460 matches
-
în determinarea activității psihice, subliniind în schimb rolul hotărâtor al factorilor pulsionali, instinctuali. Nu există procese psihice în sine, ca trăiri subiective pure, neraportate la manifestările comportamentale exterioare și la determinările obiective exterioare. Dintr-o astfel de perspectiă, biologistică, fenomenul frustrației apare mai mult ca un întreg structural ce se desfășoară automat, după o dinamică auto-reglatoare, deci ca un fenomen care nu s-ar explica prin interacțiunea organism-mediu, om-societate. „Psihanaliza” nu trebuie confundată cu „freudismul”. Psihanaliya reprezintă mai mult un asamblu
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
complexă, elaborată după 1920, cuprinde trei „instanțe” (sisteme motivaționale diferite) care - prin faptul că au funcții proprii, principiile operante și mecanisme particulare - acționează, în general, divergent și dezorganizat, creân astfel condițiile apariției fenomenulei de „conflict” și, implicit, a celui de „frustrație”. Între activitatea „Sinelui” și „Supra-Eului” există, precizează S. Freud, antagonism (contradicție), pentru că „Sinele”, tinzând spre satisfacerea instinctelor, este amoral, în timp ce „Supra-Eul”, urmărind totdeauna principiul „datoriei”, vizează respectarea normelor social-morale. Funcția principală a „Supra-Eului” este una de interdicție: închipuid o lege
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
reușește să domine „Eul”, se nasc autoreproșurile și sentimentele de culpabilitate care joacă un mare rol în desfășurarea vieții sufletești, în generarea comportamentelor patologice și infracționale. Ciocnirea dintre tendințele refulate și normele social-morale duce adesea la conflict și, implicit, la frustrație, deoarece satisfacerea unora se face în detrimentul celorlalte. Tendințele refulate în „inconștient” (sub forma complexelor Oedip, Electra, Jehova, de „inferioritate”, de „castrație”, al „înțărcării” etc.), se manifestă într-un mod ascuns, pentru a scăpa de cenyura conștiinței. Scopul general al conduitei
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
Acest proces de ajustare este însă costisitor, deoarece, așa cum observă D. Lagache, „impulsul refulat continuă să existe în derivație, făcând erupții în conduită și experiența conștientă, sub o formă ocolită și fără a fi recunoscut de către Eu”. Ceea ce în „teoria frustrației” este desemnat, în mod obișnuit, prin termenul de „situație frustrantă”, în termenii „doctrinei freudiste” semnifică conflictul intrapsihic între pulsiunile vieții (Libido) și cele ale morții (Thanatos), între instanțe personificate (Sine, Supra-Eu, Eu), aflate într-o eternă dispută, mai mult sau
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
impulsurile venite din Libido, care „năvălesc ca un puhoi” peste toate barierele noastre, adică ale „Eului” și „Supra-Eului”, căutând plăcerea și numai plăcerea. Găsim în această manifestare „năvalnică” a Libido-ului tenacitatea și perseverența care stau la baza tipului de frustrație descris de S. Rosenzweig sub numele de „persistența nevoii”. Manifestările violente, care duc la un profund sentiment de descărcare, sunt urmate, de obicei, de un sentiment de jenă și rușine; mânat de sentimentul rușinii și al culpabilității, omul caută să
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
teza agresivității înnăscute, potrivit căreia instinctul de agresiune și expresiile sale sunt independente de condițiile social-economice; consecvent tezelor sale sexualiste, S. Freud afirmă că: „privilegiul din relațiile sexuale” este suficient ca să alimenteze egoismul, invidia, ostilitatea, ura. Ontogenetic, geneza conexiunii între „frustrație”, „agresivitate” și „frică” a fost căutată de S. Freud în ineracțiunile „mamă-sugar”: mama este întotdeauna un „obiect” care are, în același timp, caracteristicile unui factor frustrant și a unuia gratificant; întreaga viață a sugarului depinde de acest „obiect” pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
