587 matches
-
dintre șaizeciști au preferat modelul blagian (Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Gheorghe Pituț); alții au redescoperit - în prelungirea filonului gândirist din epoca interbelică - universul fantasticului popular (Ion Gheorghe); chiar Nichita Stănescu, în primele volume, absoarbe numeroase ecouri barbiene, argheziene, mai rar blagiene. În general, cu toții au fost mai mult sau mai puțin influențați de modelele moderniste interbelice, adepți așadar ai unor retorici „înalte”, străbătute de un spirit ceremonios, nesățios cu mijloacele de expresie, „obsedat de esențe, simboluri, sinteze”328 și, desigur, avid
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
universal, în speță european. În acest fel, filosoful culturii distinge mai întâi o direcție a influențelor catalitice și una a influențelor modelatoare. Problema este, de altfel, foarte controversată chiar și în zilele noastre. Însă, ceea ce frapează este faptul că disocierile blagiene au în vedere și existența unor ,,forme mixte’’, semnificativă fiind socotită aceea propusă de opera lui Caragiale. Teatrul său mărturisește în orice caz despre puternice influențe franceze. Despre Caragiale se spune că de obicei că n-ar fi descoperit decât
Fantasticul în proza lui Ion Luca Caragiale by Elena Deju () [Corola-publishinghouse/Science/1278_a_1923]
-
invocă prezența iubitei cu priviri albastre șinalte de tot. Discursul poetic este structurat ca monolog liric adre sat, în care pluralul persoanei întâi (deasupra noastră) desemnează perechea de îndrăgos tiți. Alături de motivul cuplului, prima strofă reunește motive specifice imaginarului poetic blagian, vizând cele patru elemente primordiale: Dumnezeu ca entitate eterică, soarele - focul celest -, pământul, iezerul sfânt. Schițând un spațiu de legendă, aceste motive se concretizează în imagini artistice vizuale și auditive, prin personificare (Ochi atot înțele gător), prin epitete (legendar, sfânt
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
în textul poetic studiat În opinia criticului Eugen Simion, poetul „care își asumă mitic universul“, Lucian Blaga, optează pentru „cunoașterea poetică văzută ca o adâncire în mister“. Această aserțiune mi se pare perfect îndreptățită, ilustrată chiar de prima artă poetică blagiană. Astfel, poetul corolei de minuni a lumii dezvoltă tema cunoașterii și a creației poetice întro viziune neobișnuită, care a deschis liricii românești interbelice orizonturile fascinante ale gândirii mitopoetice. Din perspectiva lui Blaga, poetul este menit nu doar să ocrotească misterele
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
și pregătit de jertfă, el era gata, în același timp, să citească la cenacluri "o mie de poeme". Încrezător în propria-i stea, iată-l (într-un Autoportret) afirmând cu emfază juvenilă că "fiece idee"a sa e "aripă". Satul blagian se constituia într-un centru cosmic; cel al lui Ioan Alexandru, spațiu de intimitate, nu introduce atât într-o mitologie cât într-o ordine integratoare. Mai puțin decorativ decât satul pillatian, cel al transilvăneanului de la Topa Mică e un locus
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
semnale indescifrabile; îi vorbesc Megalopolis, Cetatea scufundată, Cetatea Putreziciunii, Orașul himeric cu numele Hazard, Orașul metafizic, burgul gotic, Muntele Vinei; trudit de "nimicnice gânduri", speră să descopere Poarta învierii și Ușile tainei. Ideatic, nostalgiile sale se confundă aproape cu cele blagiene, O Meditație pe muntele San Pellegrino probează interferențele: Unde afla-voi putere ca să mă-nec în cuvântul Cuvântului? când ce e puternic e slab și ce-i slab e puternic; cum voi afla eu puterea slăbiciunii neistovite? Eternule, Eternule, în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
iubirii) concretizate în trei capitole cu titluri semnificative. Poetul sublim este și el pus în opoziție cu filozoful, ce îndeamnă prin Marele Anonim la potențarea misterului: "Îi lipsește lui Nichita Stănescu o anume "seninătate" pe care o descoperim în lirica blagiană." Urmează dosarele aprofundate ale poeților Marin Sorescu și Adrian Păunescu, grefate pe interesul pronunțat al criticii pentru acești poeți la ora respectivă, dar și aici arta portretului poetic se impune fără a se lăsa intimidată de orientările impuse de vremuri
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
migratoarele păsări", "hohotul vântului", "valurile întunecate și sumbre", semne ale instabilității, lumii fenomenale, cu destinul căreia se identifică. Nomadismul acesta este consecința unui atavism, urmarea unei comunicări cu un "dincolo" al strămoșilor, situație ce continuă cunoscutele experiențe similare eminesciene sau blagiene: "Glasul acelui ciudat strămoș/ De la care îmi vine iubirea aceasta prea mare". Baconsky pledează pentru o poezie a cărei substanță să constituie atmosfera ei emoțională, fără metafore rare, căutate, lipsite de podoabe stilistice. Senzual, poetul întinde mâna ca să simtă boarea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
