900 matches
-
Apoi, ca din întâmplare, căutând parcă să se sprijine de ceva, îmi întinse mâna; i-o luai, dar ea îmi strânse degetele cu o putere sălbatecă, și în timp ce sora ei stătea cu spatele, căutând să reîmpletească în jurul unui stâlp al cerdacului ghirlanda de flori a cărei sârmă se desfăcuse, ea mă sărută fără nici o teamă, rostind de data asta în lumina vieții de toate zilele: „Te iubesc. Am să te iubesc totdeauna... Orice ar fi.” Rămăsei uluit și mare minune că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Doamne! Nu suntem singuri”, „Nu-mi pasă, răspunse aproape cu răutate, așa cum nici ție nu ți-a păsat atâta vreme”. După rostirea acestor cuvinte sora ei se întoarse spre noi zâmbind mulțumită că reușise să lege din nou de stâlpul cerdacului sârma ghirlandei de flori, apoi plecă în casă. Rămăseserăm numai eu și Ana, credeam că-și va urma sora, dar ea, dimpotrivă, stătu nemișcată, mă privi din nou în ochi, mie mi-era teamă să vină cineva, dar chiar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
dincolo de real, cuvintele: „Toată viața!” Trecură minute, nu-mi reveneam din uluirea pe care o trăisem, nu puteam să cred că e adevărat. Lung mă căuta prin odăile pline de invitați, apoi, gândindu-se, îi veni ideea să iasă în cerdac. - Ce faceți aici, singur, domnule judecător? Am venit să mai stau de vorbă cu dumneavoastră, mâine plecați și cine știe când vă mai văd. - Am ieșit să iau puțin aer. El mă privi în penumbra dată de întunericul de afară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
vorbă cu dumneavoastră, mâine plecați și cine știe când vă mai văd. - Am ieșit să iau puțin aer. El mă privi în penumbra dată de întunericul de afară și lumina difuză ce bătea din odăi, căci cele două becuri din cerdac nu mai erau aprinse, vorbi ceva despre gospodăria lui, că vroia să-și pardosească prispa și despre alte câteva înnoiri, apoi, deodată, fără legătură cu vorbirea dinainte, trădând un gând mai vechi, stăruitor, pe care, după modul cum îl rosti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
a micului pătrat imaginar ce separa partea aceea de masă de restul nuntașilor. Gândeam că mă voi simți bine, asta la început, dar imediat după aceea totul se tulbură de stânjeneala de a o privi, determinată de întâlnirea noastră din cerdac, când veni să mă vadă și tot ce se întâmplase atunci. Cum era posibil s-o privesc? - i-am întâlnit, bineînțeles, de atâtea ori privirea, pe care nu i-o puteam ocoli permanent, am fost nevoit să-i și vorbesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
e mai presus de oameni. Ne vom căuta în noi până într-o zi când unul va veni la celălalt, când tocmai vom crede că ne-am uitat, n-are importanță cine; unde există dragoste nu există TIMP. Vino în cerdac, vreau să te sărut, încheie. - Și eu. Dar rămaserăm acolo, nemișcați ca două lumânări aprinse în inima unei nopți colosale. La ziuă totul se termină, și spre prânz, călător în șareta lui Lung, alături de el, traversam ținutul în care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
întins o scrisoare de la învățător, scrisă „din partea întregii familii”, cu vechea lor căldură de prieteni. Nu pot să nu mărturisesc o emoție abia reținută, în care erau amestecate sumedenie de obișnuințe uitate, voci, gesturi, pomi înfloriți și desfrunziți în apropierea cerdacului, cafelele, ruladele care dispăreau luate de mâini grăbite, adolescente sau tinere, și altele apărând pe tăvi strălucitoare, ovale, buna dispoziție glumeață a învățătorului și peste toate, ca un abur, prezența nevăzută, stăruitoare a Anei; soțul ei îmi era absent, totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
elevele ei, încuviință, înțelegând, printr-o alianță simpatetică, slăbiciunile nevinovate ale mătușii care făcea sforțări neobservabile în substanța lor, - dar numai ea știa câte - de oprire a timpului. 4. Timpul trecea însă nepăsător, fără vârstă, încât Ana întâlnindu-l în cerdacul casei, acum când primăvara se afla în toiul împlinirii ei, se opri în fața lui - a Timpului - cât să se oglindească în apele-i adânci și limpezi, căci el avea ochii de o deschidere nefirească în care te puteai răsfrânge cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu ți-ai dat seama. Te iubesc! - până când am să-ți repet vorbele astea și tu să nu înțelegi nimic? M-am oglindit adineaori; arăt la fel ca-n ziua când ne-am despărțit, când te-am sărutat aici, în cerdacul acesta, era în seara nunții mele, iar eu în loc să stau nedezlipită de soțul meu, te sărutam pe tine, și cred că a observat și sora mea. De ce-am făcut-o, de ce te iubesc, de ce nu ne-am căsătorit? Nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
