406 matches
-
Spre sfârșitul lui mai, forțele marinei au fost din nou reduse de la două batalioane la unul singur, Batalionul 1 din Regimentul 26 Marină. General-locotenentul Robert E. Cushman, Jr. l-a înlocuit pe generalul Walt în funcția de comandant al Forței Expediționare III a Marinei în iunie. La 14 august, colonelul David E. Lownds a preluat comanda Regimentului 26 Marină. Au avut loc acțiuni sporadice în vecinătate la sfârșitul verii și la începutul toamnei, dintre care cele mai grave au fost surprinderea
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]
-
Khe Sanh-ului sau să abandoneze baza. Generalul Westmoreland considera că alegerea este una simplă. În memoriile sale, el a dat motivele pentru continuarea efortului: Ofițerii superiori ai Marinei nu erau, însă, de aceeași părere. Generalul Cushman, noul comandant al Forței Expediționare Amfibii III Marină, îl susținea pe Westmoreland (probabil în scopul ameliorării relațiilor între Marină și Forțele Terestre după plecarea lui Walt). Argumentele ofițerilor de Marină împotriva păstrării bazelor erau: faptul că pericolul real pentru I Corps era amenințarea directă a
Bătălia de la Khe Sanh () [Corola-website/Science/320576_a_321905]
-
și societatea australiană a fost modelată de două dintre cele mai durabile teme ale culturii strategice australiene: "bandwagoning" - alierea unui stat mai slab cu unul mai puternic sau cu o coaliție pentru o putere politică echilibrată - și "expeditionary warfare", războiul expediționar bazat pe organizarea eficientă și capacitatea logistică de a purta războaiele departe de baze și de casă. Politica defensivă australiană a fost strâns legată de cea a Marii Britanii până la momentul războiului din Pacific cu punctul culminant în anul 1942 când
Istoria militară a Australiei () [Corola-website/Science/320589_a_321918]
-
amplasate în proximitatea coloniilor germane din Pacific. A fost creată rapid o forță de 2.000 de voluntari - aparte de AIF - și constând într-un batalion de infanterie plus 500 de rezerviști din marină și foști marinari - cu denumirea Forța Expediționară Militară și Navală Australiană (AN&MEF) și pusă sub comanda colonelului William Holmes. Obiectivele acestui corp expediționar erau stațiile radio din Yap în Insulele Caroline, Nauru și Rabaul din Noua Guinee Germană. Trupele au ajuns la Rabaul la 11 septembrie
Istoria militară a Australiei () [Corola-website/Science/320589_a_321918]
-
limitat forțelor Mișcării Albe pro-țariste, antibolșevice. Deși guvernul australian a refuzat să implice trupe, mulți australieni au servit în Armata Britanică ce a fost implicată în lupte în vreme ce un mic număr a deservit în calitate de sfătuitori unitățile Rușilor Albi în "Forța Expediționară din Nordul Rusiei" (NREF). Așteptând repatrierea în Anglia, aproximativ 150 de australieni s-au înrolat ulterior în trupele britanice din Forța de Eliberare din Nordul Rusiei (NRRF) fiind implicați într-un număr de lupte aprige iar câțiva fiind uciși. Distrugătorul
Istoria militară a Australiei () [Corola-website/Science/320589_a_321918]
-
Corpului II american aflat în dreapta sa. Principalul asalt frontal al Corpului II avea să înceapă la 20 ianuarie când Divizia 36 Infanterie americană urma să traverseze apele umflate ale râului Rapido la 8 km în aval de Cassino. Simultan, Corpul Expediționar Francez, condus de generalul Alphonse Juin urma să continue deplasarea către Monte Cairo, punctul de joncțiune al liniilor defensive Gustav și Hitler. De fapt, Clark nu credea că sunt mari șanse pentru un succes rapid, dar credea că atacurile vor
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
