1,498 matches
-
că în spatele dedicatului editor al lui G. Călinescu se ascunde un interpret subtil și un critic exersat în judecata de valoare. Nicolae Mecu nu colecționează pur și simplu inadvertențele dintre ediții sau manuscrise, ci deplânge discursurile de escortă sau intervențiile auctoriale supărătoare - absolut necesare „clarificărilor” politice - din Bietul Ioanide sau Scrinul negru. Refăcând geneza și întregul proces de receptare critică a operelor, el compară permanent formula romanescă avută în vedere cu rezultatele ei concrete, identifică ferm contradicțiile ideologice și psihologice ale
Critica de nevoie by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4857_a_6182]
-
unor scrieri care să poarte pecetea individualității autorului” (p. 10). În virtutea acestui imperativ, destui dintre autorii considerați până mai ieri reprezentativi decad în postură de simpli colportori. Mesajul acestora făcea în mod flagrant abstracție de propria conștiință (și nu doar auctorială). Alături de sus pomenita axiomă, Mihai Zamfir introduce și o teoremă de sprijin, într-o anume măsură complementară. Anume aceea conform căreia toate literaturile debutează, prin forța lucrurilor, prin poezie. (Predispusă, aceasta, la derularea unor scenarii marcat personale.) Însumarea celor două
Stilul intelectual (I) by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/5253_a_6578]
-
-l comenta. În această privință, cazul autorului din Humulești e fascinant. Anticipînd, deși Creangă nu e un autor cult, cazul lui e o problemă de filozofie cultă, depășind marginile unei chestiuni de judecată estetică. Căci diaconul răspopit, al cărui nimb auctorial are un farmec pentru care ar trebuie să-l invidieze mai toți clasicii noștri, diaconul acesta ridică trei teme de reflecție: legătura dintre talent și erudiție, dintre geniu și limbă și dintre notorietate și operă. Să încep cu ultima: aura
O minune de povestitor by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5268_a_6593]
-
altă parte, că astfel de întrebări legate de gradul de credibilitate se ridică și în cazul unui roman „pur”, dar acolo convenția nu e încălcată, temele și partiturile sunt lăsate în seama personajelor, fie ele oricât de fidele/aservite viziunii auctoriale. Acolo am convenit că nu despre autor este vorba, ci dinspre el. Contractul de lectură a specificat net „minciuna romanescă”. În cazul prozei confesive care își spune roman, în care eul narator are datele de stare civilă și semnalmentele publice
Minte-mă! – sau despre lectura confidențială by Irina Petraș () [Corola-journal/Journalistic/5318_a_6643]
-
de a bucura privirea oricărui vizitator. Între restituire culturală și act omagial Așadar, valoarea cărții-spectacol Semne și desemne ține în același timp de tripla ei calitate estetică (literară, grafică, tipografică) și de istoria afectivă inedită pe care o degajă. Parteneriatul auctorial Nichita Stănescu - Sandu Florea reunește genuri și tehnici perfect compatibile (versurile de deschidere ale primei planșe - „Ce, tu ești numai pentru privit/ Ce, tu crezi că moartea e numai pentru murit!” - se prelungesc într-un ingambament grafic în bulă, care
Nichita Stănescu în benzi desenate by Ion Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/5144_a_6469]
-
necunoscut e mai puternică decât răul cunoscut? (situație ce amintește de parabola lui Vișniec din Domnul K. eliberat) etc. Matei Brunul este un roman cu o narativitate simplă, tradițională, însă povestirea, cu vădite propensiuni cinematografice, nu scapă nicio clipă controlului auctorial. Dincolo de simbolismul transparent (chiar facil) al marionetei (condiția omului într-un sistem dictatorial), punctul forte al amplei construcții epice îl reprezintă oglinda realistă și dramatică a vieții din închisorile comuniste, cu toate ororile aferente (v. și rapelurile la „fenomenul Pitești
Păpușari și marionete by Gabriela Gheorghișor () [Corola-journal/Journalistic/5179_a_6504]
-