n-am să înțeleg niciodată, deoarece cât trece vremea gândesc tot mai mult și sunt convinsă, indiferent ce-ai spune, că mă iubeai și tu și mă iubești și acum, altfel nu se explică venirea, prezența ta aici, acum, în cerdacul casei mele la ora aceasta de dimineață.” Făcui un pas, ea mă luă după gât și mă sărută și nu se mai desprinse minute întregi ca-ntr-o disperare; știam ce să cred. „Dacă mă iubeai cu adevărat, atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
privit în ochi m-a luat după gât, m-a îmbrățișat, și mi-a spus că mă iubește, de ce n-a făcut asta mult înainte, când locuiam la ei? Soțul, care dormise până atunci ca toți ai casei, veni în cerdac, și frecându-se la ochi, o întrebă cum se trezise fără ca el să-și dea seama; rupse apoi o crenguță din pomul a cărui coroană se întindea cu câteva ramuri spre el, chiar alături de locul unde mă aflam, dar cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
noi trei durară cât străbăturăm câmpia. Apoi casa învățătorului. A doua zi botezul, biserica, preotul, lumânarea cufundării în apă, și, peste toate, razele soarelui căzând aurii prin ogivele cupolei. Acasă, timpul încă ușor friguros, împiedica lăsarea deschisă a ușii din cerdac. Ca atunci în ziua nunții, mă oprii în fața arlechinului ce stătea nemișcat în rama tabloului; în același timp tânărul învățător, aflat în spatele meu, îmi puse mâna pe umăr, abia atingându-l, și-mi vorbi: - Aveți talent, domnule judecător! De câte ori mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
de tine: eu nu de tabloul tău aveam nevoie. - Nici nu bănuiam, răspunsei dar mă luă de mână, cât atingerea unei clipe, și-mi vorbi sugrumat: - Urmează-mă, peste câteva minute în camera de alături, și când voi ieși în cerdac, vii după mine. Tonul nu îngăduia replică. Terminând fraza, trecu în odaia învecinată. După câteva minute o urmai. Odaia era plină, ca și asta, de invitați, hărmălaie de oameni și cuvinte, se vorbea încrucișat, amestecat, se ciocneau pahare, se râdea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
în odaia învecinată. După câteva minute o urmai. Odaia era plină, ca și asta, de invitați, hărmălaie de oameni și cuvinte, se vorbea încrucișat, amestecat, se ciocneau pahare, se râdea, se cânta, o mișcare dezordonată prin intervalele căreia ieșirăm în cerdac, întâi ea apoi eu, neobservați. Era întuneric; nici nu se închise bine ușa în spatele meu că mă luă după umeri, mă îmbrățișă, apoi îmi cuprinse fața în mâini și mă sărută. Pe boltă oiștea Carului Mare. Mă gândeam că poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
nu era decât în imaginația mea, și între plesniturile de bici cu care-și mâna calul aflat la oiștea stelară, Ana îmi repetă: - Te iubesc, te iubesc, te iubesc! și chiar în noaptea aceea crengile pomilor ce se întindeau până în cerdac dădură în floare, avurăm impresia că e ultima noapte a lumii, auzeam mugurii pocnind, deși eram în octombrie. - Să intrăm în casă, spusei desprinzându-mă, - ar putea să vină cineva să ne găsească aici. Dar ea se agăță din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
spuneați că dreptul de proprietate... ziceați ceva că mă simțeam stăpân, sigur pe mine... când n-ai noroc, n-ai și pace”. Adevărat că nu-mi dau seama: Ușa se deschise, sora Anei ieși din casă, eu eram încă în cerdac (îi spuneam când prispă, când cerdac), ea se rezemă de balustradă după ce făcu o piruetă, știindu-se neobservată, îmi dădui seama că nu mă vede, asta mă miră foarte mult, se pregătea să plece la biserică. Aș fi vrut să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
ceva că mă simțeam stăpân, sigur pe mine... când n-ai noroc, n-ai și pace”. Adevărat că nu-mi dau seama: Ușa se deschise, sora Anei ieși din casă, eu eram încă în cerdac (îi spuneam când prispă, când cerdac), ea se rezemă de balustradă după ce făcu o piruetă, știindu-se neobservată, îmi dădui seama că nu mă vede, asta mă miră foarte mult, se pregătea să plece la biserică. Aș fi vrut să-i vorbesc, mi-era teamă, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
