322 matches
-
de situație, de caracter, de limbaj etc. Comicul lui Caragiale invocă deriziunea ca formă a unui scepticism ludic și a unei lucidități camuflate, mai ales în ceea ce ține de „caricatura ideologică” pe care o presupune provincia. Într-un fel, comicul caragialesc se apropie de adevărul maximei lui Gogol : „Dacă privim atent și îndelung o istorie nostimă, ea devine din ce în ce mai tristă.” Ambi- valența și ambiguitatea pe care le sesiza prozatorul rus erau recalculată de către Eugen Ionescu în formula : „Puțin lucru separă oribilul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o istorie nostimă, ea devine din ce în ce mai tristă.” Ambi- valența și ambiguitatea pe care le sesiza prozatorul rus erau recalculată de către Eugen Ionescu în formula : „Puțin lucru separă oribilul de comic”. Poate că nu aceasta din urmă este chiar formula comicului caragialesc, deși există excepții precum Inspecțiune, Două loturi sau farsa 1 Aprilie, însă către această deformare va împinge interpretarea operei un Lucian Pintilie în De ce trag clopotele, Mitică ? Tristețea revelată de Gogol în chiar substanța comicului o simțim tulbure uneori la
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Gogol în chiar substanța comicului o simțim tulbure uneori la Caragiale. Comicul caragialian este însă pus în abis cu formula „simț enorm și văz mon- struos”. Chestiunea contemporaneității, actualității lui Caragiale este și ea deplasată, de la lumea lui Caragiale la caragialescul potențial al locuitorilor ei. „De aceea pro- blema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești.” Răspunsul este unul pozitiv, nuanțat de plasarea deformării de data aceasta în termenii psihanalizei, caragialescul
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
struos”. Chestiunea contemporaneității, actualității lui Caragiale este și ea deplasată, de la lumea lui Caragiale la caragialescul potențial al locuitorilor ei. „De aceea pro- blema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești.” Răspunsul este unul pozitiv, nuanțat de plasarea deformării de data aceasta în termenii psihanalizei, caragialescul fiecăruia dintre noi ar constitui un eveniment refulat pe care anam- neza îl poate readuce în planul conștiinței. Deformarea stă în centrul operei după constatarea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
caragialescul potențial al locuitorilor ei. „De aceea pro- blema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești.” Răspunsul este unul pozitiv, nuanțat de plasarea deformării de data aceasta în termenii psihanalizei, caragialescul fiecăruia dintre noi ar constitui un eveniment refulat pe care anam- neza îl poate readuce în planul conștiinței. Deformarea stă în centrul operei după constatarea lui Alexandru Dragomir și ea se leagă inevitabil de o stilistică identitară și în măsura în care ea
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sunt nedumeritoare. Din prima ar fi părut să reiasă că zeflemeaua, în speță a lui Caragiale, arăta (și râdea de) o lume care-și greșise „suportul”, hai să-i zicem și noi „energetic”. Adică, așa cum știam noi mai demult, comicul caragialesc satirizase „formele fără fond”. Dar nu ! Fraza imediat următoare ne informează că „lumea zeflemistă” (care o fi fost aceea ? junimiștii ? socialiștii ? căci și unii și alții erau, dragă Doamne, „cosmopoliți” și mai erau, oroare, și oameni de spirit) se agățase
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
și pe care văd că o folosește și maestrul Cioculescu, anume distingerea între comicul de caracter, cel de moravuri și cel de situație. Cel mai profund ar fi cel de caracter, cel de moravuri (în care ar intra și comicul caragialesc) ar fi sortit efemerității, din cauza schimbărilor societății, iar cel de situație ar fi cel mai ieftin și mai superficial. Dar, în realitate, nu există decât comicul de situație. Nici „caracterul”, nici „moravurile” nu sunt în sine generatoare de comic, ci
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
sau din Suflete moarte, care este consistentă numai prin viteza cu care se desfășoară : adică viteza aceea echivalentă cu netimpul. Este o viteză care produce nedurata. Dar este în comicul gogolian un anumit element angoasant de altă natură decât cel caragialesc. Și-aici are dreptate Merejkovski, în cartea lui, care se numește Gogol și diavolul. Da’ la Gogol este vorba despre o dezbatere cu diavolul, și anume cu diavolul în viziunea iudeo-creștină, nu cu alte forme de demon. Ei bine, la