contact cu frumusețea ei: "Frumoasa mea peste puteri frumoasă/ ce drag mi-e glasul tău, plutind pe văi." Radu Cârneci ne plimbă prin biblie, prin lumea anticilor, invocă cultul păgân al soarelui, are un acut sentiment al luminii (de esență blagiană), ne vorbește despre o dezlănțuire energetică a ierbii cu "tonalitatea rimelor lui Petrarca" și a celei din "Cântarea cântărilor"2. Poetul este o natură contemplativă, indiferent dacă scrie despre dragoste, despre istorie și pământul nostru, structurându-se permanent sub semnul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Cum sug din ea/ Ca niște pui/ Și răsuflarea ei/ Deschide flori/ Pe mările neantului". Gh. Pituț ni se impune și prin încercarea de a reda într-un mod personal spaima de civilizație, de pierderea echilibrului; o boală de esență blagiană cuprinde lumea. Arșița, care ne trimite la pustiul lui Ioan Alexandru, este o boală morală, de aceea poetul își dorește un zid care să-i separe pe cei bolnavi de cei sănătoși, să nu se întâlnească niciodată, pentru că ucigașii sting
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de oi într-un univers rustic, bine conturat, în care se afirmă puternic viața: Venim cu oile de prin pădure/ Berbecii merg împodobiți în frunte/ câinii pe margine, ca să nu le fure/ lupii prin locurile strâmte". Din nou un eden blagian 1 încărcat cu șerpi, șopârle, greieri, învăluiți într-o lumină ce fierbe, încât nu-ți rămâne decât să "te dezbraci de trup ca de-o povară/ Când te cuprinde somnul sub care te-ncovoi". În al doilea ciclu al volumului apar
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Bălăiet, Nicolae Motoc, Petre Got, deși trec prin Blaga, nu ajung decât la un lirism controlat sau discret, fără substrat metafizic și viziune: " Se clatină tot satul când e horă/ și fetele trec drepte prin iubiri" (Petre Got). Un poet blagian cu tendințe de ermetizare este Ion Iuga. El cântă satul, casa părintească, bunicii, "Cântărețul" (care amintește de "Laie Chiorul" lui Goga), dar ajunge curând la o poezie alambicată. Ion Iuga nu este un poet lipsit de talent: "ard vetrele ard
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
care n-a participat efectiv la cosit: "Și mai departe, miriștea de lan cosit/ și grâul de sămânță/ în camera cea mare adunat". Sentimentul iubirii pierdute și un întreg univers supus nunții se situează în afara harului, deși intuim frecvent influențe blagiene și argheziene: "și totul face dragoste sub ochii mei măriți/ cum se-mpreună-acum securea cu butucul" (imagine argheziană). Gheorghe Tomozei "Pasărea albastră",E. S. P. L. A., 1957; "Steaua polară", E. S. P. L. A.,1960; "Suav anapoda", E. P. L., 1962; "Vârsta sărutului
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
se coace-n cuibul lui ceresc/ Miroase-a smirnă și a omenie/ Miroase-a-înviere și-a curat/ Miroase-a om scăpat în veșnicie." În volumul citat, satul se apropie însă mai mult de Goga și de Coșbuc decât de Blaga. Misterul blagian este îndepărtat, peste oameni plutește o lumină domoală, "lumina lină", lumina unei înțelepciuni de inițiați, de aceea sărbătoarea și iubirea stau sub semnul echilibrului și al înțelepciunii. Sărbătoarea este pentru poet prilejuită de adunare, de strângerea la un loc, asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
vitalitate primară. Ioan Alexandru creează viziuni, nu peisaje. Natura devine personaj sau se extinde cosmic, ca la poeții expresioniști. Poezia lui Ioan Alexandru este o luptă permanentă în perspectiva evoluției, a fertilizării, a desfacerii spre identitatea transcendentală. Se resimte spațiul blagian, dar și cel caracteristic poeziei lui Octavian Goga. Urcarea spre exemplaritate, în mit, cu vibrații duale de pământ și cer, bogomilice, ne trimite și la Arghezi, nu numai la Blaga. Căutările noastre în drumul spre Meka nu se pot finaliza
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cel tânăr primise în dar pe tânăra împărăteasă, căprioară de argint, care și-acum "se despletea ca salcia de plâns". Natura participă la durerea mamei "frunza se lovește înduioșată, pietrele se macină sonor, ramurile se descărnează de fructe". Un sentiment blagian de liniște absolută încheie poemul: "Și de-atâta încordare și tăcere/ Iarba se aude înțepând bocancii/ și trecând prin piepturile celor șase". Poemul asimilează structura blestemului ce are, de-altfel, în literatura noastră, o străveche tradiție: "brațele-i ca vreascurile
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
