KorAP: Find »[drukola/base=cuman & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...12 13 14 ...17 >

412 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921

răsărit, pe când soția lui Asan se-ntoarse asemenea la obicinuita ei reședință. Ioan Asan și Vatatzes se puseră în fruntea oștenilor ce aduseseră cu sine, petrecură țărmul apusan, supus latinilor, luară bogate prăzi și prefăcură întreaga regiune în proverbialul pustiu cuman [... ]. Conform alianței lor juruite, împărțiră între ei, pacinic și după un program, orașele și ținuturile cucerite. Împăratului Vatatzes i se cuveniră orașele Kalliupolis, Madyta și toată peninsula care intră în mare în forma unei limbi de pământ, apoi locul întărit

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
apoi îl câștigă aliat în război și izbutesc a căpăta de la cumanii doritori de luptă, nomadizând risipiți prin țară și petrecând ca venituri sălbatice, o considerabilă oaste auxiliară, pusă pe câmpul de război. Bine înarmați, împuterniciți prin ajutorul bulgar și cuman, latinii încep campania contra lui Vatatzes, la care ia parte și Asan în persoană. Agresiunea se începe întîi și întîi contra cetății Tzurulos, asaltată cu vehemență, dar și ținută cu statornicie de către viteaza garnizoană. Modul energic al împresurării și strivitoarea

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
găsit, mai spre răsărit. Întemeindu-se cu încredere pe oștirea sa cea mare și netemîndu-se de niciun rău despre partea bulgarilor, parte pentru că avea alianță cu ei, parte pentru că Calliman era copil încă, el își strânse trupele sale romeice și cumane, trecu Elespontul pe corăbii și-naintă asupra lui Ioan Angelos (Comnen), ce-și arogase titlul de împărat, dar acum s-a fost ascuns îndărătul zidurilor orașului Tessaloniki. După luarea multor localități din Tracia și Macedonia, Vatatzes își așeză tabăra în

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
vreme el nu luă parte la stăpânire decât numai în numele lui Tzacas; dar, încet-încet și pe tăinuite, el trase toată puterea la sine, accentuă pe lângă bulgari comunitatea sa de origine și de limbă, deși, ca descendență după tată-său, Terteres cumanul, ar fi trebuit și el să treacă de cuman; câștigă în favorul său un partid puternic în țară, și când se simți îndestul de tare, merse cu cumpătată viclenie spre ținta sa de căpetenie. Pe când adecă Tzacas, încrezut cu totul

Opere 14 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295592_a_296921]
Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

în Dacia din sudul Dunării. Iernarea ciobanilor mocani în Țara Românească este cea mai bună dovadă de permanență. Cum s-ar fi putut stabili oare, în cazul unei veniri de peste Dunăre (cf. Roesler), o înțelegere între regalitatea ungurească și Imperiul cuman, în condițiile care, din veac în veac, au rămas neschimbate, cu un caracter vădit arhaic? Viața păstorească dăinuie încă din vremea dacică".2 În privința vieții ce se putea duce, după 275, în nordul Dunării, un cercetător francez afirma: "O invazie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
est de Carpați, inclusiv prin creștinarea cumanilor. Episcopia cumanilor După înfrângerea lor la Kalka (1223), de către mongoli, cumanii supraviețuitori, prin haganul Bortz Membrok, au hotărât să primească botezul creștin, datorită și activității misiunilor catolice în teritoriile lor. În 1227, hanul cuman a trimis o solie, condusă de fiul său Burch, la arhiepiscopul ungur Robert de Esztergom. Acesta s-a adresat papei Grigore IX, care, la 31 iulie 1227, l-a numit ˝legat apostolic˝ în Cumania și în ˝țara vecină a brodnicilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
A.A. Bolșacov-Ghimpu, Episcopi ortodocși din țările române în secolul al XIII-lea, în G.B., 1971, nr. 1-2, p. 118-129; R. Constantinescu, Note privind istoria Bisericii Române în secolele XIII-XV, în SMIM, VI, 1973, p. 173-192; Vasile Gh. Sibiescu, Episcopatul cuman de la Milcovia (1227/1228-1241)..., în vol. Spiritualitate și istorie la întorsura Carpaților, I, Buzău, 1983, p. 284-320; Th. Holban, ,,Popii¨ și Biserica românilor din Polonia, în Arhiva, Iași, 1931, p. 25-30; Dan Gh. Teodor, Obiecte de cult din secolele XII-XIII

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a cnejilor Rusiei kievene. Ulterior, spre mijlocul secolului al XII-lea, în ciuda succeselor expedițiilor din nordul Dunării, în anii 1148 și 1160, Imperiul nu și-a extins dominația politică la sud și est de Carpați din cauza prezenței aici a triburilor cumane.1 După revenirea la Dunăre (971), conducerea bizantină nu putea să nu manifeste interes față de populația nord-dunăreană, de rit ortodox, cu care întreținea legături și pe care o proteja încă de la Constantin cel Mare-începutul secolului al IV-lea ! Conform concepției