-l piardă. În același context, doi dintre discipolii lui S. Freud, Melanie Klein și S. Nacht, consideră că la rădăcina „fricii” se găsește „agresivitatea”: orice stare de insatisfacție, și în primul rând cea de ordin libidinal, este resimțită ca o frustrație ce declanșează reacții de agresivitate; agresivitatea este, însă, un „bumerang”, deoarece implică perspectiva unei contraagresiuni. Sacrificarea plăcerilor mici și trecătoare din prezent pentru unele mai mari și durabile din viitor, care se realizează prin funcțiunea „Eului”, presupune capacitatea subiectului de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de agresivitate; agresivitatea este, însă, un „bumerang”, deoarece implică perspectiva unei contraagresiuni. Sacrificarea plăcerilor mici și trecătoare din prezent pentru unele mai mari și durabile din viitor, care se realizează prin funcțiunea „Eului”, presupune capacitatea subiectului de a suporta o frustrație fără a avea erefugiul în modurile de răspuns „inadecvate”. Această capacitate, pe care S. Rosenzweig o numește „toleranța frustrației”, se constată în cazul refulărilor, când pornirea libidinală e înlăturată din conștiință. Ajunsă în „inconștient”, ea refuză totuși „să se astâmpere
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
pentru unele mai mari și durabile din viitor, care se realizează prin funcțiunea „Eului”, presupune capacitatea subiectului de a suporta o frustrație fără a avea erefugiul în modurile de răspuns „inadecvate”. Această capacitate, pe care S. Rosenzweig o numește „toleranța frustrației”, se constată în cazul refulărilor, când pornirea libidinală e înlăturată din conștiință. Ajunsă în „inconștient”, ea refuză totuși „să se astâmpere”; își caută drepturile ei la viață, iar fiindcă în conștiință nu mai poate reveni, succesul fiindu-i barat pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
astfel de porniri libidinale refulate, care-și caută gratificarea pe o cale, mai mult sau mai puțin, travestită. Pornind de la înțelesul psihanalitic tradițional acordat termenului de „complex”, o serie de psihologi, dintre care menționăm pe Nina Bull, consideră că fenomenul frustrației reprezintă un „complex”, înțelegând prin frustrație un factor inconștient, rezultat dun conflict și susceptibil să ia forme simbolice (în joc și pe plan verbal, în fantezia subiectului). O cercetare mai atentă a „complexelor psihanalitice”, a felului în care a evoluat
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
-și caută gratificarea pe o cale, mai mult sau mai puțin, travestită. Pornind de la înțelesul psihanalitic tradițional acordat termenului de „complex”, o serie de psihologi, dintre care menționăm pe Nina Bull, consideră că fenomenul frustrației reprezintă un „complex”, înțelegând prin frustrație un factor inconștient, rezultat dun conflict și susceptibil să ia forme simbolice (în joc și pe plan verbal, în fantezia subiectului). O cercetare mai atentă a „complexelor psihanalitice”, a felului în care a evoluat înțelesul acordat termenului de „complex” și
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
dat, ne va edifica mai bine asupra faptului dacă „ansamblul structural” al trăirii unei stări de privațiune, compus din evaluarea unui anumit tip de situație, din anumite reacții afective și motorii, i se potrivește sau nu, termenul de „complex al frustrației”. Termenul de „ complex” s-a impus spre sfârșitul secolului al XIX-lea, mai mult sub forma sa substantivală, - ca o reacție a psihologiei experimentale, aflată în plină dezvoltare, împotriva psihologieiasociaționiste și senzualiste, de până atunci, întemeiate pe concepțiile atomiste, - cu
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
este prezentată „ca efect al simplei opoziții între forțele instinctive și ambianță, și nu numai ca «cenzori», ci mai ales ca instanță normativă, cu o funcție cognitivă și alta volitivă”. („Drama psihologiei”, 1965, Ed. științifică, p. 187). În concepția „ reformiștilor”, frustrația apare nu atât ca rezultat al unor conflicte interioare, inerente unei structuri dinamice contradictorii („Sine” și „Supra-Eu”, „Eros” și „Thanatos”), cât mai ales ca provenind din conflictele specifice între individul pulsional și exigențele mediului social. K. Horney, de pildă, criticând
