736 matches
-
întors pe pat, mi-am înfundat capu-n perne; îmi simțeam inima zvâcnind și urechile îmi vâjâiau. N-o să vă spun multe și n-o să vă fac să credeți, măi băieți, că hanul era fermecat; nici să nu credeți că cerc să vă înspăimânt: e prea dimineață și mintea ne e limpede macar că am băut mai multe pahare decât trebuia. Voi, acum, o să înțelegeți ușor că horcăitul putea foarte bine să fie sforăitul unui om adormit undeva; că lumina dulce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mă îngrijea ca pe ochii din cap, dăduse porunci de cu sară, și calul era gata la scară. Când mă simți, prin întuneric, necheză ușurel, dulce, și-mi atinse cu botul umed mâna întinsă. Grăjdarul strânse chinga. Îmi pipăii torba, cercai oțelele puștii și mă avântai în șa. Noaptea era caldă. Pete mari de nouri acopereau stelele. Bărăganul tăcea, desfășurându-se ca o mare împietrită în necunoscutul depărtării. Nici glas de om, nici trâmbițare de cucoș, nimic; umbra din fața mea făcea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
spun ceva despre ploaie, despre vânat - dar rămăsei în loc cu gura căscată. Înainte-mi, la doi pași, în ușă, cu gazornița în mână, sta o fată, o fată să tot fi avut douăzeci de ani. Ridicase lumina deasupra capului și cerca prin întuneric să deslușească pe cel ce strigase. —Cine-i acolo? Taica nu-i acasă... Apoi se opri. Mă văzuse bine. Voi să se tragă înapoi, ca înfricoșată de ceva. Eu făcui repede un pas înainte. Neica Marin nu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
izbire de val spre fata ce sta înainte-mi și zâmbea. Ea vorbi, coborându-și deodată pleoapele: —Taica s-a dus pe Iezer. A văzut că plouă și a socotit că n-o să mai vii... Acuma s-a dus să cerce niște coșuri pe care le-a lăsat de cu sară la loc bun... Începeam să mă minunez de glasu-i blând. S-a sfârșit! Mă hotăram din clipă în clipă - și-mi ardeau ochii în cap. Eu l-am așteptat multă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Țiganul se înălță, el căzu. Văzu a doua oară scânteierea cuțitului. Răcni lung, cu glas chinuit: Nu mă omorâți, oameni buni! Vă dau paralele, numai nu mă omorâți!... Țiganul nalt, cu nasul coroiat, se avântase ușor în car. Dumitrache Hazu cercă să se scoale. Simți că cineva îi smulge punga din chimir. Pieptul îi pârâi. Sângele îi năvăli în ochi. Simți a doua săgeată în deșert. Porni a geme lung, fioros. Țiganii ceilalți doi se prăbușiră cu cuțitele asupra lui Ion
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
s-a luat ca un mânz după mine, din sat... Numai m-am trezit cu el în căruță... Îi de acolo, din sat... a unui român... —A lui Ilie Popa! zise țâncul cu părul zbârlit, cu un glas pe care cerca să și-l îngroașe. Și pe tine cum te chiamă? —Dumitru! răspunse el cu nepăsare. Și, fără să se mai uite la noi, își căută de treabă cu boii, pășind mărunt prin pulberea fierbinte. Pornirăm pe un drum îngust, plin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cu mult foc, băiatului; iar el o asculta când c-un zâmbet, când c-o încruntare din sprâncene; și din vreme în vreme își oprea ochii ca de păcură asupra ovreicei. Haia își pleca genele, privea în pământ; apoi iar cerca să vadă obrazul celui din fața ei, și ridică pleoapele cu sfială. Tudorița se ridică și-și petrecu prietinul pe dindos, până în hudiță; apoi îndată se întoarse râzând, vorbind: — Ce stai, dragă, așa? Până acu nu l-ai văzut niciodată? — Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
să plângă. Dar mai bine tăcu. Avea ea o tulburare în suflet și stăpânea o taină; și iarăși începu să se gândească, alegând în neștire lângă maică-sa fulgii ușori, ca de zăpadă. A doua zi o neliniște ciudată o cerca din vreme în vreme. N-avea astâmpăr. Lăsa lucrul și cădea pe gânduri, ieșea în uliță și privea la deal și la vale, pe urmă intra în casă și iar se suia pe divan. —Ce ai tu, Haie? întrebă maică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