Din care pricină acest soi de lectură e selectiv, limitativ. Calitatea domină asupra cantității. A citi enorm, bulimic e o activitate mai curînd mecanică decît spirituală, o evadare din sine ratată întrucît nu duce la compensatoria descindere mirabilă a imaginii auctoriale în ființa cititorului. Imagine care naște simțămîntul unei consubstanțieri mîntuitoare (nota de redempțiune apare în cuprinsul unui asemenea proces). „Cine citește prea mult, nu reține nimic. Alege-ți omul preferat. Recitește-i scrierile, recitește-l pentru a-l asimila, a
Meditație asupra lecturii by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/5216_a_6541]
-
și disocieri care au scăpat altora, care ți-au scăpat ție însuți la o primă citire. Devii un exeget cel puțin potențial. Nu o dată dai peste factori ce par a fi scăpat nu doar criticii, ci și intenționalității ori conștiinței auctoriale, în măsură a plasa opera în raporturi inedite. Contemplația face loc unei investigații lăuntrice a operei, fără a se suspenda, intelectualizîndu-se, apelînd la sistemele culturale pentru o mai precisă înțelegere a ei. Acesta e, în esență, rolul criticii. Extazul toropitor
Meditație asupra lecturii by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/5216_a_6541]
-
Cele două romane intră în consonanță și invită la o lectură paralelă, care permite urmărirea unor continuități, complementaritarități și contraste, nu numai la nivelul tramei (situații, tip de personaj etc.) și al discursului narativ, ci și la acela al reflecției auctoriale implicite și explicite din spațiul ficțional. Astfel, pot fi sesizate schimbări semnificative survenite atît în viziunea scriitorului asupra existenței individului în contemporaneitatea socială și literară, cît și în opțiunea pentru forma arhitectonică și procedeele narative. Ce descoperă, așadar, cititorul mai
Viața, această „afacere păguboasă și obositoare” by Dana Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/5221_a_6546]
-
spăla de lacrimi mîinile cu sabia" (prea multă tăcere împotriva zgomotului). E un discurs arborescent ce nu se îndură a se întrerupe parcă din teama că, la un moment dat, se va auzi tăcerea. O mască a retoricii peste chipul auctorial, care, aplicîndu-și-o, dorește a-și drapa intimitatea. Această acrobație sintactică, acest gust al "ciudățeniei" ce-o însoțește trădează o jenă de sine a sensibilității de fond, indicată de folosirea ostentativă a noțiunilor uzuale, de prozaismul voit al unor asociații: "în
Poeți maramureșeni by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6643_a_7968]
-
importanță redusă" (p. 863). Nu putem ocoli, acum, senzația că, în cazul romanului zis autobiografic, asistăm uneori la un ciudat joc al falselor identificări organizat de subteranele textului: ni se propune o anulare a alterității, în care sînt prinși autorul, auctorialul și personajul, ca finalizare a unei conjuncții într-un imposibil supratext. Dar chiar acceptînd identitatea trăirilor (prin paralelism "total" în gradualitate, calitate și cuprindere), nu putem ocoli adevărul spațiului în care acestea se desfășoară: între real (autorul), ficțiune de gradul
Geografii instabile by Mircea Braga () [Corola-journal/Journalistic/6644_a_7969]
-
personaje, travestiuri galante, de-o țesătură barocă, trădînd o năzuință a alterității, mascată de dorlotarea estetă: detectivul Arthur, Julien Ospitalierul, Glycera, Reparata-cea-cu-trei-sîni etc. Iată-l pe Julien Ospitalierul, fascinant în ipostaza sa de monden impecabil, divulgînd poate o rafinat-cinică nostalgie auctorială: "Mi se dăduse voie să-l privesc și un timp am fost fericit. În diminețile de vară mă trezeam bucuros și nerăbdător. Mă îmbrăcam repede, mă bărbieream (niciodată nu mi-aș fi permis să mă duc nebărbierit), beam ceașca cu
Emil Brumaru la ora actuală by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6594_a_7919]
-
