KorAP: Find »[drukola/base=exterioritate & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...12 13 14 ...27 >

660 matches

Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759

decât forma incertă a fulguranței, fragilitatea evanescenței, într-o lume intermediară - a lui nici...nici - în care spațiul și timpul sunt încremenite 4, totuși poate o lume a veșnicei culmi ("Poate e un etern amurg"), lumea dintre. Nu numai că exterioritatea se înscrie în dispariție, dar conversiunea ascensională amintită este o interiorizare, o adâncire din perspectiva căreia datele prezenței exteriorului devin nevăzute. Interiorul se răsfrânge în exterior, ab extra ad intra, întoarcere pe dos a stărilor spirituale lăuntrice ieșite în afară

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
dă viață, pune în mișcare materia inertă, căci sămânța ce cade în suflet își reverberează încolțirea în unde concentrice, iluminând opacitatea corporeității. Nu rareori întâlnim, la Voiculescu, ipostaze ale imaginii trupului de lumină, străbătut de iradierea creșterii interioare. În lumea exteriorității trupul e o "cetate a timpului", "pătimașul trup" sau carnea-capcană (în poemul Vraja) supuse deșertăciunii, fragilă imagine a trecerii și a neantului. Din perspectiva sufletului însă, ieșirea "din vama trupului" e însuși posibilul deschis de imaginea interiorului năzuind spre frumusețe

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
8. Prin carnea fructului, devenită străvezie, se trece, căci - expusă pe un fundal de lumină - ea se rarefiază până la transparență, străpunsă de "nevăzutul mugurilor veșnici"9 care oferă vederii un alt peisaj. Ceea ce părea să fie o simplă antinomie a exteriorității, așa cum ni se înfățișează în poemul Munte pur10 - unde între "șesuri adânci" și cer nu există legătură, căci "nimic nu-mi crește-n luminile nalte" decât imaginea stinsă "în hăul înălțării" ("o albie goală") - devine geografie interioară, relief al sufletului

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
crește-n luminile nalte" decât imaginea stinsă "în hăul înălțării" ("o albie goală") - devine geografie interioară, relief al sufletului străbătut cu dezinvoltură, precum în poemul postum N-ai teamă 11. În noul tărâm lăuntric, situat dincolo de vămile trupului, toate determinațiile exteriorității se destramă, lăsând loc nedeterminării pure12. Într-adevăr, "în hăul lăuntricelor creșteri" se arată "pomii lăuntrici", "vremi subterane" sau un "lăuntric pisc alb de rugăciune", imaginând "un "vast labirint ascuns sub palatul frumuseții"13. La acest nivel, al lumii scufundate

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
amestecă tot cerul, setos de zămislire"35. Cerul nu e transcendentul absolut spre care se tinde; coboară el însuși în adâncul zămislitor al lumii, răsare în imanența în care el rămâne inaparent în sine, transcendent oricărei apariții în faptul-de-a-fi al exteriorității fenomenale. Iată de ce, în muguri, fructul e încă tainic acoperit, ființare in potentia, iar ceea ce duce la apariție (ducând cerul mai departe) e inaparentul imaginii cerului, invizibilul care se arată în forma pe care o duce la vedere. În adâncul

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
rază de soare!.../ Dar are aceasta vreun înțeles?"10 Are vreun sens această imagine pe care lumina o profilează ca semn arătător al unui inaparent de nearătat? Pulsațiile fondului luminos se află într-un raport de inversă proporționalitate cu lumina exteriorității mundane, așa cum ni se înfățișează în poemul Înserare de toamnă 11. Declinul luminii înclină atât peisajul cuprins de umbrele înserării, cât și starea lăuntrică a eului, redus la conturul fără substanță al unei apariții în bernă: "Înconjurat de suflete globulare

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
spus, epura unei ființări încă posibile, abia răzbătătoare prin deriva pustiirii și a absenței. Cât despre "alb pe clișeul negru al lacului", contrar aparențelor, nu e imaginea-clișeu a unei antinomii facile, ci expresia developării imaginii interioare în camera obscură a exteriorității. Cu cât exteriorul se voalează mai intens, cu atât - prin contrast - interiorul se arată mai pur, iese la vedere în modul său propriu de a fi. Să fie un simplu fenomen optic, de vreme ce ziua trece mai iute prin acest spațiu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
stingă lumina în oricine dacă oricum nu e nimic de văzut decât imaginea îndepărtată a unui cineva care iese din nevăzut, aduce cu sine lumina? Eclipsarea eului care o însoțește pe cea a lumii declanșează subtilul proces prin care dispariția exteriorității sensibile, aparente, implică actul complementar al apariției sensibile a inteligibilului, fenomenalizarea sa în chiar forma părăsită de imaginea obiectului empiric. Dar sensibilul nu dispare decât în datele sale exterior contingente; el e încărcat cu o nouă semnificație, diafanizat până la dispariție