noaptea era fără lună, și stelele erau așa de multe, ca boabe nenumărate de aur și ca o nesfârșită pleavă a boabelor, risipită în toată întinderea albastră a văzduhului. Lumini ardeau în casele scunde, dar glasurile erau ogoiate pretutindeni. Fata cerca să înțeleagă jocul umbrelor prin ferestrele aburite; zărea un profil de bătrână cu nasul coroiat, ori un moșneag neclintit cu barba răscolită în jurul buzelor. Deodată tresări. Cineva se apropiase repede de dânsa, ocolind colțul hudiții, o privise plecându-se, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și încremeni în loc. Îi bătea inima. Ascultă pașii cum se depărtează, apoi porni și ea după el, se lăsa la vale, spre casa lui Ion Rusu. Se opri în drum, întăi. Ferestrele erau luminate, perdelele lăsate. Se apropie de cerdac, cercă să strecoare o privire prin vreo crăpătură, pe la colțurile geamurilor. Apoi ocoli casa și se apropie de părete. Cercă să tragă cu urechea. N-auzi nimic. Se întoarse iar în drum, stătu o vreme în cumpănă, după aceea porni încet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
la vale, spre casa lui Ion Rusu. Se opri în drum, întăi. Ferestrele erau luminate, perdelele lăsate. Se apropie de cerdac, cercă să strecoare o privire prin vreo crăpătură, pe la colțurile geamurilor. Apoi ocoli casa și se apropie de părete. Cercă să tragă cu urechea. N-auzi nimic. Se întoarse iar în drum, stătu o vreme în cumpănă, după aceea porni încet, cu părere de rău parcă, spre casă. Dar nu intră. Se lăsă încet pe prag, ca să n-o audă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
se uită la mine, mă pândesc și mă cercetează... Să-ți fie rușine, Haie! Eu am avut credință în tine și tu te-ai purtat ca o mizerabilă. Așa prietină mi-ai fost?... Fata lui Sanis privi întăi în pământ. Cercă pe urmă să zâmbească cu stânjenire, apoi își ridică hotărâtă fruntea, și între ochii lucitori i se încreți o dungă ușoară. —Și ce vrei de la mine? strigă ea deodată. Tudorița rămase încremenită. —Cum ce vreau? Să te duci, vreau, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Stăi să-ți spun numai o vorbă... Fata lui Sanis tremura înfrigurată; parcă se grămădeau în sufletul ei lacrimi, spaime și bucurii. Iar Ștefan Bucșan simțea tremurul brațelor sub degetele lui; o năvală de sânge i se sui în ochi, cerca să tragă la piept pe fată, se lupta tăcut prin întuneric, cu dinții strânși. Lasă-mă! gemea înăbușit fata. Lasă-mă, că mă așteptă acasă. Ah! lasă-mă! Acuma ți-am spus tot, ți-am spus că-mi ești drag
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
aprindea lampa și-și căuta lucrul. Sta neclintită, și acul fugea harnic. Și ea se gândea iar, lucrând, la zilele ce aveau să vie, la pruncul care i se mișca în sân, la cel care a lăsat-o... Câteodată o cerca o adiere veninoasă de ură; apoi i se limpezea sufletul. Acuma era hotărâtă, acuma aburii dragostilor trecuseră bătuți de un vânt năprasnic; și-l vedea limpede înaintea ei pe feciorul lui Vartolomei, cu râsu-i de animal de pradă, cu ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
duce și i-aș lăsa plodul la ușă... Ea își ațintea mintea la duioase icoane dintr-un trecut depărtat; apoi, ca-ntr-un painjeniș de lacrimi, vedea înainte candela și iconița afumată, și toate hotărârile, îndoielile și mângâierile nădejdii o cercau... VItc " VI" În vremea asta Haia Sanis nu voia să știe de nimic în lume, decât de dragostea ei. Toamna își aduse înștiințările cu firele lungi de argint ale funigeilor plutitori, cu buciumările vânturilor; iar mahalaua prinse iar a clocoti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
iar șopteau nevestele încete, urmărindu-și pruncii și ridicând la înălțimea nasurilor andrelele neliniștite. Dragostea Haiei era de poveste. Se știau strecurările ei sara, se știau întristările ei ziua, și mâniile ei cumplite când maică-sa punea o întrebare și cerca s-o mustre. Bine, fată hăi, tu ai nebunit! Ce ai tu cu feciorul lui Vartolomei? Nici nu te poate lua de nevastă, că ele de altă lege, nici n-ai nimic a aștepta de la dânsul... E un calic ș-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
două zile! Și poate nici în astă-sară n-am să-l văd... Puteți să mă bateți, puteți să mă omorâți, nu mă tem de voi!... Și privea cu sălbătăcie la maică-sa, cu dunga de cărbune între ochii arzători. Femeile cercau să o urmărească, să vadă unde se duce sara, unde se întâlnește cu Ștefan Bucșan; dar, la colțul hudiții, Haia se înturna cu ură spre ele: Ce-i? ce-aveți cu mine?... Și ele se retrăgeau cu spaimă înapoi, căci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
