4,554 matches
-
reale (pe pielea mea) ceea ce generația ei a învățat (sau nu) din cărți de istorie. Atuul meu e că fac parte dintre martorii totalitarismului. Și nu-mi pare nici inutil, nici depășit să vorbesc despre reflexele totalitare care vai persistă. Geneza acestui fenomen cumplit trebuie s-o cunoști bine ca să știi să te aperi. Ce dacă un istoric, Zoe Petre, zice că istoria nu învață nimic pe nimeni? Eu, dimpotrivă, cred în lecțiile istoriei, așa cum cred și în dicta memorabila. Vergangenheitsbewältigung
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1471_a_2769]
-
nu mai este artificial. În ziua în care știi că o să ai necazuri mari dacă se descoperă cine a distrus mașina directorului. -Dinadins? -Nici măcar. Sigrid păru să mediteze la vorbele mele. Nu eram mândru că putusem să-i explic geneza unei meserii pe care nu o exersam. Mă întrebam dacă aș fi putut face la fel pentru vreo altă profesie, când ea zise: -E ciudat. -Da, aprobai, fără să știu despre ce vorbește. -N-aș fi crezut că niște părinți suedezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1943_a_3268]
-
tema morții (și pe alte teme, la fel de grave) fără să reușească să ne comunice altceva decât o stare de surescitare, asemănătoare cu aceea produsă de alcool. De un umor irezistibil (deși neintenționat) este pasajul în care autoarea încearcă să mitologizeze geneza propriei ei cărți: „Sigur, totul a pornit de la punctul zero al stării de îngheț sufletesc, de la o scrisoare tristă și expediată Planetei de un muribund înțelept ca mai toți cei ce reușesc să rămână lucizi și cu lumânarea aprinsă în
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
publică cu larghețe toate epigramele pe care le compun în ședințe de cenaclu, la diverse petreceri sau în momente de singurătate. Ion Grosu crede, probabil, că epigramele lui din volumul Vă rog, schițați un zâmbet! (prefață de Radu Dorin Mihăescu, Geneze, Galați, 2000) sunt amuzante. Nu întâmplător, fotografia de pe ultima copertă îl reprezintă râzând. Din nefericire însă, este singurul care reacționează astfel. Ceilalți cititori ai catrenelor sale, dimpotrivă, se întristează. Cele mai multe dintre epigrame se referă la situații particulare, din Galați, și
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
merita consemnate în Guiness Book. Dacă cineva ar vrea să citească o asemenea frază cu glas tare, dintr-o răsuflare, s-ar asfixia pe la mijlocul ei: „Înregistrând, din perspective preponderent senzuale, polietajarea intrași extratextuală a lumii, nerepudiind utopia mitică salvgardantă a genezei scripturale a macroexistării și a destinului orfic al autorului care se obstinează neîncetat să-și ‹ decanteze jaloanele individualității din substanța fluidă, anamorfică și insidios cromatizată a unui timp înțepenit (parcă) primordial între eschatologii și soteriologii vicariante și orbiculare, George Vulturescu
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
vadă. Dacă Dumnezeu ar fi intuit negânditele lui Noe (marele absent la facerea lumii), sigur, din comoditate, ar fi cioplit omul dintr-un trunchi de copac și, tot sigur, ar fi uitat să-i adauge brațele. Oare un handicap al genezei justifică absența îmbrățișărilor? Semnele înlocuiesc semne, indiferent de trupul pe care îl întregesc. Fără brațe, omul din lemn ar fi îmbrățișat cu toate vânturile la un loc sau poate cu toate ploile, cu toate razele ce i-au băut apa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
și rolul său. Gnosticismul presupune dualitatea principiilor - mai bine zis, bipolaritatea principiului divin. Dumnezeu este prin esență androgin. Componenta feminină nu se subordonează principiului masculin, ci-l îmbogățește, îl completează, îl potențează. Gnosticii invocă în acest sens capitolul I al Genezei, care afirmă egalitatea între crearea bărbatului și a femeii, nu capitolul 2, unde se vorbește despre plăsmuirea Evei din coasta lui Adam (exact, din bucata de carne din dreptul coastelor). În acest sens, koinonia trebuie înțeleasă ca „tovărășie spirituală”, complementaritate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
împrejurările patricidului. Textul latinesc folosește cuvântul pomerium (variantă simplificată a lui poemerium) pentru descrierea proprietății lui Ruben. Pomerium înseamnă exact „loc închis”, „spațiu sacru”, „loc îngrădit” plin cu pomi fructiferi (echivalentul grecesc este paradeisos). Episodul trimite la primele capitole din Geneză și mai ales la episodul ispitirii Evei de către șarpe. Iuda repetă într-un fel momentul lapsarian, fiind portretizat ca o sinteză între șarpe și Cain. Un Cain care nu-și ucide fratele, ci tatăl, pe Adam, substituindu-i-se. Nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