manifest literar", Nichita Stănescu se definește deschis înțelegerii și receptării noastre, în cele cu altă tematică este mai abstract, uneori prolix, încărcat, poate prea dens în idei și prea puțin elaborat. Nichita Stănescu își dezvoltă arta poetică în limitele celei blagiene și argheziene; ipostaza creatorului este expresionistă, este cea a tăcerii "gură cu limba smulsă, mută"/ ("Luptele"). Versurile ne trimit la Blaga: "Lucian Blaga e mut ca o lebădă". și harul este divin, poetul va întârzia sub aripa protectoare ("La tine
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a esenței, poetul preamărește căderea în cuvinte; cert este că ochiul vede un întreg univers de umbră și lumină, reprezentat prin cuvinte care au abstractizat lumea, de aceea ca și în primul poem din "Necuvintele", poetul reînvie trecerea la ipostaza blagiană: "-Eii, ce vezi? spune-ne, spune-ne!/ -Văd cuvinte/ -Spune-le, spune-le!/ (Eu tac sub ciocârlii ca și înainte)/ Vine mutu la mine, mă-ntreabă:/ -Ce?/ -Ceapă!/ Ce?/ -Cecsina!". Ce aduce nou Nichita Stănescu, în arta lui poetică, în raport cu tot
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de reflexivitate, în sensul descoperirii adevărurilor cândva valabile, azi cu valoare istorică, a adevărurilor absolute care generează nesiguranță și spaimă în fața "corolei de minuni a lumii". Îi lipsește lui Nichita Stănescu o anume "seninătate" pe care o descoperim în lirica blagiană. "De la Dionisos la Ieronim" (tema iubirii) Există, în creația lui Nichita Stănescu, atitudini de viață guvernate la început de un elan adolescentin, o vibrație frenetică în contact cu universul, care crește, se compune într-o fascinație de paradis, desprins din
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de piele"). Cert este că un volum închinat iubirii, atât de intim cântată, ar fi devenit minor, dacă în el nu s-ar fi îmbinat atât de armonios folclorul și argoul orășenesc și limba savantă, topite parcă în expresia concentrată blagiană, în forma eliptică a lui Ion Barbu sau în formula jocului arghezian: "Ca și ouăle din puică/ eu rămân în tine, muică,/ tu, cea care pururi cloșcă/ m-ai luat ca și o ioșcă/ și tot stai cu dumneata/ peste
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
în principiul masculin și în cel feminin ca-n "Rig-veda": "Ce mai faci?/ într-o zi luna a întrebat pământul". Pământul dă un răspuns obosit și grav: "O amoebă". De fapt, misterul vieții este "Miezul", ne-o spune, la modul blagian, în poemul cu același nume. Miezul este sămânța care va face să prolifereze cerul, și pământul, ea nu va mai rătăci în abis, ci va face să apară bradul, muntele, întunericul și lumina: Va mângâia pietrele și le lasă gravide
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Scrisul Românesc, 1974. Așa cum s-a mai spus, Adrian Păunescu descinde din Macedonski, cu un vers larg, hugolian. După alți critici, poetul se apropie mai mult de generația lui Geo Dumitrescu decât de cea interbelică, deși este semnalată și sursa blagiană a poemelor lui de început. Adrian Păunescu este și un romantic; el face parte și din familia lui Heliade, fiind un poet al gesturilor enorme, angajat într-o teribilă confruntare cu existența. Ancorează poezia în problema destinului individului și a
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
scandaliza pe cititorul conformist dezvăluie la Adrian Păunescu minulescianismul structural..." "Smulgerea din părinți" este dureroasă: Și iată-i mai reci ca portretele,/ Cu frunți răstignite pe puls!/ îi doare auzul și pletele/ Și trupul din care ne-am smuls". Ideea blagiană a unei vieți netrăite a strămoșilor, întrupată într-o altă existență, apare la Păunescu într-un fel de paralelism alimentat de dinamica celor două vieți 5:" E-un timp când ei sunt și copii/ și vârstnici, iar noi pe-aproape
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
am,/ Mă curăț de nămolul ce parcă mă-nveșmântă./ Ce fericit eram când o priveam, cum putrezește nobil în propria sa nuntă." De fapt, ideea poemului, dualitatea insului, se extinde și în altele ca: "Veșnic părinte", "Vorbesc din demon", idee blagiană ("Pax magna"): "Sunt niște cețuri strâmbe și niște neguri dese,/ Afară parcă iarăși uși grabnic se deschid/ în camera cealaltă e demonul, spusese/ și demonul sta singur sub ceasul de pe zid." Trecând prin văile tulburi ale vieții, existența capătă aspectul
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
stâlpii/ de cărămidă roșie și focul de lumânări nesigur/ Și noi, adică nimeni, și ei, adică nimeni,/ și dumnezeu, adică însuși frigul." În acest dialog cu divinul, Adrian Păunescu debutează arghezian, dar suferința eșecului, sfâșierea neputinței se adâncește la dimensiuni blagiene ("Psalm"). Sentimentul naturii se include și el în confesiunea furtunoasă a poetului. Natura se extinde pentru a putea cuprinde eul său tumultuos. Poemul "O toamnă" ne trimite la Bacovia prin acel sentiment de sfârșit de lume: Spui că în scaune
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]