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
centrul motivației umane „nevoia înnăscută de securitate” și cea de „satisfacție”, care nu poate fi, însă, atinsă decât în cadrul „relașiilor interpersonale”, pe căi aprobate de societate (în caz contrar, sporește tensiunea psihosomatică, apărând starea de disconfort, anxietate, și sentimentul de frustrație). În scopul evitării anxietății, omul folosește tehnici variate: „sublimarea”, „mânia”, „anularea” semnificației a ceea ce ne incomodează, „personificările fantastice”(refugierea în imaginar) etc. După E. Fremm, omul occidental de azi este, prin excelență, o ființă nefericită, frustrată - această datorită incompatibilității dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
indivizi bolnavi care nu vor pșutea depăși alienarea pe care o simt, decât prin „dragoste”. Fromm pledează, așadar, pentru obținerea unei ameliorări a vieții sociale cu ajutorul unei „psihanalize umaniste”. W.R. Bion, ca și G. Murphy, încearcă să reconsidere problema frustrației și a competiției. În timp ce pentru primul, „starea de frustrație” poate fi modificată prin vise, prin procese de reprezentare și conceptualizare (care au rolul de a „înlocui” obiectul absent, fără a nega existența), fie prin refulare, negație, clivaj ( care au rolul
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
care o simt, decât prin „dragoste”. Fromm pledează, așadar, pentru obținerea unei ameliorări a vieții sociale cu ajutorul unei „psihanalize umaniste”. W.R. Bion, ca și G. Murphy, încearcă să reconsidere problema frustrației și a competiției. În timp ce pentru primul, „starea de frustrație” poate fi modificată prin vise, prin procese de reprezentare și conceptualizare (care au rolul de a „înlocui” obiectul absent, fără a nega existența), fie prin refulare, negație, clivaj ( care au rolul de a îndepărta pe individ de sursele frustrării), pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
autori, români și străini, relevă și ei o serie de „lipsuri” sau „exagerări” ale doctrinei psihanalitice. Astfel, J.C. Brown critică iraționalismul doctrinei despre „inconștient”, tezele despre determinismul inconștient „compulsiv”, înțeles ca o zonă dinamică în care fenomenele de conflict și frustrație se produc cu necesitate, determinând „soluții de compromis”. De asemeni, critică orientarea „biologizantă” și „individualistă” a freudismului, care constă în izolarea persoanei de mediul social și conceperea comportamentului ca fiind determinat exclusiv de nevoi biologice („comunitatea” n-ar reprezenta altceva
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
să îl și nege și, evident, să-l reprime. (Vezi, „Introducere în psihologia medicală”, 1973, Ed. științifică, p. 60). Alăturându-ne criticilor mențonate mai sus, subliniem și noi insuficiența modalităților de interpretare „behavioriste” și „biologiste”, care reduc semnificația „fenomenului de frustrație” la simplismul ipotezei „S-R” („Stimul-Reacție”), sau la înțelesul psihanalitic de „complex” - adică de factor inconștient, rezutat din conflictul intrapsihic dintre „instanțe” (Sine, Eu, Supra-Eu), sau dintre forțele pulsionale ostile (Libido și Thanatos). Credem, în schimb, că „fenomenul frustrației”, ca
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de frustrație” la simplismul ipotezei „S-R” („Stimul-Reacție”), sau la înțelesul psihanalitic de „complex” - adică de factor inconștient, rezutat din conflictul intrapsihic dintre „instanțe” (Sine, Eu, Supra-Eu), sau dintre forțele pulsionale ostile (Libido și Thanatos). Credem, în schimb, că „fenomenul frustrației”, ca orice fenomen psihologic complex, apare și se dezvoltă în cadrul interacțiunilor diverse, complexe, ale omului cu lumea obiectivă, în cadrul efortului de autoperfecționare, de lărgire a sferei informaționale și creatoare a personalitășii umane, fiind dependent, prin urmare, atât în situațiile externe