paradox: întreaga Scriptură creștină este o apocalipsă. În accepția lui etimologică, cuvântul apocalypsis înseamnă „dezvăluire”, dezvăluire a unor adevăruri esențiale de către însuși Dumnezeu. Moise a primit pe muntele Sinai tablele Legii din gura lui Iahve. În Cartea jubileelor (numită și Geneza amănunțită), scriere considerată canonică de către Biserica etiopiană, Moise beneficiază de ajutorul unui înger-scrib, care așterne pe tablele respective tainele dezvăluite de Dumnezeu. Caracterul inspirat al Bibliei implică și caracterul ei apocaliptic: autorii primesc revelații, au acces direct la misterele divine
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Enoh (secolul I î.Hr.); - LXXII-LXXXII: Tratatul de astronomie (prima jumătate a secolului al II-lea d.Hr.); - LXXXIII-XC: Cartea viselor (circa 164 î.Hr.); - XCI-CVIII: Sfaturile lui Enoh (înainte de 167 î.Hr.). Ciclul consacrat lui Enoh se întemeiază pe câteva versete din Geneza (5,21-24): „și Enoh a trăit o sută șaizeci și cinci de ani și l-a zămislit pe Mathusala. Iar Enoh a plăcut lui Dumnezeu, după nașterea lui Mathusala, două sute de ani, și a zămislit fii și fiice. Toate zilele lui Enoh
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
timp preludiul unei noi creații, a unei noi cosmogeneze. De altfel, orice eshatologie presupune o cosmologie. Totuși, autorul nostru are de rezolvat o contradicție: cum se poate justifica logic un al doilea potop după legământul încheiat între Iahve și Noe (Geneza 9,11)? Răspunsul: Dumnezeu anulează contractul încheiat cu Noe întrucât oamenii înșiși au fost primii care nu l-au respectat, îndemnați și corupți de către îngerii răzvrătiți. Aceștia i-au învățat toate meșteșugurile, arta războiului, precum și arta împodobirii trupului. Judecata se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
din Vechiul Testament. Textul e construit după principiile mai mult sau mai puțin evidente ale unui gen literar apărut în această epocă, și anume „testamentul”. Genul respectiv se dezvoltă în prelungirea unor fragmente canonice: discursul de rămas-bun al lui Iacob din Geneza 49 sau Deuteronomul, considerat de către Johannes Munck 106 ca fiind testamentul lăsat de Moise poporului său după exod. Munck stabilește, în urma analizei textelor, patru trăsături specifice genului sau mai degrabă patru momente care alcătuiesc scenariul maximal 107. În primul rând
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ducând la constituirea unui adevărat ciclu abrahamic, este următorul: „După aceea i-a zis Domnul șlui Abrahamț: Ieși din pământul tău, din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta Eu” (Geneza 12,1). Testamentul lui Abraham dezvoltă sensul figurat al pasajului biblic: „despărțirea” lui Abraham de casa părintească este asimilată cu despărțirea de tot ce-i pământesc, altfel spus, cu despărțirea sufletului de trup. Apocalipsa lui Abraham, un alt text apocaliptic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aflat imediat după intrarea pe drumul cel larg. Aici se află iarăși un tron, „înfricoșător la vedere (phoberos en eidei), din cristal strălucind ca focul”. Deasupra stă o „mândrețe de om”, asemănător acelor „fii ai lui Dumnezeu” despre care vorbește Geneza (6, 2,4), părinții uriașilor de dinainte de potop. În fața tronului, o masă din aur și purpură. Pe masă, o carte lungă de șase coți și lată de zece. La dreapta și la stânga judecătorului, doi îngeri-scribi înzestrați cu toate cele trebuincioase
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
povestind convertirea lui Abraham); a doua, în schimb, e o adevărată bijuterie a literaturii mistice cunoscute sub numele de „mistica tronului” (merkaba sau merkavah). De aceea, mă voi opri o clipă asupra ei. Autorul fructifică o informație aparent neutră din Geneza (15,10), referitoare la animalele pe care Abraham urma să le sacrifice. Spune textul biblic: „și a luat Abraham toate aceste animale, le-a tăiat în două și a pus bucățile una în fața alteia; iar păsările nu le-a tăiat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
îngerilor căzuți*" În cartea a opta a Convorbirilor 140 (cap. 20), Gherman, prietenul lui Ioan Casian, îi cere lămuriri lui Serenus 141, unul dintre călugării desăvârșiți din deșertul Nitriei, privind legăturile fiilor lui Dumnezeu cu fiicele oamenilor, despre care vorbește Geneza 6,1-4. Iată, în versiunea Septuagintei, pasajul la care se referă tânărul învățăcel: Când oamenii au început să se înmulțească pe pământ, li s-au născut și fiice. Fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor erau frumoase, și-au luat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