buna credință nici după schimbarea vremilor, după 1947 până acum, rămânând credincios, mai departe, memoriei pe care o păstra timpului său. Acum, la aproape patru luni de la plecare (vara la care mai gândea era de mult terminată), Ana, aflată în cerdacul casei sale, privea în aerul înviorător al dimineții zăpada câmpiei în fâșia văzută departe între casele din canatul drumului și liziera păduricii de iarnă. „S-ar putea ca el să vină aici, să facem Crăciunul împreună”, gândi. Crezu și nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
pe picioare. Vroiam să-l mai întreb ceva, nu știu ce, dar Ana care stătuse până atunci în capătul opus al odăii, urmărindu-mi prezența, veni către mine și - ignorând adiacența lui Lung - mă rugă, la fel ca altădată, să ieșim pe cerdac, în bătaia sticlindă a stelelor, dar un instinct, care regla perfect, îmi porunci să refuz, - motivația se găsi fără nici o greutate: „gerul de afară”. Ea rămase descumpănită, nu se aștepta. Nici eu: mă miram de mine, dar asta era porunca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
anunța moartea tatălui ei și faptul că peste două zile avea să aibă loc înmormântarea. A doua zi, spre ceasurile prânzului, căruța de ocazie, luată din gară, mă duse în comună și mă lăsă în fața casei învățătorului. Urcai treptele „micului cerdac” cum îl numisem cândva și în canatul ușii deschise de la antreu mă întâmpină Ana, care văzuse caii oprind; părea îmbătrânită, era îmbrăcată într-o rochie neagră și un batic de aceeași culoare îi ținea părul în coc și-i deschidea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
în lumea asta și ieșim din ea mereu înșelați. Și Ana vorbea... sau poate încetase de mult să vorbească și numai sufletul meu o mai auzea din alte vremi. În dimineața zilei următoare, calmă de primăvară, cu soarele bătând în cerdac, o mai văzui încă o dată și stătui de vorbă cu ea înainte de plecare. Un chinuitor joc între prezența singurătății noastre și situația determinată de motivul venirii mele acolo, care nu îngăduia prin decență decât un anume tip de conversație, zbuciumul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
având ca obiect „activitatea obștească”. Obișnuitele „instructaje”, „ședințe” și altele ca din întâmplare, totdeauna în sărbătorile Crăciunului și Paștelui. Avea să se întoarcă seara, târziu, înfrigurat, obosit. Se bucură, mă bucurai. Mama Anei, la strigătele acesteia, apăru și ea în cerdac. Nu părea prea îmbătrânită, avea în schimb părul, într-adevăr, alb. „Sărut mâinile!”, vorbii pentru amândouă. Intrarăm în casă. - Mamă, ceva de-ncălzit! Mi-aduse, după puțin timp, țuică fiartă. - Mă bucur, nici nu știți cât mă bucur, de câte ori veniți la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
știți foarte bine, mai mult le târâm. Măcar de ne-am fi putut alege veacul în care să ne naștem. - Da, răspunsei și după două zile, în lumina soarelui de dimineață, plecai spre gară, întâia dată fără Lung. Și din cerdacul casei, Ana, dreaptă, nemișcată, asemeni unei statui, se uita spre mine; părea să-mi urmărească plecarea deși privea în gol. 7. Era în dimineața unei zile de luni, când doamna Pavel primi - în timp ce mă aflam la tribunal - fantastica veste din partea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
Puiești, Pârvești-Costești, Lipovăț, Gârceni, Dumbrăveni, Ivănești (Gologofta), Mănăstirea Delești, Dragomirești, etc. Dar, în arhitectura țărănească contemporană, lemnul rămâne elementul esențial pentru exprimarea aspectelor de ordin estetic sau cele legate de vechile credințe. Din lemn sunt deregii, adică stâlpii împodobiți ai cerdacului, terminați la capătul superior cu capiteluri, la fel frontonul, acoperit de ceea ce se numește popular „florărie”, având în centru motive solare. Dacă acest domeniu, în care se împletește meșteșugul cu arta, se include în orizontul etnografic al întregului județ Vaslui
Creativitatea artistică la copilul cu dizabilități by Cleopatra Ravaru () [Corola-publishinghouse/Science/688_a_1327]
-
constituie elementele de arhitectură populară. Stâlpii porților au întotdeauna la capătul superior o reprezentare geometrică, abstractizată, a capetelor umane. La origine erau cranii înfipte în stâlpii porții în scop protector (apotropaic), pentru incinta curții și a gospodăriei în general. Ostrețele cerdacului reproduc în aceeași manieră siluete umane, iar la streașină, capetele grinzilor reproduc abstract țeste de cai, cândva așezate de oameni tot în manieră apotropaică. în ansamblul său, arta lemnului operează cu simboluri, exprimate prin motive fundamentale, uneori comune cu reprezentările
Creativitatea artistică la copilul cu dizabilități by Cleopatra Ravaru () [Corola-publishinghouse/Science/688_a_1327]