KorAP: Find »[drukola/base=deprima & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...12 13 14 ...35 >

863 matches

Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254

din două, timp de cel puțin doi ani, semnalată de subiect sau observată de ceilalți. N.B.: La copii și la adolescenți starea poate fi de iritare și durata trebuie să fie de cel puțin un an. B. Atunci când subiectul este deprimat, el prezintă cel puțin două din următoarele simptoame: (1) pierderea apetitului sau hiperfagie (2) insomnie sau hipersomnie (3) energie scăzută sau oboseală (4) stimă de sine redusă (5) dificultăți de concentrare sau dificultăți în luarea unor decizii (6) sentimentul pierderii

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
sare brusc și se regăsește printre nori. Are atunci un sentiment de slăbiciune, chiar de vertij, văzându-i pe urmăritori rămași jos și foarte mici. Această stare de rău îl trezește”. Pe tot parcursul adolescenței el nu va mai fi deprimat. Student fiind, Jacques întâlnește o femeie a cărui frumusețe îl uimește. Se gândește, în timp ce iese la plimbare cu aceasta: „o râmă îndrăgostită de o stea”. În ziua în care participă la concursul pentru postul în administrație pentru care îl destinase

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
0,6%, 2,7% și 17%. Fetele prezintă o prevalență mai ridicată doar pentru scorurile depresiei ușoare în adolescență. În toate celelalte cazuri, nu există diferență de prevalență între băieți și fete. În sfârșit, adolescenții recunosc mai ușor că sunt deprimați decât părinții lor. Bailly și colab. (1992) realizează o anchetă pe un lot de 744 de liceeni cu vârste între 14 și 23 de ani pornind de la auto-chestionar (scara franceză CES-D) și cu ajutorul unui interviu semi-standardizat, utilizând criteriile diagnostice ale

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
Datorită unui studiu prospectiv, aplicat unui număr de 1265 de subiecți observați de la naștere până la vârsta de 16 ani, Fergusson și colab. (1996) confirmă această asociere, cu un risc de dependență de nicotină multiplicat de 4,5 ori la adolescenții deprimați în raport cu ceilalți. Totuși, acești autori relativizează această relație, remarcând faptul că un oarecare număr de factori de risc sunt comuni celor două situații (depresie și dependențe de nicotină) cum ar fi frecventarea delicvenților sau stimă de sine redusă, sau sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
lor corp: vagabondaj, delincvență, activitate sexuală neadaptată vârstei, automutilări, tentative de suicid. Dar aceste antecedente nu par a fi corelate cu gravitatea depresiei așa cum arată studiul lui Brand și colab. (1996), în care a fost comparată simptomatologia depresivă a adolescenților deprimați cu antecedente de abuzuri sexuale cu cea a adolescenților care nu prezentau aceste antecedente. După Brand și colab., prima categorie prezintă o stimă de sine mai scăzută și, mai ales, simptome de stres post-traumatic (cu atât mai importante cu cât

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
1988) prevalența depresiei la părinții biologici ai subiectului unipolar este de opt ori mai ridicată decât cea observată la părinții biologici sau adoptivi ai subiecților normali din grupul de control. Mai recent, Neuman și colab. (1977) compară familiile copiilor pre-puberi deprimați cu familiile adulților deprimați și constată un procent mai mare de tulburări de dispoziție (54%) în primul grup decât în al doilea grup (23%). Ei trag astfel concluzia că există mai mulți factori genetici la originea depresiei copilului pre-puber decât

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
nu regăsesc nici reducerea nivelului secreției nocturne de GH, nici valorile ridicate ale prolactinei bazale la adulții cu episod depresiv major. Într-un studiu mai vechi al lui Kutcher și col. (1991) realizat pe un eșantion mai mic (12 subiecți deprimați contra 38 în studiul lui De Bellis), alcătuit din pacienți cu vârste mai mari (16-19 ani), mediile valorilor plasmatice ale GH și TSH erau chiar mai ridicate la adolescenții deprimați. Aceasta sugerează existența unei disfuncții primare a sistemului serotoninergic la

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
de pacienți deprimați, unul cu simptoame psihotice și celălalt fără aceste simptome. În primul grup, contrar celor observate la adulți, secreția nocturnă de melatonină este mai ridicată decât în grupul de control, dar situația se prezintă invers în grupul de deprimați cu simptome psihotice. Acest ultim grup de pacienți ar prezenta deci o depresie mai apropiată de cea a adulților în plan biologic. În final și în ciuda faptului că rezultatele studiilor sunt uneori contradictorii, se pare că depresia la copil și

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
această perioadă a vieții (Benoît, 1988) impunând, din această cauză, comparații riguroase cu grupuri martor selectate după vârstă. Se poate ca aceste modificări fiziologice să explice rezultatele contradictorii din studiile asupra somnului la adolescentul deprimat. Unii autori regăsesc la adolescenții deprimați perturbări asemănătoare celor observate la adultul deprimat: diminuarea latenței somnului paradoxal și creșterea densității sale (Lahmeyer și colab., 1983; Emslie și colab., 1987). Dar alții nu observă diferențe între adolescenții deprimați și non-deprimați, sau constată chiar rezultate contrarii, ca de