iarbă" (XXII). „Fragede făpturi ale străzilor", îndrăgostiții atestă calitatea imaginarului proteguitor: „Îndrăgostiții cunosc ca nimeni alții orașul: / nu orașul acesta văzut, ci acela pe care / doar inima lor îl înțelege" (XXIII). Experiența stradală a devenit o pastă pe care mîna auctorială o modelează după voie: „Aceste străzi ca niște înflorituri / capricioase ca toanele unui poet / care visează că-și va întîlni / iubita curată și simplă. Pînă ce ea va veni, poetul așteaptă / pe o stradă care se prăbușește; / copacul a devenit
Poemul ca remediu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6468_a_7793]
-
un joc alternativ. Aparența absențelor intensifică autoritatea prezenței. Atît de puternice sunt pulsațiile vitalității, încît aceasta își îngăduie a cocheta cu eșecul, cu îndoiala, cu angoasa. Aidoma entităților naturii, care-și găsesc echilibrul în „pactul" organic încheiat cu misterele, ființa auctorială înaintează în viață sub pavăza unei inefabile garanții. Departe de-a duce la o inhibiție, ininteligibilul constituie un stimul: „însă ea / continua să meargă / cu dinții cu unghiile croindu-și drum / căzînd ridicîndu-se ridicîn-du-se / ea continua să privească / înțelegînd tot
Nostalgia concretului by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6376_a_7701]
-
primejdia destrămării,/ ceas în care i-ar fi ușor lui Dumnezeu/ să-și năruie cu totul lucrarea!" (Revărsat de zori). Scrisul încearcă să transmute întregul univers într-o materia poetica. „Hrana mea e alcătuită din toate lucrurile. Sunt poetul." Privirea auctorială este plină de emoție, știind că alunecă peste multe lucruri pentru ultima oară (ca în poemul Limite). Poetul este setos de univers, dar conștient că împărtășirea umană este limitată. Inventarul lucrurilor văzute este infinit, și totuși nu generează sațietate: luna
Borges poetul by Simona-Grazia Dima () [Corola-journal/Journalistic/6346_a_7671]
-
considerat că eu tai poezia românească în două”. Deprins în familie, simțul ridicolului se exercită asupra oricărui triumfalism solemn, începînd cu legionarii („frate-meu era foarte sensibil la ridicolul lor”) și Carol II. Pentru M. Ivănescu, vanitatea publică, inclusiv cea auctorială, și rigorismul etic sînt expresii ale inautenticității narcisice. Nu cred, precum Liiceanu, că avem de-a face la el cu o „privire amorală și artistă” asupra comunismului. E o privire uman-prea umană, venită nu numai din „înșurubarea tenace în propriul
Măștile adevărului poetic by Paul Cernat () [Corola-journal/Journalistic/4766_a_6091]
-
o familie de evrei sefarzi din Israel. A fost profesor de literatură comparată la Universitatea din Haifa și a scris piese de teatru, eseuri, povestiri și romane. După debutul în specia fantastică și grotescă din anii șaizeci, în parcursul său auctorial a avut loc o cotitură radicală: fantezia a cedat locul unei realități reprezentate astfel încât să degaje mesaje, idealuri. Investigația psihologică a devenit predominantă; limbajul s-a îmbogățit pe măsura amplei game de aspecte și a semnificațiilor subiacente, sporindu-și impactul
Expiere și renaștere by Geo Vasile () [Corola-journal/Journalistic/4957_a_6282]
-
nouăsprezecelea, și ea se manifesta prin acele însușiri de omnisciență și omnipotență ale autorului: lumea era descrisă de undeva de sus, dintr-un unghi atotcuprinzător, pe acel ton neutru/ alb/ de o obiectivitate absolută. Atâta doar că omnisciența și omnipotența auctoriale erau simulate, iar nu autentice. De la un moment dat, în secolul XX, autorul a dat lucrurile pe față, și-a mărturisit condiția omenească, slăbiciunile, ezitările ori chiar, la limită, „ignoranța” în raport cu personajele și acțiunea pe care tocmai le însuflețea verbal
Singurătatea autorului de romane by Gabriel Chifu () [Corola-journal/Journalistic/4668_a_5993]
-
se salvează numai aparența: se păstrează zidurile exterioare valoroase și, înăuntru, spațiul de organizează, se geometrizează altfel. Iarăși observ: de aici poate învăța și romancierul, tot așa poate lucra și el. (Însă e de semnalat un pericol considerabil: această libertate auctorială maximă reprezintă o uriașă capcană pentru autor. Căci ea, libertatea aceasta maximă, anulând constrângerile, în fond desființează reperele: acum autorul de romane e pus să se miște într-o lume fără criterii, fără norme, fără puncte cardinale, unde orice e
