KorAP: Find »[drukola/base=got & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...12 13 14 ...75 >

1,864 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Europei, hotarele sunt păstrate "cu grijă" (Iorga): o inscripție către împărații Carus și Carinus (282-283) face referire la așezarea unei noi pietre de hotar. Raportul între barbari și Imperiu nu era acela dintre două țări, ci o convenție între foederati (goți) și Imperiu, care era și Imperiul (statul) lor-aceeași susținere și la Mommsen. Pentru contemporanii de la sfârșitul secolului al III-lea, era vorba numai despre lupta între Imperium și barbaricum, dar nu este nici o indicație despre o Gothie. Nu exista, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de la sfârșitul secolului al III-lea, era vorba numai despre lupta între Imperium și barbaricum, dar nu este nici o indicație despre o Gothie. Nu exista, în secolele III-IV, o Gothie, ca formă de stat recunoscută de Roma. Pârvan considera pe goți "de la 270-275 înainte ca fiind oarecum reprezentanții oficiali ai siguranței romane" aceasta deoarece Imperiul nu era un obiect de ură sau dispreț, ci un model sau îndreptar. Barbarii rămâneau clienții statornici ai Imperiului.1 Dacă acestea erau raporturile între barbari

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la care fug cu grămada, fără gând de întoarcere: "O singură și unanimă rugăciune a săracilor romani este aceea de a li se da voie să trăiască viața lor sub barbari. Și ne mirăm că nu sunt învinși și izgoniți goții".4 Prin comparație cu situații similare din Galia, Britania sau Spania, în aceleași secole (III-V), ajungem la următoarea concluzie: "Dacă nu s-a întâmplat redacizarea dacilor romanizați, aceasta vine tocmai din faptul că ei n-au fost părăsiți (abandonați

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din faptul că ei n-au fost părăsiți (abandonați) unor barbari, care nu veniseră încă și pe care Roma nu-i cunoștea, că Roma, puternica Romă a lui Aurelian, retranșată pe malul drept, a așezat pe barbari ca federați, că goții n-au fost niciodată de capul lor, ceea ce se va dovedi și prin aceea că înaintea primejdiei hune, ei se vor cere la romani ca niște oaspeți și supuși. Nu este de uitat nici aceea că, în Dacia, n-a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Iorga: "Între împăratul roman și hanul turanic".9 La sfârșitul secolului al IV-lea d. H., în vremea lui Teodosiu (379-395) Iorga vorbește chiar de "opera împăratului Teodosiu" era aici, la Dunăre, o lume creștină solid înrădăcinată, cu numeroși episcopi, goții aduc cu ei episcopi și călugări, în corturi aveau altare, stabilesc legături de rudenie cu femei romane. Barbarii se aflau în subordinea împăratului, ca și localnicii (autohtonii). Luptele n-au încetat multă vreme la Dunăre cu barbarii, deși fără ei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
VI. În Dacia, în fiecare oraș, s-au aflat urme de locuire rustică sau rusticizată (ruralizarea vieții urbane), după 275. Există o continuitate de viață în perimetrul vechilor orașe, dar nu o viață urbană propriu-zisă. Urme de locuire efectivă ale goților și gepizilor (vezi mai jos) nu se cunosc în vatra fostelor orașe romane, ci în locuri deschise, sub cerul liber, conform vieții lor tribale.13 Populația locală care ducea o viață modestă în fostele orașe și-a continuat existența materială

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
felul de viață roman, confortul și mentalitatea urbane, chiar dacă persista în aria vechilor orașe, în clădirile și edificiile de odinioară. În orașe trăia o populație romană provincială, latinofonă, cuprinsă treptat de noua religie creștină. Această populație nu a conlocuit cu goții și gepizii nou veniți și nu a fost influențată de civilizația acestora (vezi capitolul III), ci trăia în forme de viață romană proprii. În orașe mai continuau să funcționeze ateliere meșteșugărești pentru nevoi cotidiene sau export limitat. Construcții tipic romane

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
practică atât incinerația cât și înhumarea morților; în mediul rural, până în secolul al V-lea, predomină incinerația (vechiul ritual zalmoxian), însă după aceea se generalizează inhumația, în urma răspândirii creștinismului. Riturile funerare daco-romane diferă de cele ale migratorilor (noilor veniți) sarmați, goți, gepizi. Persistența în Dacia, după 275, a principalelor tipuri de morminte din epoca romană, demonstrează continuitatea de viață și tradiții a populației daco-romane, latinofonă și creștină. Dacii liberi și Dacia romană Pe teritoriul fostei provincii, îndată după retragerea administrației romane