dincolo de coloana vertebrală a Italiei pentru a face joncțiunea cu Armata a 5-a americană și de a ataca de-a lungul unui front de 30 km între Cassino și mare. Armata a 5-a (Corpul II american și Corpul Expediționar francez) avea să se afle pe stânga, iar Armata a 8-a (Corpul XIII și Corpul II polonez) pe dreapta. Odată cu venirea primăverii, condițiile la sol s-au ameliorat și avea să fie posibilă desfășurarea eficientă de formațiuni largi și
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
flancat apărarea germană, ajutând concret Corpul XIII din vale. În 1943, goumierii erau trupe coloniale asamblate în patru grupuri de "tabori" marocani (GTM), fiecare format din unități denumite "tabori", cam de dimensiunea unui batalion, specializate în luptele de munte. Corpul Expediționar Francez al lui Juin era format din comanda goumierilor marocani (CGM) (ci GTM 1, 3 și 4) al generalului Augustin Guillaume totalizând circa 7.800 de combatanți, aproximativ de forța unei divizii, și 4 divizii mai convenționale: Divizia 2 infanterie
Bătălia de la Monte Cassino () [Corola-website/Science/321929_a_323258]
-
cantități la noile vapoare. Expediția a ridicat pânzele în seara de 5 mai 1860 de pe o stâncă din Quarto, un district al Genovei, pe vapoarele "Il Piemonte" și "Il Lombardo", obținute de la G.B. Fauché, coleg mason al lui Garibaldi. Corpul expediționar cuprindea circa o mie de voluntari, practic toți italieni din nord, printre care se afla și Rosalia Crispi, soția lui Francesco Crispi. După o scurtă oprire (7 mai) la Talamone, și o alta la Porto Santo Stefano (9 mai), în
Expediția celor O Mie () [Corola-website/Science/322001_a_323330]
-
comună a milițiilor arabe și a forțelor comandate de Auda Abu Tayi (care până atunci luptase de partea otomanilor) împotriva orașului-port Aqaba. Aqaba era singurul port la Marea Roșie rămas în mâinile otomanilor. De aici, otomanii amenințau flancul stâng al „Forței expediționare egiptene”, care era destinată invaziei din Palestina. Cucerirea portului Aqaba urma să faciliteze transportul de trupe, muniții, arme și provizii de către britanici pentru arabi.. Lawrence și Auda au părăsit orașul Wedj pe 9 mai 1917 cu un grup de 40
Revolta arabă () [Corola-website/Science/321391_a_322720]
-
înaintarea lor a fost oprită. În anul următor, ca parte a colaborării italiene la programul internațional de pacificare după revolta ciprioților împotriva dominației turcești, un corp de soldați italieni a debarcat la Candia. Pe 14 iulie 1900, o nouă forță expediționară a fost constituită pentru înăbușirea Revoltei Boxerilor din China și pentru apărarea intereselor puterilor europene din regiune. Pe 29 septembrie 1911 a început invazia italiană din Libia. Primele trupe italiene au sosit în Tripoli pe 11 septembrie. Războiul împotriva Imperiului
Regio Esercito () [Corola-website/Science/316909_a_318238]
-
(CTV) a fost o forță expediționară italiană dislocată în Spania în ajutotul generalului Francisco Franco și a forțelor sale naționaliste în timpul războiului civil din Spania. CVT s-a aflat sub comanda lui Mario Roatta, Ettore Bastico, Mario Berti și Gastone Gambara. În iulie 1936, la începutul
Corpo Truppe Volontarie () [Corola-website/Science/316907_a_318236]
-
Spania. Mussolini s-a consultat în prealabil cu ministrul de externe Galeazzo Ciano și cu generalul Mario Roatta. Ciano și Roatta se numărau printre cei mai influenți oameni ai momentului în Italia. De altfel, Rotta a fost numit comandantul corpului expediționar italian. Ca adjunct al luil Rotta a fost numit generalul Luigi Frusci. 23 decembrie: primii 3.000 de soldați ai armatei regulate italiene („Misiunea Armatei Italiene”) au debarcad la Cadiz. Ianuarie: până în acest moment, aproximativ 44.000 de militari ai