zăpezii funingine. Și din râpi urcă neguri cătră creste. Îl ajung neguri din râpa din dreapta, îl ajung neguri din pârăul din stânga. Dar n-ar fi Nicula Ursake un om cu mintea întreagă, s-ar putea îndupleca spre amăgirile care-l cearcă, de care sunt atât de pline capetele proștilor. N-a fost ursul - deși avea înfățișare de urs; a fost altcineva, al cărui nume nu se rostește fără primejdie la acest ceas. Fără îndoială că a fost urs acela, și că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
putem face altfel? Atâta scădere este că rămân numai lupii păzitori în pădure. Și, pe lângă asta, iapa mea nu-i potcovită. Traian zâmbi: Vei lua, bade Toma, pe roibul meu, și iapa dumnitale va face drum mai puțin. Badea Toma cercă să se mai dumirească o dată pe sine însuși. Știu eu ce și cum om face? Să zicem că dau iapa. Dar rămâne pădurea fără mine. Cel de jos, bolnavul, rânji mormăind: —Las’ să rămâie, că-i cel mai mare dușman
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
și o împodobesc cum îi cere starea și frumusețea. Faptele omenești au astfel în text o patină și‐o naturalețe ca lucrurile trainice și de valoare, cuvântul stă la locul lui cuvenit conform firii experimentatorului care a gustat și a cercat firea lumii și a trudit 31 îndelung să rămână conform organicului ei. Poetul ține seama și de însușirile lumii, acolo unde locul este nou, prin viețuirea omului acesta devenind realitate omenească, se integrează firesc în cântec nu ca o stridență
Mama. In: OMAGIU MAMEI by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1073]
-
după un moment de tăcere, am luat în suflet România copilăriei și adolescenței mele. Așa se face că de câte ori Sergiu și cu mine ne-am creat o locuință, fie în Franța, la Puiseaux, fie în Italia, la Lipari, am în cercat să aducem pe pământ străin arhitectura și inte rioarele caselor românești, ne-am înconjurat de mobile, covoare, icoane care să ne aducă aminte de cele avute cândva. La moară, Sergiu a reconstituit atmosfera din lunca Siretului. — Ați trăit într-o
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_974]
-
forța aceea imensă în acele fusuri fragile, care cutremurase atât de zgomotos pavajul inert. Vinele se întindeau încă dureros parcă subt pielea mătăsoasă cu păr bronzat. Hallipa urcase scara cu capul întors spre dog-cart-ul pe care, stângaci și încet, băiatul cerca să-1 urnească. Mini făcu observația detectivă că acel băietan nu atârna altădată la spatele dog-cart-ului. Era probabil că azi Hallipa poposise îndelung undeva, unde nimeni nu-i putea îngriji echipajul. Dar unde oare? Ochii încruntați ai stăpânului casei, care se
Fecioarele despletite by Hortensia Papadat-Bengescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295608_a_296937]
-
după un moment de tăcere, am luat în suflet România copilăriei și adolescenței mele. Așa se face că de câte ori Sergiu și cu mine ne-am creat o locuință, fie în Franța, la Puiseaux, fie în Italia, la Lipari, am în cercat să aducem pe pământ străin arhitectura și inte rioarele caselor românești, ne-am înconjurat de mobile, covoare, icoane care să ne aducă aminte de cele avute cândva. La moară, Sergiu a reconstituit atmosfera din lunca Siretului. — Ați trăit într-o
Ioana Celibidache : o mătuşă de poveste by Monica Pillat () [Corola-publishinghouse/Imaginative/585_a_978]
-
îmi ești în cale, Ochii tăi mă dor, mă ard Doru-mi ți-am legat de gard, Beau la crîșma gurii tale. Te am ... Te am în bătaie de pușcă Ți-s ochii căzuți în genunchi Hultanii îți scapă din cușcă Cercînd să mă scoată din unghi De teamă că-mi pleci tu te doare în cotu-ți armurii din cui Legiuești că-s ieșit din vigoare Și-s lup izgonit. Dintr-un pui ... O clipă demult cheltuită Seif răbdător ți-am părut
Căutări prin vara arsă de cuvinte by Nicolae Stancu ; ed. îngrijită de Vasile Crețu, Nicoleta Cimpoae () [Corola-publishinghouse/Imaginative/472_a_1434]
-
vîntul de pe omăt, noi ne cuibăream sub mal. Sforul apei rotea în bulboane: se vedea cum ies de la adînc, lent, frunze vechi de răchită și, ca într un ritual, se întorc îndărăt. Aveam credința că-s spinări de pești. Bunica cerca să mă lămurească, dar, cum nici la vîrsta aceea nu-mi plăcea adevărul, eu mă îndărătniceam: - Dar de ce nu-s crapi, bunică?... - De ce, așa! răspundea enigmatic bătrîna, cu convingerea unei fatalități. Tăceam impresionat. Păsăruici mărunțele, cu cioc ascuțit, săreau sprintene
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]