2,854 matches
-
Dar, de cele mai multe ori, copiii erau mai atenți la ceea ce face Răducu, întorcând mereu capul spre el, decât la problemele de gramatică pe care se străduia profesoara Deleanu să le transmită elevilor săi. Ca primă măsură, Simona îl mută pe băiețel în prima bancă. Dar nici acest lucru nu rezolvă situația. Copiii povesteau părinților acasă, cu mult haz toate întâmplările de la orele de engleză. Și cum veștile rele au întotdeauna picioare scurte, directorul școlii luă cunoștință despre cele întâmplate în orele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
permită să-și îndeplinească obligațiile profesionale. Domnule director, veni Simona cu implorarea, mai sunt câteva luni și apoi Răducu va merge la grădiniță. La rugămințile ei nu primi nici un răspuns, dar ori de câte ori directorul o vedea că intră la ore cu băiețelul de mână, se prefăcea că nu o vede. Era un semn tacit că o înțelegea, dar în același timp ea intuia că trebuie, că era imperios necesar să găsească o soluție pentru că situația nu mai putea continua mult timp. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
de patul ei, dându-i cele mai alese îngrijiri. Nu mult timp după primirea acestei scrisori, la care Simona plânse din belșug și se zbuciumase multe nopți la rând, o telegramă o anunța că mama ei decedase. Atunci își luă băiețelul în brațe și o porni spre gară, fără prea multă pregătire. Când ajunse în dreptul casei de care se simțea legată cu toate fibrele ființei ei, văzu multă lume adunată în curte. Era chiar ziua înmormântării. Auzea de dincolo de poartă glasul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
dăduse viață. Fără a-i detalia motivul ezitării sale, ea nu intră. Vecina și fiica ei Zamfira merseră în casă să-l găsească pe tatăl Simonei și să-i spună că a venit Simona. Nene Costache, a venit Mona cu băiețelul ei, sunt la poartă. Care Monă? făcu el înciudat. Fiica matale! Eu nu am nici o fiică. Dacă e nerușinata aceea, nu e fiica mea. Ce caută? De ce a venit? Nu i-am spus... Fără să-și continue spusele, plecă din preajma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
rosti ca pe o rugăciune: ,,Mama mea dragă, scumpa mea măicuță! Am venit prea târziu... să mă ierți pentru toate durerile ce ți le-am pricinuit... Să nu mă cerți! L-am adus și pe Răducu, nepoțelul tău. E un băiețel așa de frumos și de deștept! Nici el nu a avut bucuria de a-și cunoaște bunica, măicuța mea fără seamăn în lume. Soarta mea, bună măicuță, ar fi fost mult îndulcită dacă tăicuța mi-ar fi înțeles crezul așa cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
ei, îi mărturisi că încercările prin care trece parcă au numai început, căci sfârșitul nu se întrezărește și nici nu erau speranțe să se întrevadă vreodată. Răducu o privea neștiutor. La un moment dat, văzându-i noi lacrimi pe obraz, băiețelul i le șterse cu mâna sa mică și întrebă: De ce plângi, mămică? Am pierdut-o pe mama mea, Răducule scump, pe bunica ta. Hai s-o căutăm, poate e acasă! De acum încolo, aici va fi casa ei, răspunse Simona
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
geamul compartimentului de tren, se loveau de dealurile din cale și se întorceau ca un ecou, dar fără nici un răspuns. Ajunse acasă o dată cu noaptea. Nana Floarea o întâmpină în ușă. Mona dragă, nenea Costache te așteaptă pe tine și pe băiețelul tău... nu poate pleca înainte de a vă vedea. Când îi auzi glasul Monei, tatăl ei deschise ochii, întoarse capul spre ea și-i zâmbi șters. Mona se apropie de patul lui de suferințe, îl privi preț de câteva clipe, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
adresă Nana Floarea Monei, și se grăbi să-i pună o lumânare aprinsă în mâna care avea să se răcească în curând. Privindu-l încă o dată, aceasta spuse: ,,a plecat!"... bietul de el... ,,a plecat!" Apoi, luându-l ușurel pe băiețel de mână, îl scoase din încăpere. Din prag, mai adăugă: oooo, și cât te-a mai așteptat, cât de mult a vrut să te vadă pe tine și pe băiatul tău! Mi-a povestit o mulțime de lucruri, zorit probabil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
