima și sufletul Maestrului, ca și cum s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
din nou rochia în partea de sus și o mușcă pe Sophie de sfârcul drept, care e mic și rozaliu, ca al unui copil. Se aude un țipăt scurt care seamănă cu numeroasele chemări ale păsărilor de pe aici. Însă țipătul amuțește imediat. Aoleu, așa sunase țipătul. Ce prostie. Cred că trebuie să te răcoresc un pic. Îți aduc imediat înghețata, ți‑o aduc imediat. Gazonul parcă se ridică înspre Rainer, are senzația asta din cauza greței, greața îi vine de la propria agresiune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
viața afectată de război și au agonisit câte ceva cu teamă și sacrificii. Oare mai funcționează sau a ruginit? E imposibil să fi ruginit, fiindcă părinții n‑au timp de odihnă, trebuie să‑și reclădească patria. Așa că dorințele egoiste trebuie să amuțească și numai dorința de a avea un aspirator sau un frigider nou sau o nouă combină muzicală are voie să scoată capul, pentru a pune în mișcare schimbul de mărfuri și schimbarea. Schimbul de mărfuri se pune în mișcare oricum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
întotdeauna de una singură asemenea pericole. Pietrișul de pe mal scrâșnește chinuit. Peisajul primăvăratic se pune urlând de‑a curmezișul și semnalizează cu indicatorul. Stop! Nu înainta, că‑i periculos. Milioane de creaturi minuscule sunt călcate cu mașina, avertismentele lor șoptite amuțesc. Undeva latră un câine de curte, care n‑are libertate, dar nici nu știe ce‑i aia, fiindcă a fost dintotdeauna în lanț. Nu aspiră spre necunoscut. O țărancă cu hrană pentru păsări în șorț cască gura. Iarba începe să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
va întâmpla, după cum spune un cântec vienez, abia mai târziu și în altă parte, mai exact chiar pe malul Dunării, la vremea când dă vița‑de‑vie în floare. Atunci vor răsuna mii de viori cristaline, mai spune cântecul și amuțește rușinat de propria prostie. Cei trei intră în sfârșit în vie, călcând pe faimoasa argilă cu loess care‑i priește în mod deosebit viței de vie. Turlele bisericilor din satele de podgoreni încă nu și‑au intrat în activitate, fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
Elena Marin Alexe Candela încă mai pâlpâie și îndeamnă la ruga de seară. Ochii obosiți trag storurile, chemând liniștea în sălașul adânc, al inimii prinse de tumult. Clocotul se aude până departe, la al treilea cer. Îngerii amuțesc, consternați de tristețea care urcă în valuri, treaptă cu treaptă, implorând bucuria. Tăcerea strigă. Cerul uimit îngenunchează și el în solemnă așteptare. Încetul cu încetul, zbuciumul se stinge, ochii se deschid larg, inima își domolește suspinul, timpul o ia din
Candela inimii by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83373_a_84698]