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
le-au numit altfel. Ele erau legate de piața comercială a Vienei, de drumul postavurilor din Flandra. În vecinătatea lor, spre Dunăre și Marea Neagră, se aflau ținuturile românești de la sud și est de Carpați, aflate în aceste secole sub stăpânire cumană și mongolă, în timp ce navigația corăbiilor la Porțile de Fier era dificilă. Cu toate acestea, în 1275, o corabie venită de la Viena a reușit să navigheze pe Dunăre până la Marea Neagră, iar un secol mai târziu, mărfuri din sudul Germaniei au fost

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Bizanțului, au trecut Dunărea prin vadul de la Isaccea și au înaintat până la Constantinopol. În acest context, Anna Comnena amintește pe un Pudilă (Pudilas), "fruntaș al vlahilor", poate comandant al frontierei de la Dunăre, care l-a înștiințat pe împărat despre atacul cuman (Anna Comnena, X, 2, în Fontes, III, p. 115). Pe de altă parte, scriitoarea bizantină precizează că românii din sudul Dunării, buni cunoscători ai drumurilor din zonă, îi călăuzeau pe năvălitori (cumani) prin defileele munților, în înaintarea lor spre Adrianopol

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul Dunării, buni cunoscători ai drumurilor din zonă, îi călăuzeau pe năvălitori (cumani) prin defileele munților, în înaintarea lor spre Adrianopol. Dar, în final, expediția din 1094 s-a încheiat prin capturarea pretendentului și prin respingerea cumanilor. Un alt atac cuman a avut loc în 1114, în zona Vidinului, dar împăratul Alexie i-a silit să treacă Dunărea înapoi și apoi i-a urmărit până au trecut Oltul. Aceste formațiuni statale de la Dunăre, menționate în secolul al XI-lea, și-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
menționate în secolul al XI-lea, și-au continuat existența și în secolul al XII-lea, până la restaurarea graniței dunărene de către împăratul Manuel Comnenul. În cursul luptei dintre bizantini și unguri, angajate la granița din Banat, este implicat și hanul cuman Țelgu și o căpetenie ardeleană, Solomon, cumanul venit de peste Dunăre în fruntea elementelor locale este învins de bizantini, dar atacurile continuă. Surse bizantine vorbesc despre faptul că Andronic, ruda împăratului Manuel, fugar, traversează Moldova, dar, la hotarele Haliciului, el a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au continuat existența și în secolul al XII-lea, până la restaurarea graniței dunărene de către împăratul Manuel Comnenul. În cursul luptei dintre bizantini și unguri, angajate la granița din Banat, este implicat și hanul cuman Țelgu și o căpetenie ardeleană, Solomon, cumanul venit de peste Dunăre în fruntea elementelor locale este învins de bizantini, dar atacurile continuă. Surse bizantine vorbesc despre faptul că Andronic, ruda împăratului Manuel, fugar, traversează Moldova, dar, la hotarele Haliciului, el a fost capturat de vlahi, care "l-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
popor, fiind rezultatul unei cerințe social-istorice, al unei evoluții interne, precum societatea românească din prima jumătate a secolului al XIII-lea. Aducera cavalerilor teutoni în Țara Bârsei, în 1211, de către regele Andrei II al Ungariei reprezenta un scut față de pericolul cuman, autoritatea regatului în sudul Transilvaniei încă nu era consolidată. În acești ani de la începutul secolului al XIII-lea, politica papală miza pe creștinarea cumanilor și atragerea lor la catolicism. În 1227, papa Grigore IX aprecia că "autoritatea apostolică s-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
păstor catolic pentru români. Din această scrisoare, datată 1234, document major al istoriei noastre medievale, răzbate o lume românească vie, autentică, organizată politic și bisericesc, în jurul arcului carpatic, dar nu numai acolo. Papa se arată îngrijorat de fragilitatea episcopatului catolic cuman, împlântat pe teritoriul extracarpatic, ce părea un pământ al nimănui. De mare însemnătate se dovedește faptul că această societate românească era organizată sub aspect politic și ecleziastic. Indirect, acei "pseudo-episcopi" (ortodocși) îi anunța, ca existență istorică reală, pe exponenții politici