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
Caragiale, care mi-au fost sugerate de lectura a două cărți - de una, în principal - ale lui Mihail Bahtin, în special Poetica lui Dostoievski. M-a uimit câtă afinitate și chiar suprapunere se poate face între structurile dostoievskiene și cele caragialești și între elementele care compun aceste scheme, între ceea ce numește Bahtin socratismul și piața publică. Că este Caragiale un element socratic, asta e clar. Adică este tipul acesta al spiritului care interpelează pe trecător și-l pune în stare dilematică
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
numai în Sadoveanu). Elementul pivot este acel monolog numit 1 Aprilie, pe care, de regulă, edițiile populare sau școlare de teatru îl și îndepărtează, ca fiind un fleac, un lucru neserios. Or, acolo e un lucru extraordinar, un text foarte caragialesc, cu funcționari etc., care se termină într-un mod cumplit, printr-o moarte, o moarte violentă, în care se simte spargerea capului, părul năclăit cu oase frânte și cu sânge și cu creier. E un fenomen pe care tot Bahtin
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
mecanic al raportului „mécanique plaqué sur du vivant ”. Cu cât insul e mai „intrat la idee”, adică mai „ideizat”, chiar „ideologizat”, cu atât efectul e mai mecanic și ridiculul mai net ; aceasta e formula comicului mazilian, aceeași cu a celui caragialesc. E un comic de situație (trebuie de altminteri spus că nici nu există alt comic decât cel de situație, adică efectul unui raport ; comicul de limbaj, atât de frecvent la Caragiale, prezent și la Mazilu dar nu prin deformare ci
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
de conace, răscumpărat prin spectacolul unor amănunțimi ceremoniale. Cantacuzinii dădură din sânul lor un om foarte învățat, cu studii la Padova, pe stolnicul Constantin Cantacuzino, căruia i se datorește o Istoria Țării Românești, scurtă dizertație asupra originilor, erudită dar cam caragialescă ("au făcut, așa adecă-te ca nu cumvași..."), fără vreo deosebită valoare literară. De la un simplu călugăr din Râmnic, Dionisie Eclisiarhul, deținem b. o cronică naivă, însă cu atât mai gustoasă, asupra evenimentelor până la domnia lui Caragea (1814). Acesta are
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
Ț. nu evita umorul popular, iar câteodată nuanță umorului sau amintește de Costache Negruzzi. Sarcasmul și frază caustica țintesc în puternicii zilei, aluzia la realitățile politice e transparență. Moartea lui Dule (reprodusa și în „Convorbiri literare”, 1898) imaginează o situatie caragialescă: reluarea, în toate gazetele, a unei informații neverificate și consecințele absurde ale faptului. Este reușită parodierea tonului bombastic și oportunist, caracteristic publicațiilor politice. Șanse mai mari ar fi avut Ț. în parodie, însă el rămâne prea adesea la anecdota. Scrierile
TELIMAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290128_a_291457]
-
fericit că a crăpat tiranul, speriat de Întoarcerea mascaradei democrate și, cine știe, a „verzilor”. „Legionarii verzi, nu contemporanii protectori ai mediului... Ți-am spus, aici nu sunt decât două culori, verde și roșu”... Scârbit, din nou, de corupta democrație caragialescă? Aș fi vrut să-i aud causticele comentarii despre competiția capitalistă câștigată de foști securiști. * Aveam să-l revăd, totuși, și pe Paul, Într-o Împrejurare neobișnuită, În 1990, În Mexic, la „Conferința Libertății”, consacrată căderii comunismului În Europa de Est. Bizară
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
ironizând, mai mult sau mai puțin iscusit, probleme conjugale, birocrația la toate nivelurile, lăudăroșenia, egoismul, oportunismul, parvenitismul etc. Cea mai izbutită dintre proze este Dosarul Urecheatu, în care autorul manevrează un reușit umor de limbaj și de situație, pe modelul caragialesc al „telegramelor”. Tot în 1958 îi apare volumul Noaptea albă, urmat de Născut a doua oară (1960), unde autorul, schimbând registrul și trecând la mediul ostășesc, se simte mai în voie. Va încerca ulterior varianta comercială a romanului polițist, în
GRECEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287346_a_288675]