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de condițiile social-culturale ale vieții și activității, cât și de nivelul dezvoltării și maturizării bio-psihice și morale a omului. De fapt, această idee, pe care acum doar o enunțăm, va căpăta un contur mai precis în considerațiile imediat următoare. 2. Frustrația în concepțiile psiho-sociale despre personalitate Sub influența doctrinei psihanalitice, o serie de psihologi apuseni de frunte pun accentul, în analiza dinamicii personalității, pe rolul determinant al motivației pur psihologice, găsind sursa fenomenelor de frustrație și conflict, în primul rând, în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
precis în considerațiile imediat următoare. 2. Frustrația în concepțiile psiho-sociale despre personalitate Sub influența doctrinei psihanalitice, o serie de psihologi apuseni de frunte pun accentul, în analiza dinamicii personalității, pe rolul determinant al motivației pur psihologice, găsind sursa fenomenelor de frustrație și conflict, în primul rând, în determinările interioare, proprii „aparatului psihic”. Astfel, concepțiile lui G.W. Allepert și H. Murray, deși folosesc o terminologie proprie și fac apel la sprijinul experimental, se înrudesc prin aceași manieră reductivistă de a explica
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
a scopurilor și aspirațiilor personale. Nu întotdeauna, însă, tendința spre progres, spre ideal, a „Propriumului” poate fi menținută de către „ansamblul persoanei”, trebuind, din această cauză, să se abată de la linia normală a dezvoltării, să înregistreze stagnări și regresiuni. Fenomenele de frustrație și conflict sunt legate, astfel, în sistemul de explicație al lui G.W. Allport, în primul rând de activitatea instanței „Propriumului”, care niciodată nu va putea să-și realizeze integral dezideratul său suprem: impunerea sistemului axiologic personal. Numeroasele blocări, contrarieri
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
este concepută de K. Lewin ca ansamblu de sisteme, valori, trebuințe și concepții care constituie „regiuni interne ale spațiului de viață”, limitele câmpului total fiind determinate de sisteme care se pot constitui în cursul dezvoltării persoanei în interacțiune cu mediul. „Frustrația” este plasată, ca și la G.W. Allport, în primul rând, în interiorul persoanei, unde sunt găsite, de altfel, sursa și terenul de desfășurare a frustrației, precum și mecanismele ei de „rezovare”, considerate pur psihologice. Fenomenele de frustrație și conflict sunt legate
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
determinate de sisteme care se pot constitui în cursul dezvoltării persoanei în interacțiune cu mediul. „Frustrația” este plasată, ca și la G.W. Allport, în primul rând, în interiorul persoanei, unde sunt găsite, de altfel, sursa și terenul de desfășurare a frustrației, precum și mecanismele ei de „rezovare”, considerate pur psihologice. Fenomenele de frustrație și conflict sunt legate, în cadrul sistemului psihologic al lui Lewin, de conceptul de „trebuință”, care reprezintă elementul dinamizator al persoanei. Apărută într-o anumită „zonă” a sistemului psihologic al
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
în interacțiune cu mediul. „Frustrația” este plasată, ca și la G.W. Allport, în primul rând, în interiorul persoanei, unde sunt găsite, de altfel, sursa și terenul de desfășurare a frustrației, precum și mecanismele ei de „rezovare”, considerate pur psihologice. Fenomenele de frustrație și conflict sunt legate, în cadrul sistemului psihologic al lui Lewin, de conceptul de „trebuință”, care reprezintă elementul dinamizator al persoanei. Apărută într-o anumită „zonă” a sistemului psihologic al persoanei, trebuința tulbură echilibrul zonei respective, prin creșterea nivelului tensional în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]