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
deziderat neîmplinit, raportul invizibil cu o existență pe care nici autorul nici cititorul se pare că nu sunt dispuși să o abandoneze cu totul în experiența estetică; pe de altă parte, realul dintotdeauna prezent, imanent - subtextual - nu ca referent al exteriorității empirice, ci ca substrat al sensului transpus. Dar Dufrenne remarcă de fapt același lucru atunci când afirmă că "nu există adevăr decât în descoperirea unui sens care iluminează și transfigurează realul, și prin aptitudinea unei subiectivități de a sesiza acest sens

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
succesive, le oprește și le juxtapune în imagini cinetice care apar în act. Dar ca ceva să fie ulterior în act trebuie să se ivească din ceea ce anterior e în potență. Altfel spus, putința mișcării nu stă în impulsul unei exteriorități la care ne raportăm ca la ceva ce nu ne privește. Neprivite, lucrurile se mișcă în absența imaginii; în lumea poemului însă lucrurile sunt mișcate altfel, așa cum o imagine fotografică mișcată arată devierea, transferul spre ceea ce, de data aceasta, se

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
Putem imagina lucruri nevăzute, lucruri întunecate în nemanifestare, în absența oricărei vizibilități?2 Fac imagine lucrurile absente, nefenomenale? Dar ceea ce le dă prezență, ca date imediate ale percepției sensibile, le dă distanță; spațiul lor de prezență și de vizibilitate este exterioritatea, distanța "obiectivă" la care vederea (și) le pune pentru a le putea identifica. Întunericul este însă fără repere, absență pură, reducție nu numai a vizibilului, ci și a manifestării ca exterioritate: "și cu mâinile întinse, beznă./ adică nimic. mergând cu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
distanță; spațiul lor de prezență și de vizibilitate este exterioritatea, distanța "obiectivă" la care vederea (și) le pune pentru a le putea identifica. Întunericul este însă fără repere, absență pură, reducție nu numai a vizibilului, ci și a manifestării ca exterioritate: "și cu mâinile întinse, beznă./ adică nimic. mergând cu mâinile întinse/ într-un gol, unde nu există mișcare". În absența luminii - a imaginii -, exteriorul se reduce la ceea ce nu se poate manifesta, la nimicul neființei, la golul inert al nevederii

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
se reduce la ceea ce nu se poate manifesta, la nimicul neființei, la golul inert al nevederii. Întinderea mâinilor în gol, în beznă, nu e o extensie compensatorie a vederii; "ceea ce este în jur" de fapt nu este, nu e decât exterioritatea amorfă, nimicul care nu se dă vederii. Nimic nu se dă pe față și totuși ceva e de față, în distanța care se adâncește nevăzută; "- doar că/ să-ți lași bezna aceasta pe față - nimicul/ așteptând, veșted, în jur - și

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
este reală, dar are ea o existență propriu-zisă? Manifestarea ei nu rămâne tăinuită, ceea ce încă nu se arată întrucât este un act al facerii de sine ca ascundere absolută? Căci manifestarea ca atare este opera existenței, realitatea fiind chiar manifestarea exteriorității ca aparență sau fenomen 9. Și atunci, ce se manifestă în clipa adevărată a acestei existențe derealizate, ce se fenomenalizează fără să se arate, "acolo, în fața ei,/ ridicându-și privirea - atunci când îi erau grei/ ochii, coborâți însă"? Fața clipei nu

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
privire deschisă de ceea ce o privește, care stă să vină, nu stă decât în această venire, în prevenirea căreia îi este destinată. În mediul de-scris al developării în negativ, în filmul voalat al imaginii imposibile, moartea e inimaginabilul, nonsensul exteriorității care voalează, "realitatea fără apeluri, făcută din lucruri de pe afară". Moartea imaginii nu e spectaculară, nu aduce în scenă decât ștergerea și vacuitatea, "apariții aburite", dar și - prin răsturnarea perspectivei - posibila resurecție a lumii interioare. Căci, prin reducție, eclipsarea exteriorului

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
stăm; nume a-nume, în bernă, o parolă neagră, "punctul negru" din care se ridică poemul. De aici începe imaginația. Ea "a descoperit că poartă în ea însăși germenii negației pe care, până acum, o percepea ca lucrând într-o exterioritate. Negația, cu toate vocile ei, vorbește, acum, în poeme. Elocvențele ei ocupă tot spațiu-timpul poemelor. Conștiința poetică ajunge, în acest stadiu, un simplu martor al unui confesional în care vin în limbaj conținuturi la care ea, până acum, se raporta