vârsta lui. Din vorbă în vorbă, văzând că domnul din preajma sa îl acceptase ca partener de discuții, Răducu îi spuse: Nu vreți să fiți tăticul meu?" Domnul rămăsese stupefiat. Când apăru Simona, și-i ceru lui Răducu să o însoțească, băiețelul salută pe amabilul domn și-i întinse mâna pentru a-și lua la revedere, ca între bărbați. Domnul necunoscut răspunse gestului lui Răducu și la rândul său îi întinse și el mâna. Era un semn de curtoazie. Se uită în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
la grădiniță. Această independență îi dădea o alură deosebită, un aer voit de maturizare, fapt ce se resimțea în întregul lui comportament. Simona îl aștepta de fiecare dată cu masa întinsă, ca pe un prinț. Într-o zi însă, când băiețelul deja trebuia să fie acasă și nu mai apărea, Simona intră se alertă. Ca orice mamă grijulie, stătea cu inima strânsă la fereastra garsonierei. Trecuse mai mult de o jumătate de oră. Situația începea să o îngrijoreze. Cu fiecare secundă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
de minute de așteptare, Răducu tot nu se arătă în pragul ușii. La un moment dat, i se păru că vede în capătul aleei dinspre magazinul central, o femeie cu un copil alături. Pe măsură ce se apropiau cei doi, desluși că băiețelul era chiar Răducu. Inima îi fu săgetată de o nedeslușită presimțire. Oare ce se întâmplase? Nu-și continuă gândurile. Părăsi garsoniera în goană, coborî cîte două sau trei trepte deodată până la ușa principală a blocului. O clipă, doar o clipă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
dacă nu ar fi fost ținut zdravăn de mână, și-ar fi pierdut echilibrul. Tot drumul până în casă repetă de zeci de ori: ,, Spuneai că ești băiat mare, ai?" * Despărțindu-se de Simona, Veturia întoarse capul și-l văzu pe băiețel cum o urma supus pe mama lui, spunându-și în sinea ei: ,,Slavă Domnului că nu s-a întâmplat nimic!" și recompuse scena de groază la care asistase. De abia își condusese copiii din clasa ei, cum o făcea în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
în continuare cu aceeași forță nestăvilită, plângând, urlând ca o fiară, strigând fără încetare numele copilului ei: Răducule, dragul mamei, puiul mamei, ce ți-au făcut? Vino la mama ta, nu ți-e milă de lacrimile ei? Când înțelese că băiețelul ei este mort, începu să țipe și mai tare, să se zbuciume, încercând să se elibereze din strânsorile celor care o împiedecau să ajungă lângă ceea ce mai rămăsese din copilul ei. Striga mereu, până aproape îi pieri glasul: Puiul mamei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
rai de curând. Ar dori să-l vadă! Sunteți de acord? De ce nu, dar nu astăzi. Mâine la prima oră, chiar eu am să vă conduc doamnă la grădinița unde se află copilul dumneavoastră. Cum spuneți că-l cheamă pe băiețel? Răducu, Răducu mamei! Și mai cum? Nu e de ajuns? Ba da, ba da...! Vă rog să luați loc pe acest scaun. Doamna... Sfânta... Asistenta completă: Filofteia... Sfânta Filofteia, continuă doctorul, trebuie să vă facă o mică injecție. Nu doare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
un număr de ani. Când le văzu pe Ema și pe Margo, Simona se bucură nespus. Le povesti întâmplări disparate, izvorâte din forul intim al unei ființe care viețuia pe pământ doar cu imaginea celui care nu mai era, a băiețelului ei. Ce mai faci, Simona, cum te simți? o întrebară colegele ei. Ea le privi cu uimire. Clipe de luciditate se interferară cu clipe ieșite din sfera irealului. Întrebarea i se păru deplasată. Nu răspunse, ca mai apoi să spună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
facem aici, împreună? Să-l căutăm pe Răducu.. L-am văzut o singură dată și de atunci... Știți, am impresia că nu vor să mi-l arate. Nu cumva l-a răpit Teo? Simona, fii pe pace! Doctorul știe că băiețelul acesta este al tău! Cum, nu recunoaște că e și al lui? Ba da, ba da, dar tu știi că dreptul suprem aparține întotdeauna mamei... Într-o clipă scurtă de limpezire, o întrebă pe Margo: Băiețelul meu a murit, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
pace! Doctorul știe că băiețelul acesta este al tău! Cum, nu recunoaște că e și al lui? Ba da, ba da, dar tu știi că dreptul suprem aparține întotdeauna mamei... Într-o clipă scurtă de limpezire, o întrebă pe Margo: Băiețelul meu a murit, nu-i așa? Da, Mona, așa e... Un timp se așternu tăcerea. Apoi, intră în transă. Se putea intui din fizionomia ei, din mișcarea brațelor, din mișcările capului, din neliniștile care o bântuiau că Simona retrăia coșmarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1550_a_2848]