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
la sud și est de Carpați, precum și în Transilvania era cea romană, economia imperială recucerise Dacia, civilizația romană predomina pe teritoriile ei. Și în vremea năvălirii hunilor (375-454), economia romană continua să domine în Dacia monedele sunt frecvente. În vremea goților și hunilor, negustorii romani pătrundeau nestingheriți până în Transilvania și Moldova, în nordul Dunării. Cetățile romane din nordul Dunării apărau o populație care, economic și cultural, aparținea Imperiului. Suveranitatea Imperiului, în secolele IV-VI, în Dacia, nu se exprima prin guvernator

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Constantiniana Daphne, la gura Argeșului, și refacerea castrului lui Traian de la Drobeta. Pe Dunăre naviga flota militară, cu sediul principal la Ratiaria și Egeta, și mici baze pe Dunăre. Prin aceste măsuri militare, romanii au impus o politică energică față de goții și sarmații din nordul Dunării de Jos. Astfel, în anul 332, goții sunt supuși și în 334, sunt învinși sarmații, la fel în 358. Abia în 378, goții au atacat teritoriile și garnizoanele din sudul Dunării, iar împăratul Valens în urma

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Pe Dunăre naviga flota militară, cu sediul principal la Ratiaria și Egeta, și mici baze pe Dunăre. Prin aceste măsuri militare, romanii au impus o politică energică față de goții și sarmații din nordul Dunării de Jos. Astfel, în anul 332, goții sunt supuși și în 334, sunt învinși sarmații, la fel în 358. Abia în 378, goții au atacat teritoriile și garnizoanele din sudul Dunării, iar împăratul Valens în urma înfrângerii de la Adrianopol și a invaziei hunilor, după 375, a pierdut sudul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunăre. Prin aceste măsuri militare, romanii au impus o politică energică față de goții și sarmații din nordul Dunării de Jos. Astfel, în anul 332, goții sunt supuși și în 334, sunt învinși sarmații, la fel în 358. Abia în 378, goții au atacat teritoriile și garnizoanele din sudul Dunării, iar împăratul Valens în urma înfrângerii de la Adrianopol și a invaziei hunilor, după 375, a pierdut sudul Daciei. Din acest moment (378) și până la Justinian (527-565), imperiul a întreprins doar mici cuceriri episodice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
economice și politice foarte asemănătoare care au favorizat închegarea unui complex cultural de mare amploare și dezvoltarea sa coerentă, timp de un secol (275-375). Factorul de unitate pe întinsul spațiu dintre Mureș (Transilvania) și Nipru (Ucraina) l-a reprezentat migrația goților, care și-au impus cu autoritate stăpânirea în acest spațiu întins și au înlesnit circulația permanentă a grupurilor umane și a produselor obținute de aceștia. Acest complex cultural prezintă și diferențieri în activitatea economică, în construirea și amenajarea locuințelor, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de aculturație, aceasta oferă puține posibilități de identificare etnică a creatorilor și purtătorilor ei, elementele caracteristice care s-au perpetuat au devenit bun comun al conglomeratului etnic în ansamblul lui. Populațiile din cadrul acestei culturi aveau legături cu romanii.22 Dominația goților a fost înlocuită, după 375, cu autoritatea hunilor, dar caracterul celor două stăpâniri era total diferit: goții erau sedentari și locuiau în așezări stabile, practicau agricultura, creșterea vitelor și meșteșugurile, iar hunii nomazi erau interesați doar de încasarea dărilor de la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-au perpetuat au devenit bun comun al conglomeratului etnic în ansamblul lui. Populațiile din cadrul acestei culturi aveau legături cu romanii.22 Dominația goților a fost înlocuită, după 375, cu autoritatea hunilor, dar caracterul celor două stăpâniri era total diferit: goții erau sedentari și locuiau în așezări stabile, practicau agricultura, creșterea vitelor și meșteșugurile, iar hunii nomazi erau interesați doar de încasarea dărilor de la locuitori. Liantul gotic, odată dispărut, a antrenat prăbușirea civilizației Sântana-Cerneahov. În urma destrămării Confederației hunice, după lupta de la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
întărirea apărării provinciei prin noi construcții la Noviodunum, Histria și Tomis. Scythia avea o poziție geo-strategică deosebită făcând parte din hinterlandul ce asigura securitatea noii capitale, Constantinopol. Zona Dunării de Jos a fost supusă în continuare atacurilor externe, carpii și goții au atacat în sudul Dunării, în Tracia și Sciția Mică (Dobrogea), în anii 315-316, 318-319. În anii 331-332, goții și taifalii au străbătut Sciția Mică și amenințau Tracia. Constantin a colonizat la Dunărea de Jos, în Tracia, Sciția și Macedonia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din hinterlandul ce asigura securitatea noii capitale, Constantinopol. Zona Dunării de Jos a fost supusă în continuare atacurilor externe, carpii și goții au atacat în sudul Dunării, în Tracia și Sciția Mică (Dobrogea), în anii 315-316, 318-319. În anii 331-332, goții și taifalii au străbătut Sciția Mică și amenințau Tracia. Constantin a colonizat la Dunărea de Jos, în Tracia, Sciția și Macedonia pe sarmați. Împăratul Constantius (337-361) continuă politica tatălui său și consolidează bazele militare romane din Sciția Mică, unde sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
consolidează bazele militare romane din Sciția Mică, unde sunt aduse noi unități militare la Noviodunum și se construiesc fortificații în zonă. După moartea lui Constantin, în ciuda succesului conciliului de la Niceea (325), arianismul face progrese în nordul Dunării Wulfilas (311-384), episcop got, predică un creștinism arian, în nordul și sudul Dunării, în limba greacă, latină și gotă. Impăratul Iulian (361-363) restabilește religia tradițională romană, fiind adept al lui Mithra (Sol invictus), o victimă creștină din acești ani este Sfântul mucenic Aemilianus din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Sol invictus), o victimă creștină din acești ani este Sfântul mucenic Aemilianus din Durostorum (Silistra, sudul Dunării). El vizitează cetățile de la Dunăre și se îngrijește de securitatea drumurilor. Sub împăratul Valens (364-378), scena politică de la Dunăre a fost tulburată de goți, ei sunt înfrânți în 366, în Tracia. Valens trece Dunărea pe la Noviodunum (Isaccea) pe un pod de vase și îi înfruntă pe goții din nordul Deltei, de sub conducerea lui Athanaric, pe thervingi și pe greutungi, care suferă înfrângeri.26 Sub

