1,824 matches
-
ținea strâns de mână. Pielea ei albă contrasta puternic cu părul roșcat. Era ca un portret venețian din Evul Mediu. - Maria Giudita, s-a prezentat singură fata, cu o scânteie de ironie în ochii ei verzi. Beppo și Edith se holbau la ea ca și cum Maria Giudita ar fi fost chiar trimisa destinului. Benedetto avea o nouă lumină în trăsăturile feței. Sigur pe sine, le spuse părinților lui: - Anul ăsta nu mai e nici un Ocean Indian, Maria Giudita și cu mine plecăm
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
ca el. Îi fusese mereu greu să se adapteze la lumea celor mari, la dimensiunile obișnuite. De exemplu, doi kilometri erau mereu cinci pentru un pitic. Ca să nu mai vorbim despre ce e mai îngrozitor: privirile celor normali. Toți se holbau la el, ca apoi să apară acel zâmbet răutăcios, mai ales când Dudu trebuia să se înalțe ca un copil, pe vârful picioarelor, ca să ajungă la clanța ușilor. Aceste gânduri îl frământau chiar în prezent, acum când se găsea în fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
începu să alerge absolut nebunește prin încăperea nu mai mare de douăzeci de metri pătrați, înconjurând cumva un fel de tablă de șah ce se afla încrustată în pardoseala încăperii. Din când în când, în toată această goană absurdă, Clossettino holba ochii spre cer, după care scotea limba, bolborosind absolut întâmplător câteva incantații adresate soarelui. Reuși astfel să-și deranjeze costumul maro, elegant. Își smuci furios cravata verde, căci nu putea respira. Dintr-un lătrat destul de scurt și hotărât, deveni clar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
auzeau dinspre o ușă aflată în stânga mea, o monstruozitate de stejar de aproape trei ori mai înaltă decât un om obișnuit. Strigătele petrecăreților tocmai atingeau un punct culminant, probabil, în așa hal se urla, vreme în care eu tocmai mă holbam la candelabrul imens ce părea să atârne de niciunde, atât de sus și de puțin luminat era tavanul. Undeva în mijloc, podeaua prezenta o gaură în formă de cerc prin care se putea vedea parterul, lucru nemaivăzut de mine în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
puteam să-mi dau seama, o înălțime de aproximativ opt metri și o suprafață de, să zicem, tot cu aproximație, o sută de metri pătrați. Perdele masive și mov, pline de praf, aproape că acopereau geamurile la care mă tot holbasem în vreme ce încă mai șovăiam în fața clădirii, astfel că foarte puțin din lumina naturală putea pătrunde în interior. Un candelabru asemănător celui din încăperea precedentă, numai că aprins, era motivul pentru care acești oameni se prelingeau scăldați într-o lumină galbenă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
iubirea este aceea care mă face să vorbesc acum despre ceea ce am făcut atunci. Iag tăcu un timp, privind când spre mine (care îi răspundeam cu un zâmbet fericit și stupid), când spre Sonia. Treptat, ochii lui decolorați, la început holbați la auzul declarației Soniei, apoi absenți din cauza încordării interioare, luară o expresie șireată. — Permiteți-mi, totuși, Sofia Petrovna, spuse el și, luând păhărelul și dând pe gât lichiorul, făcu mișcarea de clătire a gurii, de parcă ar fi băut un elixir
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
spre el. Se răzgândi însă și mai așteptă puțin, voia să vadă ce are de gând bătrânul. Hotărât lucru, ceva nu era în ordine. Se aplecă în față, fiind gata-gata să cadă dintre crengile stejarului în care era urcat. Se holba la bărbatul din fața sa, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Bătrânul se plimba încet de-a lungul peretelui. Boris privea la iarba peste care acesta pășea și care, rămânea neatinsă sub tălpile sale. Calistrat plutea la câteva palme deasupra solului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
Boca (mătușa Catrina). Înainte de războiul din 1916-1918 moașă a fost Irodia D. Iacobeanu, moașă cu școală la Bacău, numită moașă comunală, care avea o circumscripție foarte întinsă: în afară de comuna Filipeni și comuna Mărăști. Ca agenți sanitari a fost un oarecare Holbam din satul Brad, iar mai târziu Herțanu din Blaia.” Pe un ton hazliu, cu umor, dând dovadă de multă înțelegere pentru sufletul semenilor săi, Gheorghe (Ghiță) Iacobeanu, în însemnările sale pentru monografia satului, regretând că Mătușa Floarea (era chiar soră
Pe Valea Dunăvăţului : Lunca, sat al bejenarilor bucovineni by Ion Cernat () [Corola-publishinghouse/Administrative/91889_a_93195]
-
văzut-o acolo i s-a făcut frică. — Și ce i-ai spus lui Strickland când te-ai întâlnit cu el? — L-am invitat să vină cu mine în Olanda. Am rămas mut de uimire. Nu puteam decât să mă holbez prostește la Stroeve. — Amândoi am iubit-o pe Blanche. Ar fi fost loc și pentru el în casa mamei. Cred că tovărășia unor oameni sărmani și simpli i-ar fi făcut mult bine sufletului lui. Cred că ar fi putut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
