465 matches
-
de circa 13 cm. Steagurile erau de mătase și aveau dimensiunea de 132 × 176 cm. Steagurile erau alcătuite din două bucăți cusute laolaltă, ceea ce înseamnă că reversul steagului galben nu era imaginea în oglindă a aversului. Din 1866 a existat conscripție generală și obligatorie. Infanterie: Cavalerie: Diferența dintre cavaleria grea (ulani) și ușoară (husari, dragoni) mai exista doar la nivelul uniformelor și a denumirilor care se dădeau pe criterii ce țineau strict de tradiție. Artilerie: Logistică: Trupe tehnice: Întăririle în caz
Armata Comună () [Corola-website/Science/337484_a_338813]
-
sate care au purtat oiconimul Jakobsdorf: Iacobeni (județul Sibiu) și Sâniacob (județul Bistrița). Din 1337, când cunoaște prima atestare documentară, așezarea este menționată în forma possesio Gyakteluk, Gyakusteleky (1337), Gyaktelke (1351), Gyakus (1360), Gyakos (1435), Kekes (1496) , Gijeke (1733 - în conscripția Klein), Gzsakes (1750 - în conscripția Aaron), Fákos, Gyákos (1760-1762 - în conscripția Buccow), Gyákos (1805 - în conscripția Dósa), Gyákos, Iagekobsdorf, Giacheș, Giacăș (1854 - în Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania). În secolul al XIV-lea, moșia Giacăș a aparținut urmașilor
Giacăș, Sibiu () [Corola-website/Science/301709_a_303038]
-
Jakobsdorf: Iacobeni (județul Sibiu) și Sâniacob (județul Bistrița). Din 1337, când cunoaște prima atestare documentară, așezarea este menționată în forma possesio Gyakteluk, Gyakusteleky (1337), Gyaktelke (1351), Gyakus (1360), Gyakos (1435), Kekes (1496) , Gijeke (1733 - în conscripția Klein), Gzsakes (1750 - în conscripția Aaron), Fákos, Gyákos (1760-1762 - în conscripția Buccow), Gyákos (1805 - în conscripția Dósa), Gyákos, Iagekobsdorf, Giacheș, Giacăș (1854 - în Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania). În secolul al XIV-lea, moșia Giacăș a aparținut urmașilor banului Symon de Szalók. Conform
Giacăș, Sibiu () [Corola-website/Science/301709_a_303038]
-
județul Bistrița). Din 1337, când cunoaște prima atestare documentară, așezarea este menționată în forma possesio Gyakteluk, Gyakusteleky (1337), Gyaktelke (1351), Gyakus (1360), Gyakos (1435), Kekes (1496) , Gijeke (1733 - în conscripția Klein), Gzsakes (1750 - în conscripția Aaron), Fákos, Gyákos (1760-1762 - în conscripția Buccow), Gyákos (1805 - în conscripția Dósa), Gyákos, Iagekobsdorf, Giacheș, Giacăș (1854 - în Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania). În secolul al XIV-lea, moșia Giacăș a aparținut urmașilor banului Symon de Szalók. Conform documentul din 1337, care reprezintă prima
Giacăș, Sibiu () [Corola-website/Science/301709_a_303038]
-
cunoaște prima atestare documentară, așezarea este menționată în forma possesio Gyakteluk, Gyakusteleky (1337), Gyaktelke (1351), Gyakus (1360), Gyakos (1435), Kekes (1496) , Gijeke (1733 - în conscripția Klein), Gzsakes (1750 - în conscripția Aaron), Fákos, Gyákos (1760-1762 - în conscripția Buccow), Gyákos (1805 - în conscripția Dósa), Gyákos, Iagekobsdorf, Giacheș, Giacăș (1854 - în Buletinul Guberniului Provinciale pentru Marele Principat Transilvania). În secolul al XIV-lea, moșia Giacăș a aparținut urmașilor banului Symon de Szalók. Conform documentul din 1337, care reprezintă prima atestare documentară a localității, Giacășul
Giacăș, Sibiu () [Corola-website/Science/301709_a_303038]
-
Biserica Ortodoxă din Giacăș, fiind folosit, datorită rezonanței sale, numai când este vreme rea. În Evul mediu, populația românească a satului Giacăș a fost de confesiune ortodoxă, convertirea la grecocatolicism realizându-se, foarte probabil, la începutul secolului al XVIII-lea. Conscripția episcopului Ioan Inochentie Micu Klein din 1733 a recenzat, în acest sat, 140 de greco-catolici, care aveau lăcaș de cult și casă parohială. În proprietatea bisericii se afla, la acea dată, un teren arabil de trei iugăre și o fâneață