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
refugiat la pecenegi, în iarna 1018-1019, pentru ajutor împotriva lui Iaroslav cel Înțelept, cneazul Kievului. Aceasta este o dovadă a existenței unei formațiuni ce dispunea de resurse militare importante. Un alt episod ar fi cel din 1148, când o căpetenie "cumană", Lazăr, a înfrânt armata bizantină în nordul Dunării. La sfârșitul secolului al XII-lea, în lupta Asăneștilor cu Bizanțul, ei apelează la românii din nordul Dunării. Acestora li s-au alăturat și cumanii, care dominau această regiune. Un nucleu politic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Bela și Ștefan. Privilegiul regal le confirma stăpânirea cu titlu ereditar a pământului lor. Astfel, puterea centrală nu se mai poate opune expansiunii domeniului nobiliar în dauna celui regal. În ciuda rezistenței și reacțiilor spasmodice ale lui Bela IV și Ladislau Cumanul, intervalul 1241-1300, marchează consolidarea domeniului nobiliar și a nobilimii, în general. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea, se manifestă tendința de transformare a domeniului nobiliar în seniorie, stăpânire de pământ înzestrată cu atribute ale puterii publice, prin intermediul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
dări, plăți, rechiziții și găzduiri în favoarea seniorilor. În secolul următor, în 1324, Carol Robert a acordat o nouă și largă scutire de dări nobililor și oamenilor lor, imunitatea fiscală a domeniului nobiliar, completată, sub Ludovic, cu imunitatea judiciară. Sub Ladislau Cumanul și Andrei III, afirmarea socială a nobilimii se convertește în forță politică. Funcția juridică a nobilimii din voievodat a permis constituirea adunării generale a nobililor Transilvaniei, astfel încât din stare socială privilegiată, nobilimea devine corp politic, asociat la exercițiul puterii. Afirmarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
un cadru instituționalizat. Această evoluție s-a cristalizat la sfârșitul secolului al XIII-lea, când asistăm la consolidarea puterii voievodale și rivalitatea acesteia cu regalitatea. Pentru a-și consolida situația, amenințată de atitudinea ostilă a voievodului Roland Borșa, regele Ladislau Cumanul, aflat în Transilvania, în vara 1287, se consultă cu nobilii unguri din țară, la care este asociat clerul catolic, reprezentanții sașilor și secuilor, adică adunarea stărilor privilegiate, care, în 1291, se transformă în congregație. După urcarea sa pe tron, regele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
uniunea de triburi a "tichiilor negre", subordonată cnejilor din sudul Rusiei. Uniunea aceasta a supraviețuit până în secolul al XIII-lea, mai precis, 1239, când mongolii au ocupat Rusia, iar la începutul secolului al XIV-lea, ei sunt menționați între triburile cumane din perioada Hoardei de Aur, de către cronicarii arabi. În sfârșit, alte grupuri pecenege s-au îndreptat spre vest, în Panonia, și au intrat în armatele regilor arpadieni ca mercenari.4 Pecenegii au fost semnalați și în Transilvania, în prima jumătate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au mai revenit în sudul Rusiei. Abia după această expediție și, în urma atacurilor cumanilor, grosul forțelor uzilor s-au strămutat în regiunile nord-dunărene, evacuate de pecenegi. Dar stabilirea lor în regiunile extra-carpatice nu a fost de lungă durată, din cauza primejdiei cumane și a atracției Imperiului, ei s-au mutat în masă în sudul Dunării, pe teritoriile bizantine. Uzii nu au așteptat venirea iernii pentru a-și trece carele cu familiile și averile pe Dunărea înghețată, ci au folosit corăbii, monoxile și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
În această perioadă, după mijlocul secolului al XI-lea, cumanii erau angajați într-o confruntare decisivă cu uzii, pentru stăpânirea stepelor nord-pontice, încheiată cu victoria lor. În anul 1061, în timp ce uzii se deplasau spre regiunile dunărene, are loc prima invazie cumană în Rusia, urmată curând de altele. În 1078, este menționat un atac al lor, alături de pecenegi, asupra Adrianopolului, an ce marchează și prima atestare a cumanilor în sudul Dunării, unde izvoarele bizantine vorbesc despre "comanoi". Deducem din sursele bizantine că

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
doua jumătate a secolului al XI-lea (1075), în regiunile extracarpatice, din est și sud. Era probabil o infiltrare a lor în această zonă, ei fiind puțin numeroși acum, de aceea acționau în compania pecenegilor. În același timp, alte triburi cumane erau implicate în conflictele interne din Rusia, unde își aveau sălașele cetele ce acționau în sudul Dunării. Să precizăm că, între Nipru și gurile Dunării, locuiau cumanii lui Kutek. Aceștia au năvălit, în 1085-1086, în Ungaria, la îndemnul regelui detronat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
le-a făgăduit Transilvania. Ei au pătruns în nord-vestul Maramureșului, prin pasul Verecke, prin ocolirea Moldovei și Transilvaniei. Dar suferind un eșec în Ungaria, împreună cu aliatul lor Solomon, ei s-au îndreptat spre Bizanț, pătrunzând prin sudul Moldovei. Despre invazia cumană în sudul Dunării, din 1087, vorbește Anna Comnena, în biografia tatălui său, împăratul Alexios I. Autoarea spune că invazia a fost săvârșită de o armată numeroasă condusă de "scitul" Tzeglu, alcătuită din sarmați (cumani), sciți (pecenegi) și daci (unguri), conduși

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sudul Dunării, pe pământ bizantin, dar, intuind pericolul pe care l-ar fi reprezentat așezarea lor pentru Imperiu, împăratul Alexe Comnenul a refuzat inițial alianța cu ei împotriva pecenegilor. Mai mult, el a oferit daruri pentru a obține retragerea hoardelor cumane. De-abia după reizbucnirea conflictului cu pecenegii, bizantinii au recurs la sprijinul cumanilor a căror intervenție a decis dezastrul peceneg de la Lebunion (1091). Însă masacrarea prizonierilor pecenegi și a familiilor lor de către bizantini i-a înfricoșat pe cumani, care s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]