-
moment, dar deasupra mea deslușeam chipul mamei care mă striga: Diana! Diana! Draga mea, dragă! Totul o să fie bine. Ajungem la spital În cel mai scurt timp. Fii puternică!! Am născut În acea noapte după un travaliu cumplit, epuizant... un băiețel de 3,800 Kg. Stăteam Într o rezervă și prin geamul Întredeschis, razele blânde ale soarelui Îmi mângâiau fața. Am deschis ochii cu oarecare teamă și am privit În jur: eram Înconjurată de jucării, baloane, iar În două vaze se
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
scăunel lângă ușă, cu privirea ațintită În gol... Mama! Unde ai plecat cu gândul? Draga mea, mamă! Mă uitam la ea ca la o icoană, ca la zâna cea bună din povești. Sunt atât de fericită să te văd alături de băiețel! și... aș dori ca timpul să se oprească pentru totdeauna aici și acum... Ai primit vreo veste din Spania? am Întrebat cu glasul stins, cu teamă... cu cea mai cumplită teamă pe care o poți citi În ochii unui condamnat
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
pe pat lângă mine și copil și ne-a ținut strâns, ca și cum cineva urma să vină și să ne smulgă din acea Îmbrățișare - și ea era hotârâtă să ne păstreze cu orice sacrificiu. A treia zi, am plecat acasă Împreună cu băiețelul meu, Alexandru, Într-o mașină Împodobită cu multe balonașe albastre și albe. Camera lui Alexandru era pregătită. Pătuțul, hăinuțele, jucăriile dădeau Încăperii o atmosferă de basm. Am ajuns acasă, dragostea mea!... universul meu, steaua mea luminoasă! L-am așezat ușor
Jertfă de seară by Valentina Becart () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1137_a_1867]
-
așteptând să vadă ce urma să facă aceasta. Profesoara îi privea și nu putea spune nici ea nimic, hohotele Anei o puseseră într-o oarecare încurcătură, abia își mai stăpânea și ea emoțiile și plânsul... Îi venise în ajutor un băiețel care stătea înaintea Anei. El se întoarse către Ana și o certă: „Taci, Ana, ce-i cu tine? Nu ți-i rușine să plângi așa?”. Ana nici nu-l auzi, ea lăsă să curgă toate lacrimile pentru a-și putea
La lumina candelei by Lidia Vrabie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/100967_a_102259]
-
Doar noi doi, așa cum mi-am dorit dintotdeauna. Doar noi doi Într-o mare de singurătate. Sunt o statuie veritabilă, care a Început deja să surâdă, cu inima tresăltând de fericire... Sărutul Lipit de calorifer, cu trupul firav si lunguț, băiețelul mai privi Încă o dată pe fereastră, departe, dincolo de zare, apoi Își roti ochii mari si luminoși către mama sa, care stătea Întinsă pe pat și citea Într-o revistă. O Întrebă Încă o dată dacă acum poate. Mama Îi cercetă palmele
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
Întinsă pe pat și citea Într-o revistă. O Întrebă Încă o dată dacă acum poate. Mama Îi cercetă palmele micuțe, cu degete subțiri și prelungi și, mângâindu-i o zgârietură, Îi spuse că sunt curate și că da, acum poate. Băiețelul o zbughi fericit Într-o altă odaie și se Întoarse repede cu un album cu fotografii. Haide, mama, să ne uităm, Îi spuse așezându-se lângă ea cu o privire dulce. Mi-ai promis de ieri că vedem pozele! Ieri
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
sigur vei fi fată, că a avut el așa o presimțire prin studenție și din pricina asta ne tot uitam prin vitrine după rochițele, păpuși și pantofiori roșiiîi plăceau lui pantofiorii roșii! Pe asta nu mi-ai spus-o niciodată...! zise băiețelul bosumflat, cu obrajii Îmbujorați. Mama Îl fură cu coadaochiului și-i văzu zăpăceala provocată de vorbele ei, apoi Îi trecu mâna prin părul blond și-l sărută pe creștet. Copilul acesta slăbuț, cu privire inteligentă și râs cuceritor, era "ultima
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]
-
când Își văzu rimelul Întins pe obrăjorii lui frumoși și fondul de ten pe vârful nasului. Du-te și te spală... arăți ca o domnișoară machiată pe Întuneric, Îi spuse cu un glas prefăcut serios. Cineva sună la ușă, iar băiețelul alergă țopăit să deschidă, dar Își aminti că primise observații din cauza asta, fiindcă putea fi oricine, mai ales o persoană cu rele intenții, șise opri cu băgare de seamă. O lăsă pe mama să Îl depășească și o văzu după
Întâlniri cu Lola Jo - povestiri by Marius Domițian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1610_a_2999]