Giacăș, Sibiu () [Corola-website/Science/301709_a_303038]
-
comunitate, un preot greco-catolic fără credincioși și 58 de familii ortodoxe . În Tabela rectificationis anni 1788-1789 pagi Gyakas praeftandae contributionis ordinariorum seu civilium contribuentium INCL: comitatus Küküllo este menționat preotul unit George (Poppa Georg unit) , același cu cel menționat de conscripția Buccow sau un urmaș. Din analiza comparativă a celor două statistici deducem că revenirea la ortodoxie a comunității greco-catolice din Giacăș s-a petrecut probabil pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, pe fondul nemulțumirilor generate de nerespectarea promisiunilor făcute de habsburgi
Giacăș, Sibiu () [Corola-website/Science/301709_a_303038]
-
fost păstorită de preotul Elia (Ilie) Munteanu, amintit de documente prin anul 1842. Lui i-a urmat, din 1885, preotul George Vamoș (Georgiu Vamosiu). Numele său apare scris în documente în forma Gheorghe Vamoș, Georgiu Vamoșiu și George Vamoș. Din Conscripția nominală a sufletelor din parohia Giacoș, realizată în anul 1903, aflăm că preotul George Vamoș s-a născut în 28 aprilie 1862. S-a căsătorit, în 11 august 1885, în anul în care a preluat parohia greco-catolică din Giacăș, cu
Giacăș, Sibiu () [Corola-website/Science/301709_a_303038]
-
păstoririi sale și a antecesorului său cantor a fost George Munteanu, urmat de Alesiu Pop și Octavian Popoviciu . Preotul Victor Vamoș a păstorit comunitatea greco-catolică din Giacăș pentru scurtă vreme, trecând în neființă în 18 septembrie 1941, așa cum reiese din Conscripția nominală a sufletelor din parohia Giacoș din 1903, completată de administratorul parohial Teodor Moldovan, în 1947. Lui i-au urmat, pentru perioade scurte preoții Ioan Alexandru Boldor (1942-1943), Radu Gheorghe (1943), Marian Boian (1943-1945) și Teodor Moldovan (1946-1948). Cu cel
Giacăș, Sibiu () [Corola-website/Science/301709_a_303038]
-
în lucrarea ",Magyar" "statistikai közlemények”" apărută la Budapesta în 1896. Deși celelalte sate din zonă sunt pomenite în acest recensământ, totuși Lupoaia nu apare sub niciuna din denumirile cunoscute și pomenite mai înainte. Apare însă câțiva ani mai târziu, în Conscripția episcopului Inocentiu Klein din anul 1733 când satul apare sub denumirea de Lupoje iar aici trăiau 18 familii, adică aproximativ 90 locuitori, dacă aplicăm regula unanim acceptată că fiecare familie de la acea vreme avea în medie 5 membri. ("Augustin Bunea
Lupoaia, Sălaj () [Corola-website/Science/301807_a_303136]
-
adică aproximativ 90 locuitori, dacă aplicăm regula unanim acceptată că fiecare familie de la acea vreme avea în medie 5 membri. ("Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein, Sibiu 1908, pag. 309"). În anul 1750 se face o nouă Conscripție ("Parochiorum, Parochianorum, Eclerum, Eccoterum, rerumque eccatorum almae hujus Diecaesis Fogarasiensis instituta Ao. 1750 1-a Octobris)", care, în capitolul dedicat ,"Cottus Szolnok Doboka"”, la pagina 286, arată că satul Farkasmezö avea un număr de 159 locuitori. Din recensământul din anul
Lupoaia, Sălaj () [Corola-website/Science/301807_a_303136]
-
de regele Matei Corvin și de Pavel Chinezu, comitele Timișului, pe mai multe domenii din Banat. În anul 1492 se găsea în posesia familiei nobiliare Doczi, fiind menționat cu denumirea de „Lucarovez" într-un act de hotărnicie din anul respectiv. Conscripția austriacă din anul 1717 îl amintește sub forma „Lucareszi", situat în districtul Făgetului și având 20 de case. Conform tradiției locale, dar și unei însemnări de pe o Evanghelie păstrată în biserică, lăcașul s-ar fi construit prin 1790-1792, cu sprijinul