Singurătatea autorului de romane by Gabriel Chifu () [Corola-journal/Journalistic/4668_a_5993]
-
fizică e reprezentată în text, în pasajele narative. Obiectul cercetării e dublu: violența exprimată (de obicei de către personaje) și cea reprezentată narativ (de către personaje sau narator). Ambele tipuri apar în forme filtrate de convențiile epocii și mai ales de ironia auctorială, agresivitatea verbală fiind eufemizată prin omisiune, prin substitute, prin recursul la sugestie, prin combinarea cu formule de scuză - pardon! - etc. Se poate ușor constata că, în schițele și comediile caragialiene, violența există (ceea ce poate produce imaginea unei lumi agresive), dar
„ragăm nu...“ by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/4569_a_5894]
-
reveni obsedant de-a lungul întregului roman și dacă i s-ar putea identifica o minimă motivație naratologică. Reduse la niște scheme, personajele n-au culoare și nu se reține nici un caracter. Majoritatea par într-adevăr niște umbre ale discursului auctorial. Bunica Antonia, autoarea de drept a teoriilor apocaliptice, nu e un „personaj în carne și oase”, dacă mi se permite exprimarea paradoxală, ci mai degrabă o perspectivă, un unghi de vedere abstract. Când își dă seama că le lipsește tocmai
Un roman neterminat by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4354_a_5679]
-
sensul de „început”, „întemeiere”, „insinuare/ inseminare” într-un loc străin pentru a manipula sensuri (vezi și filmul lui Christopher Nolan, Inception). În majoritatea cazurilor, formele „ceptive” se intersectează, nici una nu e regăsibilă în stare pură, nu e monodrom epic, unicale auctorială. Dar în „oglindirea” lumii se pot identifica preferințe, aplecări, dominante. Unele dintre ele - simple impresii de lectură, oricând amendabile. Însă și cititul e „oglindă purtată de-a lungul unei cărți”. Așadar, iată, deocamdată, o schiță: Conceptivii își lucrează ficțiunea în
Forme „ceptive“ ale prozei contemporane by Irina Petraș () [Corola-journal/Journalistic/5780_a_7105]
-
a avut sarcina scrierii unei teze de doctorat, drept care le-a adunat pe amîndouă sub bolta unei teme cu valență filozofică: mania autoreferențialității în pictură și în literatură. Raluca Dună nu spune „manie” și nici „autoreferenț ialitate“, ci spune „reprezentări auctoriale“, adică moduri prin care autorii vorbesc despre ei înșiși prin mijlocirea artei în care excelează. Dar dacă lăsăm deoparte alura scrobită a expresiilor de secime universitară - scriitură, eu auctorial, figurabilitatea eului, -, atunci tema lucrării sună astfel: artiștii suferă de un
Tabloul scris by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5665_a_6990]
-
Dună nu spune „manie” și nici „autoreferenț ialitate“, ci spune „reprezentări auctoriale“, adică moduri prin care autorii vorbesc despre ei înșiși prin mijlocirea artei în care excelează. Dar dacă lăsăm deoparte alura scrobită a expresiilor de secime universitară - scriitură, eu auctorial, figurabilitatea eului, -, atunci tema lucrării sună astfel: artiștii suferă de un exces al conștiinței de sine, iar acest exces culminează în imboldul de a se pune pe ei înșiși în lumină. Cînd e vorba de pictori, imboldul ia forma autoportretului
Tabloul scris by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/5665_a_6990]
-
sîmburilor și al gălbenușurilor/ cu aura din albii comeți. / Înviu grădini ascunse cu gîndul. Tu te pierzi în mireasmă, / eu, adormit cu capul în brațele tale / pe trupul ca o catapeteasmă / în mijlocul goliciunii de fluiere siderale” (Întunecime secretă). Sub privirea auctorială care caută dedesubturile materiei spre a le însufleți fantast, Pegasul, cel înzestrat cu o mie de ochi și cu un milion de lentile, dar orb aidoma Marelui orb, apare concrescut cu peisajul. Simbolul migrează în natură: „Nu-i albă coama
Valențe etnice by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/5579_a_6904]