Corpo Truppe Volontarie () [Corola-website/Science/316907_a_318236]
-
armatei regulate italiene („Misiunea Armatei Italiene”) au debarcad la Cadiz. Ianuarie: până în acest moment, aproximativ 44.000 de militari ai armatei italiene și membri ai forțelor paramilitare fasciste ("Fasci di Combattimento") fuseseră dislocați în Spani. La începutul lunii februarie, „forța expediționară” a fost redenumită „Corpul Trupelor Voluntare” ("", ori CTV). CTV a fost organizată în patru divizii: Diviziile „Cămășile negre” (Camicie Nere, ori CCNN) erau formate din soldați ai armatrei regulatge și voluntari din cadrul Partidului Fascist. Diviziile CCNN erau motorizate parțial. CTV
Corpo Truppe Volontarie () [Corola-website/Science/316907_a_318236]
-
remarcat în luptele de la Montebello și Solferino. În expediția mexicană în 1862, el a servit sub comanda generalului Forey, și apoi (în 1863) a servit ca comandant-șef, iar 1868 a fost ridicat la rangul de mareșal. În 1867, forțele expediționare franceze au fost retrase din Mexic, și Bazaine a fost numit la comanda corpului al 3-lea de gardă. În războiul din 1870 a comandat Armata franceză a Rinului concentrată în Metz. La retragerea din Metz spre Châlons, Bazaine a
François Achille Bazaine () [Corola-website/Science/329020_a_330349]
-
otomană în Bătălia de la Navarino. Acesta a fost un moment decisiv al Războiului de Independență. Un an mai târziu, trupele franceze au debarcat în Peloponez cu intenția declarată de oprire a atrocităților trupelor terestre otomane. Grecii, profitând de protecția forțelor expediționare, au fost capabili să-și regrupeze forțele și să formeze un nou guvern. Forțele elene au încercat să ocupe cât mai multe teritorii, inclusiv Atena și Teba, mai înainte ca puterile occidentale să impună încetarea focului. Marile puteri europene s-
Grecia Otomană () [Corola-website/Science/325867_a_327196]
-
o serie de victorii și înfrângeri, războiul a consemnat un punct de cotitură odată cu distrugerea flotei turco-egiptene în Bătălia de la Navarino de pe 20 octombrie 1827. A urmat intervenția terestră a trupelor franceze din Moreea în 1828, care a obligat forța expediționară egipteană condusă de Ibrahim Pașa, vasalul și aliatul sultanului, să se retragă din Grecia. În timpul intervenției forței expediționare, trupele terestre franceze, sprijinite de flota anglo-franceză, au cucerit fortărețele care mai erau încă sub controlul garnizoanelor otomane. Insurgenții eleni au reușit
Conferința de la Londra (1832) () [Corola-website/Science/325877_a_327206]
-
Bătălia de la Navarino de pe 20 octombrie 1827. A urmat intervenția terestră a trupelor franceze din Moreea în 1828, care a obligat forța expediționară egipteană condusă de Ibrahim Pașa, vasalul și aliatul sultanului, să se retragă din Grecia. În timpul intervenției forței expediționare, trupele terestre franceze, sprijinite de flota anglo-franceză, au cucerit fortărețele care mai erau încă sub controlul garnizoanelor otomane. Insurgenții eleni au reușit în acest condiții să elibereze Grecia centrală și Atena. Aceste succese au fost posibile și datorită faptului că efortul
Conferința de la Londra (1832) () [Corola-website/Science/325877_a_327206]
-
III-lea, Gongsun Du, un dictator militar chinez din , a încurajat Buyeo să atace Xianbei în nord și Goguryeo în est. După distrugerea familiei Gongsun, statul nordic chinez -a trimis pe Guanqiu Jian să atace Goguryeo. Un pluton al forțelor expediționare conduse de Wang Qi, Marele Administrator al comandamentului Xuantu, a fost întâmpinată în Buyeo. Acesta a dus informații detaliate despre regat în Chină. După aceea, Buyeo a fost sfâșiat de marile puteri, si devastat de popoarelor nomade nordice în drumul