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
centrează mai ales pe calitatea interacțiunii dintre părintele deprimat, în special mama, și bebelușul sau copilul mare. Diferitele studii raportate nu par a lua în considerare situația specifică a adolescentului în relația cu un părinte deprimat sau care a fost deprimat. Se înțelege în mod intuitiv că travaliul triplu de rupere a legăturii cu obiectul oedipian, de deidealizare a imaginii parentale și de elaborare a identificărilor va avea relații complexe cu imaginea unui părinte deprimat: relație de solicitudine cu un părinte

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
cu cât, la momentul oportun, în care ar fi avut nevoie să poată conta pe niște părinți și niște imagini parentale solide și fiabile, aceștia s-au dovedit deosebit de fragili și vulnerabili: sunt aici destule lucruri care pot să o deprime pe Clémentine, odată cu acest sentiment că a expus pericolului echilibrul psihic al celor doi părinți, chiar dacă în prezent ea nu pare a fi depresivă. În schimb, posibilitățile identificatorii ale acestei adolescente riscă s-o antreneze spre depresie sau spre tratament

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
Wheeler, 1992). 5. EVALUARE: PROGNOSTIC ȘI CONTINUITATE DEPRESIVĂ DURATĂ MEDIE ȘI RECURENȚĂ: DATE EPIDEMIOLOGICE La adolescent, episodul depresiv major durează în medie între 7 și 9 luni, 80% dintre adolescenți însănătoșindu-se după un an, dar 10% continuă să fie deprimați. Persistența episodului depresiv major este asociată gravității și vechimii depresiei constatată cu ocazia primei identificări, existenței tulburărilor co-morbide, în particular tulburări obsesiv-compulsive, evenimentelor de viață negative și disfuncțiilor neuroendocrine (Park și Goodyer, 2000). Procentul de recurență atinge 50% la un

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
altă parte, ocupă locul întâi, nucleul depresiv devine din ce în ce mai ascuns și mai inaccesibil. Această inaccesibilitate îl privește atât pe clinicianul confruntat cu adolescentul (semiologia depresivă propriu-zisă tinde să dispară) cât și pe pacientul însuși (el se simte efectiv din ce în ce mai puțin „deprimat” sau „gol”, dar din ce în ce mai agresat de o societate „injustă” al cărui răspuns, trebuie subliniat acest lucru, adică închisoarea, nu va face altceva decât să confirme în ochii lui Pascal incapacitatea acesteia de a-l înțelege și nedreptatea ei). Această inaccesibilitate

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
studiu asupra unui subgrup din populația studiată, Harrington și colab. (1991) confirmă observațiile clinice ale lui Penot. 63 de copii deprimați au fost comparați cu un grup martor asemănător (68 cazuri). 21% prezentau „tulburări de comportament” asociate sindromului depresiv. Copiii „deprimați cu tulburări de comportament” au prezentat o evoluție la vârsta adultă marcată de un risc ridicat de conduite antisociale și delincvente, și un risc mai slab privind evoluția depresivă. În schimb, grupul de copii „deprimați fără tulburări de conduită” a

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
comportament” asociate sindromului depresiv. Copiii „deprimați cu tulburări de comportament” au prezentat o evoluție la vârsta adultă marcată de un risc ridicat de conduite antisociale și delincvente, și un risc mai slab privind evoluția depresivă. În schimb, grupul de copii „deprimați fără tulburări de conduită” a prezentat un risc mai ridicat de evoluție depresivă la vârsta adultă. CONTINUITATEA DEPRESIVĂ: COPILĂRIA ADOLESCENTULUI DEPRIMAT O altă problemă abordată de studiul continuității depresiei din copilărie la adolescență constă în identificarea semnelor retrospective ale unei

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
colab. (1990) evaluează procentul de recidive la 60%, aceste recidive survenind în general la puțin timp după primul episod. Acest risc de recidivare este ridicat, mai ales atunci când primul episod depresiv major survine după pubertate. Doar un singur copil pre-puber deprimat din cinci (20%) va prezenta la vârsta adultă un nou episod depresiv major, în vreme ce după pubertate această proporție depășește 60%. În schimb, comparația cu un grup de control pune în evidență un risc mai ridicat de morbiditate psihiatrică la vârsta

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
de tulburare bipolară la cea de a doua evaluare. Studiul lui Harrington și colab. citat deja stabilește că riscul în ceea ce privește evoluția spre o afecțiune bipolară este mai mic atunci când primul episod depresiv apare înaintea pubertății: în eșantionul lor, nici un subiect deprimat în perioada prepubertară nu prezintă tulburare bipolară la vârsta adultă, în timp ce acest lucru se întâmplă la cinci subiecți din douăzeci și doi din grupul de deprimați post-pubertari. Importanța practică a determinării factorilor predictivi ai afecțiunii bipolare la adolescență este susținută