legături cu fiicele oamenilor? Se potrivesc oare aceste cuvinte, în sensul lor literal, cu naturile spirituale?” (Conl. 8,20). Expunerea lui Serenus se desfășoară în mai multe etape. Mai întâi, el atrage atenția asupra interpretării literale a versetelor 1-4 din Geneza 6: „Nu trebuie să credem”, zice el, „că niște naturi spirituale ar putea avea vreo legătură carnală cu femeile 146. Într-adevăr, dacă acest lucru s-a întâmplat o dată, pe vremuri, de ce nu s-ar repeta el oare și în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
urma schema pe care tocmai am pus-o în evidență (Conl. 8,21). De asemenea, adaug că mărturiile luate în considerație vor fi abordate într-o ordine strict cronologică. Mitul în scrierile intertestamentare Așa cum a arătat deja M. Delcor 148, Geneza 6,1-4 nu conține nici o aluzie la cădere și cu atât mai puțin la pedepsirea „fiilor lui Dumnezeu”. Pasajul din Biblie ar fi avut ca scop să explice originea uriașilor, care au fost niște eroi faimoși (avem de-a face
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
e clar că strâmbătatea de rând nu produce decât parte femeiască” (5). Al doilea punct: în ochii săi, „îngerul”156, „demonul” și „sufletul” sunt denumiri diferite care „trimit la una și aceeași realitate” (16). Prin urmare, îngerii despre care vorbește Geneza 6,1-4 „uzurpă numele de îngeri, nu cunosc fiicele dreptei socotințe, științele și virtuțile, ci le caută pe muritoarele care se trag din oameni muritori” (17); ceilalți îngeri, care tânjesc după cunoaștere și virtute, reprezintă la rândul lor sufletele curate
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lumea inteligibilă”. Uriașii reprezintă omenirea care s-a îndepărtat de dreapta rațiune „măsluind banul cel bun” și trădând astfel însuși principiul propriei existențe. Două idei conexe merită a fi subliniate în privința demersului exegetic al lui Philon. Mai întâi, textul din Geneza 6,1-4 beneficiază de o lectură în același timp demitizantă și alegorică, operație contrară tradiției apocaliptice reprezentate de 1Enoh și de Cartea Jubileelor, unde pasajul corespunzător produce scenarii mitice foarte ample. Aceasta nu-i împiedică pe „îngeri” să-și păstreze
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Celsus V, 55), fără a o dezvolta totuși în mod sistematic - cel puțin în lucrările care ne-au rămas de la el. Aceeași schemă a lecturii alegorizante va fi reluată, cu puține elemente noi, de către Didim cel Orb, în Comentarii la Geneză (cap. 15 sq.). 5. Omiliile pseudo-clementine, text apocrif datând din prima jumătate a secolului al III-lea d. Hr.158, acordă o mare importanță acestui mit, plasându-l în centrul celei de-a opta omilii. La început, povestește Pavel, Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mai moderată. Ca reprezentant al elitei creștine (monahismul), interlocutorul lui Casian are tot dreptul să se reclame de la modelul de perfecțiune întruchipat de Seth, dar se ferește să transforme acest model într-un simbol al disprețului față de lumea „profană”. 8. Geneza 6,1-4 face, de asemenea, obiectul unui comentariu destul de amplu al lui Ioan Gură de Aur (Omilii la Geneză 22167). Pentru versetul „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de perfecțiune întruchipat de Seth, dar se ferește să transforme acest model într-un simbol al disprețului față de lumea „profană”. 8. Geneza 6,1-4 face, de asemenea, obiectul unui comentariu destul de amplu al lui Ioan Gură de Aur (Omilii la Geneză 22167). Pentru versetul „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care și le-au ales”, el propune interpretarea devenită deja clasică: În Scriptură este obiceiul de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
dintre descendenții lui Seth și cei ai lui Cain. 9. Ambrozie se inspiră copios din De gigantibus a lui Philon, fără să aducă vreun element nou168. Încheiem ancheta cu o scurtă incursiune în opera lui Augustin. Episcopul Hipponei vorbește despre Geneza 6, 1-4, în Despre Heptateuh (quaest. 3)169 și în cartea 15 a lucrării De Civitate Dei170. El cunoaște cele trei forme propuse de versiunile Bibliei, respectiv „îngeri”, „fii ai lui Dumnezeu” și „fii ai zeilor”, dar, spre deosebire de Philon, se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Vulgata lui Ieronim, LXX a fost utilizată în Occident până la finele secolului al VII-lea. Cele trei manuscrise vechi (redactate în unciale, adică în litere majuscule) sunt: 1. codex Vaticanus, notat cu B în codul specialiștilor; are câteva lacune în Geneza, 2Regi și Psalmi; nu conține cele patru cărți ale Macabeilor; 2. codex Sinaiticus (notat cu S), descoperit în mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai și editat la mijlocul secolului al XIX-lea de către celebrul Tischendorf. Pentateuhul lipsește aproape în întregime; 3. codex
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]