Buyeo () [Corola-website/Science/325008_a_326337]
-
era îndemnată să asigure aprovizionarea armatei ruse cu alimente și furaje. De la Focșani, generalul Rönne s-a îndreptat către mănăstirea Măxineni, unde se credea că există un depozit de provizii al otomanilor. Aceste provizii fuseseră însă evacuate la Urlați. Corpul expediționar rus a pornit apoi în marș forțat spre Brăila la 11 iulie, ajungând după 11 ore la periferiile orașului. Generalul Rönne a încercat să evite o vărsare inutilă de sânge și i-a propus lui Daud pașa să predea cetatea
Campania de la Prut () [Corola-website/Science/326930_a_328259]
-
în Indochina Franceză pe 19 decembrie 1946 și a durat până la 1 august 1954. De fapt, lupta între forțele franceze și adversarii lor, Viet Min-ul, datează din luna septembrie 1945. Conflictul a antrenat o serie de participanți, inclusiv Corpul Expediționar Francez, condus de Franța și susținută de către Armata Națională Vietnameză a împăratului Bao Đại împotriva Viet Min-ului, condus de Ho Și Min și Vo Nguyen Giap. Cele mai multe lupte au avut loc în Tonkin, în nordul Vietnamului, deși conflictul a
Primul Război din Indochina () [Corola-website/Science/326980_a_328309]
-
petrece lucrurile dacă relatările lui Dion Fortune ar fi adevărate. Romanul poate fi considerat o istorie paralelă, ținând cont că, deși relatează evenimente reale din Al Doilea Război Mondial (cum ar fi Operațiunea Roșu de invadare a Franței, evacuarea Corpului expediționar englez din Dunkirk, intrarea Italiei în război și Campania din Africa de nord, Bătălia Angliei), personajele sunt fictive, fie că este vorba despre oamenii de rând sau despre oficialități (cu excepția lui Adolf Hitler, Winston Churchill și Dion Fortune). Kurtz face
Noaptea vrăjitoarelor () [Corola-website/Science/323628_a_324957]
-
dat ordin armatei slovace să ocupe teritoriile. Slovacia nu a participat de la început la invadarea Uniunii Sovietice, care a fost declanșată pe 22 iunie 1941, dar Hitler nu a cerut ajutorul Slovaciei. Slovacii însă au decis să trimită un grup expediționar. Ungaria a intrat în cele din urmă în războiul contra Uniunii Sovietice la începutul lunii iulie. Grupul slovac atașat Armatei a 17-a germană, a atacat Armata a 12-a sovietică. Alături de Armata a 17-a germană și armata maghiară
Slovacia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/323196_a_324525]
-
lumi paralele. Povestirea-interviu prezintă raportul unui război perpetuu, a cărui stare este conturată de două tabere: Seniorii Victoriei (cei care culeg toți laurii) și Cavalerii Înfrângerii (cei care își desfășoară munca în anonimat). Jurnalul este o scriere aparținând unui corp expediționar care vrea să demonstreze teoria cosmologică cum că universul nu este infinit și concluzionează că Pământul este o sferă în care este închis tot universul. Povestirea prezintă un viitor în care roboții au preluat conducerea planetei și sunt deciși să
Aporisticon () [Corola-website/Science/324179_a_325508]
-
flota bine echipate și instruite în stil european în Grecia. În schimb, sultanul i-a promis să-i permită să încorporeze Peloponezul ca fief ereditar al lui Ibrahim Pașa, fiul lui Muhammad. În februarie 1825, Ibrahim a condus o forță expediționar de 16.000 de oameni în Peloponez și în scurtă vreme a cucerit întreaga parte vestică a Peninsulei. El nu a reușit însă să ocupe și zona estică, unde își avea sediul guvernul rebel elen, în Nauplion. Forțele lui Ibrahim
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]