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
deplasează, într-o tentativă de compromis nesatisfăcător, asupra unui prieten relația sa cu o imagine oedipiană fragilizată (prietenul pe care caută să-l înțeleagă și să-l îngrijească). Dar în același timp, ea se identifică și mai mult cu mama deprimată din trecutul său și întărește relația secretă care o leagă de aceasta. Toate anchetele epidemiologice relevă frecvența existenței părinților deprimați în cazurile de adolescenți deprimați. Putem invoca factorul genetic ereditar: o astfel de ipoteză este probabil justificată în unele cazuri

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
caută să-l înțeleagă și să-l îngrijească). Dar în același timp, ea se identifică și mai mult cu mama deprimată din trecutul său și întărește relația secretă care o leagă de aceasta. Toate anchetele epidemiologice relevă frecvența existenței părinților deprimați în cazurile de adolescenți deprimați. Putem invoca factorul genetic ereditar: o astfel de ipoteză este probabil justificată în unele cazuri. Dar ea nu trebuie să conducă la ignorarea ipotezelor psihogenetice, deoarece un travaliu psihoterapeutic poate ajuta în mod considerabil adolescentul

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
nimic, nu sufăr de nimic, nu depind de nimeni”. Auzim uneori aceste formule în mod direct: aspectul lor negativ semnalează refuzul recunoașterii sau constituirii unui obiect sursă de satisfacție. De aici rezultă o anume incapacitate a adolescentului de a se deprima. Laufer propune să „distingem între depresia adolescenților atașați unui obiect interiorizat și depresia fără obiect interiorizat”. „Cei care resimt o anobiectalitate internă sunt pentru mine afectați mai serios” spune acesta. Trecerea de la „depresia fără obiect internalizat” la „anobiectualitatea internă” merită

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
Beck, autorii au definit în prealabil „cognițiile negative” și un stil atributiv (Attributional Style) particular. Adolescenții deprimați prezintă particularități ale funcționării cognitive (cogniție negativă, atribuirea evenimentelor negative propriei persoane) ceea ce îi diferențiază de adolescenții în remisie (cei care au fost deprimați) și de adolescenții fără depresie. Întâlnim în această situație constatări făcute deja la adultul deprimat (în raport cu subiectul non-deprimat). În schimb, adolescenții în „remisie” nu par a avea un „stil cognitiv” care să-i diferențieze net de adolescenții martori atunci când simptomatologia

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
diagnosticați cu „tulburare timică”, „schizofrenie” sau „psihoză schizo-afectivă”. Acești autori aduc următoarele argumente în favoarea tulburărilor timice: - antecedente familiale privind manifestarea tulburărilor timice la rude de gradul întâi; - delir și halucinații în funcție de dispoziție; - mare sensibilitate la testul cu dexametazonă la adolescenții deprimați cu manifestări psihotice; - eficiența litiului în mania simplă și delirantă (intervale mai lungi); - eficiența asocierii antidepresivelor-neurolepticelor în depresiile delirante; - eficiența litiului ca tratament preventiv în tulburările de dispoziție delirante sau non-delirante; - evoluție destul de bună cu dispariția caracteristicilor psihotice în perioada

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
evidență predominanța clară a timiei depresive și, mai mult chiar, a diagnosticului de episod depresiv major la adolescenții care au idei suicidare în raport cu adolescenții care au efectuat o tentativă de suicid. Contrar celor ce am putea gândi, există mai mulți deprimați în primul grup (IS) decât în al doilea (TS). Acest studiu arată clar că este bine să nu mai considerăm ideile suicidare fără trecerea la act ca o formă benignă în cadrul exprimării diverselor manifestări suicidare, atât în plan psihopatologic cât

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
de identificarea indicatorilor de risc speciali la adolescenții deprimați care ar trebui să ne facă să ne așteptăm la o tentativă de suicid. Kienhorst și colab. (1991) au comparat astfel 48 de adolescenți predispuși la sinucidere cu 66 de adolescenți deprimați fără antecedente suicidare. Pornind de la un interviu semi-structurat, ei au identificat 7 variabile notate cu 0 sau 1: luare în greutate, pierderea energiei, absența tatălui, pesimism, disperare, antecedente de proiect suicidar, risc de reușită a sinuciderii în funcție de gravitate sa. O

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]
vorba despre o evadare datorată unei stări de sănătate mai bună, care face ca acest adolescent să devină inaccesibil. Nu poate decât să constate ameliorarea și să aștepte... Patru ani mai târziu, Alain cere o consultație deoarece este din nou deprimat de aproximativ 3-4 luni. El are acum 20 de ani. Satisfăcut în mod evident de revederea cu terapeutul, Alain evocă cu ușurință și fără reticență ansamblul problemelor sale și prezintă o succesiune a acestora: a ratat la diferență de un

[Corola-publishinghouse/Science/1929_a_3254]