Biserica de lemn din Lucareț () [Corola-website/Science/317060_a_318389]
-
administrativ ținea de Scaunul Arieșului, iar restul clădirii de Comitatul Turda. Lipsesc de asemenea date istorice sigure asupra modului de trecere a mănăstirii și terenului din patrimoniul bisericii ortodoxe în patrimoniul bisericii greco-catolice (la începutul secolului al XVIII-lea). În conscripția lui Inocențiu Micu-Klein din 1733 se amintește călugărul Inocențiu de la mănăstirea de aici. În anul 1765 egumenul ei era Macarie, clopotar Nicolae Bucuș. O comisie topografică stabilește în anul 1773 arealul mănăstiresc ca având o suprafață de cca 2 ha
Vechea Mănăstire a Petridului () [Corola-website/Science/316102_a_317431]
-
învelitorii din plăci de azbest cu cea actuală, de tablă). Biserica, împodobită iconografic în 1996 și apoi de Emil Goțiu din Ilia, a fost târnosită la 22 septembrie 1929 și apoi resfințită la 14 iulie 2002. Edificiul actual ,menționat de conscripțiile din 1805 și 1829-1831, a coexistat, timp de trei sferturi de veac, cu o altă ctitorie de lemn, amplasată în mijlocul vechiului cimitir din „Bordeie”, în partea sudică a satului; traseul vechilor fundații încă se mai distinge. Ridicată în cursul secolului
Biserica de lemn din Vorța () [Corola-website/Science/317277_a_318606]
-
anului 1330 numărul populației secuiești poate fi estimată la 80 mii. Prima înregistrare militară autentică din 1614 ne arată imaginea Ținutului Secuiesc cu 120 mii de locuitori. Primul recensământ desfășurat în Transilvania a fost cel din anii 1784-1787. După datele conscripției fiscale din 1808, și cele ale evidențelor militare din 1810 se poate presupune numărul familiilor secuiești la nivelul întregii "Secuimi" din secolul XIX: Recensămăntul din 1850, a fost cel în care este menționată pentru prima dată "apartenența etnică". La acest
Secui () [Corola-website/Science/297171_a_298500]
-
mici și dealuri care coboară din Munții Poiana Ruscă până la Valea Mureșului și despart Ardealul de Banat. Biserica din parohia Teiu are hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Cele mai vechi documente și date despre biserica din Teiu le avem doar din conscripția bisericească din anul 1733 a episcopului Ioan Micu. Biserica veche din lemn a secolelor XVII-XVIII după tradiția locală a fost așezată pe un loc mai ridicat, cunoscut astăzi sub numele de „Progadea veche” (cimitirul vechi). Adevărul acestei tradiții este confirmat
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Teiu () [Corola-website/Science/321004_a_322333]
-
sub numele de „Progadea veche” (cimitirul vechi). Adevărul acestei tradiții este confirmat prin harta și documentele Cărții funciare a satului Teiu întocmită în anul 1870, în care la numărul CF 45, top. 247 este înscris un cimitir vechi, iar în conscripția bisericească a episcopului Ioan Micu-Klein din anul 1733 și cea austriacă din anii 1760-1762, arată existența unei biserici în satul Teiu. Biserica actuală este construită în anul 1788, cu altarul spre răsărit. Construcția este făcută din zid de piatră și
Biserica Adormirea Maicii Domnului din Teiu () [Corola-website/Science/321004_a_322333]
-
săraci” etc. Toate aceste nedreptăți au determinat, la scurt timp, izbucnirea celei mai mari răscoale țărănești din istoria Transilvaniei condusă de Horea, Cloșca și Crișan. Biserica, reparată în anii 1668, 1905, 1915, 1928, 1960 și 1988-1994, este menționată în tabelele conscripțiilor din anii 1733, 1750, 1761-1762, 1805 și 1829-1831, și pe harta Iosefină a Transilvaniei.