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
al semnificabilului, noaptea inimii, izvorul luminii ce aprinde poemul 7. Imaginea neînțelesului (Emil Botta) În Totul în juru-mi de Emil Botta 8 procesul sublimării pure e dus până la ultimele consecințe. Structura imaginală a poemului, stratificată în reducții succesive ale datelor exteriorității, configurează o mică fenomenologie a inaparentului. Ceea ce apare ca posibilitate a semnificării nu se dă de la sine, căci faptul apariției e doar posibilul creat, pus în condiția (și în contextul) nedeterminării: "Ești al nopții miez putred,/ lună verzuie!/ Oh, mă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
orizont scufundat al posibilului în așteptarea manifestării: " Nu știu dacă afară-i lumină sau întuneric,/ dacă anină vrun cântec despre-nceputuri,/ dacă se plimbă parfumuri subțiri sau duhori ucigașe". Din perspectiva închisă a unei imposibile vederi, totul e încă posibil, exterioritatea există, intuibilă dincolo de hotarele eului întors în sine. Căci dacă ea nu ar fi, nici interiorul nu s-ar putea defini, delimita de întreaga non-interioritate a firii. A nu ști ce este afară nu doar aruncă exterioritatea în nesemnificativ, ci

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
e încă posibil, exterioritatea există, intuibilă dincolo de hotarele eului întors în sine. Căci dacă ea nu ar fi, nici interiorul nu s-ar putea defini, delimita de întreaga non-interioritate a firii. A nu ști ce este afară nu doar aruncă exterioritatea în nesemnificativ, ci neantizează natura unui non-eu care există ca și cum n-ar fi, afirmând - de la sine - un subiect care se știe, se impune în raport cu nedeterminarea înconjurătoare. Altfel spus, e un subiect fără predicat al ființării; el atârnă doar de sine

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
unei zvâcniri, rumoarea nerăbdătoare a unei iviri? La ambele capete, ființa stă în aceeași reculegere de sine, strânsă în așteptare, fie că stă să dispară, fie că stă să vină, să apară. Afară poate că-i toamnă", iar asocierea între exterioritate și interioritate arată tocmai pre-timpul ultim al manifestării. Vedem toamna într-o imagine care să-i prezinte peisajul, să îl zămislească în chiar destrămarea plăsmuirii? Dar poate că ceea ce apare nu e dat vederii, este deși e nevăzut, se arată

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
lucrului trecut, și nici nu e de față, în umbra unei apariții prezente. E ne-timpul incert, imprezentabil, intervalul de trecere "în care aștepți să te-aprinzi/ din fulgerul unei singure frunze de aur". Posibilul nu mai are loc în exterioritatea dezertată și nici în interioritatea unui subiect evacuat; el e chiar nelocul așteptării, utopia mereu atinsă și pierdută a revelării. Interval mereu viitor, pus în suspensia datelor ființării, imaginea propusă în final arătând ce va fi cu putință să fie

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
este Firul cu plumb de Dan Damaschin 54. Cum e cu putință această pierdere de imagine, dacă nu prin întunecarea tuturor celor care sunt oglinzi ce reflectă sufletul? Dar nu despre obiecte ale naturii este vorba, nu de atestări ale exteriorității care - pierzându-și definiția ontică - privează conștiința de intenționalitate. Ceea ce se umbrește și se ruinează e conștiința însăși, în chiar esența manifestării: "O, grija de-a pururi adumbrindu-ți cugetul;/ de parcă ți s-a dat în pază sufletul/ somnambulilor. A

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
apoi, acest neajuns al clipei care va să fie apare el în oprirea bruscă, în carența unui prezent retezat, sau în chiar miezul mișcării căreia îi imprimă un alt sens? O clipă imprevizibilă care vine din față, previne dintr-o exterioritate neapropriată, neexperiată, se arată așa cum va fi. Dar tot ceea ce încă nu este se desprinde din ceea ce este, se deschide în corpul prezentului pe care îl aruncă în derizoriu, în imaginea sa inimaginabilă. Clipa care va fi este imaginea celei

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
nu de existentul macerat de ireversibil, adus până în pragul neființei. Trupul își pierde ființa, nu mai participă la faptul-de-a-fi care îl așază în lume. Dezontologizarea înseamnă însă și o implicită dezimaginare. Ce mai are el de arătat lumii, într-o exterioritate în care el nu este, nu ocupă loc în orizontul unei arătări? Ca ceva să se arate, trebuie să apară în câmpul de vizibilitate al unei forme, să decupeze un spațiu pe care îl umple ca obiect / subiect ce dă

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
unui alt orizont. Poemul Așteptând 88 propune scena acestei detente, complementară retragerii din poemul discutat anterior. După asceză, extazul, dar el nu e cu adevărat revelator decât în asceză, în despuierea radicală de orice imagine fenomenală. Ceea ce nu înseamnă că exterioritatea se defenomenalizează în favoarea unei percepții numenale care ar scruta adâncul, altfel insondabil. Am văzut că interioritatea însăși a eului nu mai are natura unui subiect coagulant, fibra unui nucleu tare, devine fluidă, evanescentă, neutră 89. Dar actul acestei resorbții se

[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]