-
alocuri care se ia, În ciuda ironiei, prea În serios. Nu altfel se Întâmplase În La Compagnie des spectres, satira se Îngroșa și monologul galopa prea repede pentru a fi oprit la timp. Alături de Lucienne, naratorul schițează câteva portrete de personaje caragialești, stinghere Însă, Înecate În șuvoiul ironico-satiric ca niște figuranți meniți a sublinia doar formidabilele piruete ale protagonistului. La fel se Întâmplă și cu publicul fictiv ale cărui voci se aud din Întuneric, În regie ionesciană, amintind de Scaunele: naratorul vorbește
Ultimele zile din viaţa literaturii: enorm şi insignifiant în literatura franceză contemporană by Alexandru Matei () [Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
irealului. Astfel, Polca pe furate, primul său roman - în fapt o suită de scrisori -, a surprins nu numai prin părăsirea tărâmului liricii, cât, mai ales, prin dominanta lui de observație realistă și ironică, cu fixarea într-o tipologie de descendență caragialescă (dar vivace) a mediului micilor funcționari, însoțită de șarja suculentă a limbajului semidoct. Adevărata măsură a talentului de romancier, C. o dă în Femeia sângelui meu. Aici, veridicitatea împrejurărilor-cadru (Parisul, în cutremurul - bine prins - al primelor luni de război) și
CELARIANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286158_a_287487]
-
mass-media cultivă, sistematic, detaliile morbide, imaginile care urmăresc să șocheze doar pentru a satisface gusturile unui public avid de senzații tari. De asemenea autorul sancționează "glumele căznite și vulgare" propuse de unele posturi de televiziune drept distracție, descrie cu voluptate caragialescă un tîrg de Sfînta Paraschiva, o călătorie cu trenul pe timp de caniculă (căldură mare!) sau creionează portretul ziaristului "cioclopedic". Oricît de incisive ar fi în criticile sale, Mircea Vasilescu își păstrează întotdeauna simțul umorului, iar trăsătura distinctivă a scrisului
D-ale carnavalului mediatic... by Catrinel Popa () [Corola-journal/Journalistic/15550_a_16875]
-
contesta. Și totuși, privit cu mai multă atenție, Constantin Brâncuși este mai aproape de Caragiale, iar absolutul lui este un enorm parcurs printre relativități. El privește lumea secvențial, depășește etapă cu etapă stadiile ei diverse, pentru ca, finalmente, întregul să se articuleze caragialesc, prin logica lui internă, și nu eminescian, prin apriorismul proiectului. Față de patetismul existenței eminesciene, față de zbuciumul lui grav, de turbulențele și de dramele asumate fiziologic și moral în același timp, Brâncuși este un histrion, o fire hîtră și cîrcotașă, un
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15576_a_16901]
-
și lucid al timpului său. Ceea ce, însă, îl apropie fundamental de Caragiale, este antiretorismul său. Față de imensa retorică eminesciană, de viziunile lui eruptive și aluvionare, Brâncuși, asemenea lui Caragiale, este eliptic și nonfigurativ. La fel cum cele mai imprevizibile proze caragialești sunt absolut nondiscursive, viziuni în epură, semne ale unei lumi desubstanțializate și salvate in extremis, lume care trăiește la rîndu-i, într-un mod surprinzător, nu prin reverberații descriptive, ci prin vidul care se instalează între zvîcnirea a două înterjecții, și
Caragiale și Brâncuși by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/15576_a_16901]
-
1889, Caragiale a înființat revista umoristică "Moftul român", subintitulată polemic "„Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”". Începând cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicând caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialești, "Moftul român" s-a dovedit și un organ literar. Cu unele întreruperi, revista a apărut până în anul 1902 și a avut colaboratori numeroși (Teleor, Emil Gârleanu, I. Al. Brătescu-Voinești, Alexandru Cazaban). Calendarul "Moftului român", pe anul 1908, de I. L. Caragiale
Ion Luca Caragiale () [Corola-website/Science/297104_a_298433]
-
exterior.”" Șerban Cazimir scria în "Sensurile trec, întrebarea rămâne" că: "„nici o altă problemă a receptării lui Caragiale n-a produs atâtea divergențe ca încercarea de a defini viziunea sa asupra omului, atitudinea sa față de propriile plăsmuiri, semnificația distinctă a râsului caragialesc.”" Articole biografice
Ion Luca Caragiale () [Corola-website/Science/297104_a_298433]