Biserica Arhanghelul Mihail din Gurasada () [Corola-website/Science/326705_a_328034]
-
consemnată cu 42 case. Până la sfârșitul secolului XVII satul nu a mai fost aminitit nicăieri. Însemnările lui Marsigli (1690 - 1700) reiau firul istoric atunci când amintesc Babșa ca aparținând districtului Lunca Lipovei. În continuare, satul este atestat de mai multe ori. Conscripția austriacă de la 1717, anul cuceririi Banatului de către aceștia, menționează că Babșa avea 40 de case. Harta contelui Mercy din 1723 plasează Babșa în districtul Făget iar dicționarul lui Korabinszkydin 1786 în districtul Lugoj. Până la mijlocul secolului XVIII, satul se găsea
Babșa, Timiș () [Corola-website/Science/301335_a_302664]
-
alte reparații au avut loc în anii 1937 și 1990. Biserica este menționată atât în tabelele recensămintelor ecleziastice din anii 1750, 1761-1762, 1805 și 1829-1831, cât și pe harta iosefină a Transilvaniei (1769-1773); harta Sfântului Imperiu Romano-German din 1720 și conscripția din 1733 fac referire la o înaintașă medievală.
Biserica de lemn din Rădulești () [Corola-website/Science/316766_a_318095]
-
a se deosebi de celălalt Bărăști din zona Hațeg. În 1956 pe acte oficiale se scria simplu: sat. Bărăști, com. Furcșoara. Oamenii locului și din satele învecinate pronunță "Bărășci", iar populației i se spune "bărășceni" În anul 1733 la prima conscripție erau 25 familii unite. În anii 1750 și 1760-1762 a fost construită biserica ce aparținea celor 30 de familii neunite, păstorite de un preot neunit (și unde se pare că veneau și cei din Luncșoara și Dumești deorece ei nu
Bărăștii Iliei, Hunedoara () [Corola-website/Science/300537_a_301866]
-
Porumb a notat, măi reținut, ca „în 1782 pictorul zugrăvește mai multe icoane în biserică din deal din Ieud” fără să cuprindă și ansamblul mural. Documentele de arhivă aduc mai multă lumină în jurul datării picturii murale din Ieud Deal. În conscripția parohiala din 1774 apare informația că amândouă bisericile din Ieud au fost renovate în anii 1764-65 de nobilul Mihai Bâlea. Cercetările dendrocronologice au indicat, la Ieud Deal, schimbarea tălpilor în acel moment. Se pare că, cu aceeași ocazie, au fost
Biserica de lemn din Ieud Deal () [Corola-website/Science/308021_a_309350]
-
numea odinioară această localitate, și-au construit biserica, conform șematismelor greco-catolice în anul 1833. Actuala biserică de lemn, înlocuiește una mai veche, biserică care exista și în 1733, an în care, sub păstorirea episcopului Inocențiu Micu-Klein a fost întocmită o conscripție cu caracter religios printre românii ardeleni. La acea dată satul este amintit cu 23 de familii, biserică și preot neunit. Comunitatea de aici trece la uniație, parțial în anul 1781, iar în totalitate doar în anul 1852. Starea în care
Biserica de lemn din Podișu () [Corola-website/Science/309826_a_311155]
-
confesional și l-a păstrat până în preajma amplei mișcări religioase a călugărului Sofronie de la Cioara, când, potrivit datelor transmise de catagrafia Buccow din 1761-1762, a revenit obștii ortodoxe. Înstrăinat din nou în deceniile următoare, lăcașul de cult, menționat în tabelele conscripției din anii 1829-1831 și în protocoalele „vizitațiunilor canonice” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a revenit definitiv Bisericii Ortodoxe în 1948.
Biserica Sfântul Nicolae din Densuș () [Corola-website/Science/307376_a_308705]
-
avea numele de "Bogaros". În timpul ocupației otomane a Banatului se pare că ea a fost complet pustiită și a dispărut spre sfârșitul secolului XVI. Totuși, numele Bogaros apare în mai multe defteruri turcești, referitor la prediumul cu același nume. La conscripția din 1717 ea apare ca fiind nelocuită. Vechea vatră a satului a fost identificată la circa 100 km de satul actual. Satul a fost reînființat la 1769 prin colonizare cu germani, după planul comandantului Timișoarei Neumann. Primii coloniști germani (șvabi
Bulgăruș, Timiș () [Corola-website/Science/301346_a_302675]