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se îngrijește de securitatea drumurilor. Sub împăratul Valens (364-378), scena politică de la Dunăre a fost tulburată de goți, ei sunt înfrânți în 366, în Tracia. Valens trece Dunărea pe la Noviodunum (Isaccea) pe un pod de vase și îi înfruntă pe goții din nordul Deltei, de sub conducerea lui Athanaric, pe thervingi și pe greutungi, care suferă înfrângeri.26 Sub Valens și urmașii săi se ridică numeroase construcții în Scythia Minor, mai ales pe limesul dunărean. Împărații din această vreme au fost preocupați

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
loc chiar o înfruntare cu episcopul Tomisului, Bretanion, după istoricul ecleziastic Sozomenos. Impresionat neplăcut de atitudinea episcopului, Valens l-a exilat pentru o vreme, apoi l-a repus în scaun. Aici existau mai multe basilici creștine. După martirizarea Sf. Sava Gotul, în nordul Dunării, în 372, Sf. Vasile, arhiepiscopul Caesareii (Capadocia), a cerut osemintele acestuia lui Iunius Soranus, "dux Scythiae". Dar în urma năvălirii hunilor (375), vizigoții și-au căutat refugiul în sudul Dunării și s-au stabilit în Tracia. Dar aici

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Valens i-a înfruntat la Adrianopol, în 378, dar a fost înfrânt și ucis. În timpul său, Sciția Mică a beneficiat de construcții pe limesul dunărean și în cetățile de pe malul mării. Sub împăratul Teodosius (379-395), au continuat atacurile organizate de goți, alani și huni, ei au pătruns în Peninsula Balcanică, atacuri în urma cărora a avut de suferit populația din Scythia Minor, ca și cea din nordul Dunării. Atacurile barbare la frontiere au continuat și localități însemnate din Dobrogea sunt pustiite, precum

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1 Vasile Pârvan, unul din primii cercetători ai creștinismului, spunea în cartea sa, Contribuții epigrafice...: "Către anul 300, creștinismul în forma sa latină ajunsese biruitor până la Dunăre, pe toată întinderea ei, până la Noviodunum (Isaccea) inclusiv. Dincolo de Dunăre, în nordul ei, goții primiseră creștinismul, prin Wulfila, în forma orientală, ariană și greacă. În anul 325, la nord de Dunăre, undeva în Gothia, exista chiar un episcopat gotic. În sfârșit, înspre anul 350, toate orașele însemnate ale celor două Moesii erau reședințe episcopale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
necreștin) s-a impus în a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin echivalența făcută de credincioșii daco-romani între ethnikoi gentes, nationes ("neamuri"), "adoratori ai vechilor divinități", și barbarii păgâni (necreștini) pătrunși pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goți, huni). Prin urmare, în spațiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus și christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea și creștinarea au devenit elemente de individualizare etnică și spirituală (religioasă) față de "Barbaria" (lumea barbară) și păgânism.26 Păgâni

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ceea ce probează formarea în mediul creștin dunărean a conștiinței apartenenței la "Romania" (creștină). Nucleele creștine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroși creștini s-au refugiat la barbari, dar și în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane (goții) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanți ce au contribuit la consolidarea și răspândirea noii religii, la sud și est de Carpați, menționăm construirea de romani pe malul stâng al Dunării a unor puncte fortificate

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]