tablou. Strickland, îmbrăcat doar într-un pareo, ședea cu spatele la ușă, dar se întoarse când auzi tropăitul ghetelor. Se uită speriat la doctor. Fu surprins să-l vadă și bodogăni împotriva întreruperii de către intrus. Însă doctorul tresări, rămase țeapăn și se holbă la el. Nu, la asta nu se așteptase. Îl cuprinse groaza. — Ați intrat fără protocol, zise Strickland. Cu ce vă pot fi de folos? Doctorul își reveni, dar îi trebui un mare efort ca să-și regăsească glasul. Toată iritarea îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
care nu s-a vindecat niciodată. Sunt sigur că acest Prurion avea un cap de ploșniță, și picioare strâmbe, o răsuflare rău mirositoare, de țap, tot arsenalul celor care își scuipă fierea și își îndulcesc apoi acreala prin berării pustii, holbându-se la picioarele ospătăriței extenuate care spală pe jos, împrăștiind rumegușul. Dacă acest Prurion nu mai trăiește astăzi înseamnă că e un gunoi mai puțin pe pământ. Dacă n-a murit, nu cred că e un om prea frumos. Ura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
aici? îi întreabă. Rifolon îl măsoară din cap până în picioare, dar nu îi răspunde. Micul breton ridică puțin capul, învins: — Pentru că am plecat, domnule colonel, pentru că ne-am salvat... Iar aici Mierck intră în joc: — Pentru că ați ucis. Micul breton holbează ochii. Din contră, celălalt, Rifolon le spune pe tonul cel mai firesc: — Sigur că am ucis, de asta au trimis după noi, ca să-i ucidem pe cei din fața noastră, care ne seamănă ca frații, ca să-i ucidem și ca ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
dumneavoastră soții, durerea... Să-l aud vorbind despre Clămence, evocându-i imaginea și numele, a fost ca o lovitură: era ca și cum ar fi încercat să orneze o grămăjoară de bălegar cu un fir de iasomie. — Tăceți! i-am spus. Se holbă la mine, se înroși și țipă furios: — Cum? Îndrăzniți să-mi dați ordine? Mie? — Duceți-vă dracului, îi răspunsei. Mierck era să se prăbușească de uimire. Matziev s-a uitat la mine de sus, nu a zis nimic, și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
și a văzut un tramvai și a fugit în fața lui, lătra bucuroasă, voia să se plimbe cu el. Și gata. Domnul Popa a sărit, a învelit-o cu cămașa lui, nu-i mai păsa că n-avea maieu și se holbau cucoanele la burta lui cu păr și problema de la buric, el o ținea pe Contesa în cămașă și a dus-o tot cu tramvaiul ăla, că trecea pe la spital. S-au stricat și tramvaiele alea, își șterse el discret o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
De cincizeci de ori. Hai! Mă întind și, cam pe la treizeci, încep să nădușesc, iar la patruzeci las liniștit piciorul jos. Ida mă trăsnește scurt peste piciorul drept, dă cu sete, mă ridic în fund, îmi ridic cracul pantalonului, mă holbez la umflătura care s-a și prezentat, îmi trece prin cap că acolo voi avea o echimoză -tocmai făcusem cu Luminița, care era studentă la Medicină, lecția cu echimozele -, mă uit la Ida și mă gândesc că e nebună. Îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2164_a_3489]
-
un păianjen aflat în spatele pânzei sale, va acționa însă fără plasa meschină a siguranței burgheze, în orice caz îi va lăsa pe alții fără plasă pentru ca aceștia să nu se bazeze decât pe el și pe ei înșiși. Rainer se holbează la mucurile de țigară, hârtiile, petele de vin roșu și șervețelele mototolite (și alte gunoaie) de pe jos și așteaptă inevitabila saturație care câteodată se produce, câteodată nu. Acum, în momentul acesta, l‑a apucat în sfârșit greața, așa că lasă să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
Hans se tânguie și el. De parcă ar urla doi lupi. E ceva animalic și nu‑l înnobilează cu nimic pe om. Cred că acum au terminat, Hans e epuizat, așa că o să înceteze și‑o să schimbe în sfârșit placa. Rainer se holbează nemișcat în oglindă și la fel de nemișcat se holbează același Rainer din oglindă, numai că inversat. Rainer se află de partea corectă, adică de partea lui însuși. Nu reprezintă pe nimeni și nimeni nu vrea să fie reprezentat de el, nici măcar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
doi lupi. E ceva animalic și nu‑l înnobilează cu nimic pe om. Cred că acum au terminat, Hans e epuizat, așa că o să înceteze și‑o să schimbe în sfârșit placa. Rainer se holbează nemișcat în oglindă și la fel de nemișcat se holbează același Rainer din oglindă, numai că inversat. Rainer se află de partea corectă, adică de partea lui însuși. Nu reprezintă pe nimeni și nimeni nu vrea să fie reprezentat de el, nici măcar clasa lui, care a ales alt șef de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
ilegalitate. Și acum mi‑o mai fac, la un pupitru unde atârnă cheile multor camere în care pot să intru când vreau. Rainer își arată colții ca un câine turbat. Mântuitorul de pe crucea rustică de lemn, produsă în serie, se holbează îngrijorat. Coroana de spini îl apasă foarte tare, fiindcă barometrul indică furtună, iar barometrul stărilor de spirit la fel. Fărădelegile noastre vor fi însoțite de violență, Anni, nu crezi? Dar nu trebuie să le comitem într‑o stare de surescitare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
pe spinarea minorităților. Hans trântește totul la întâmplare pe bancheta din bucătărie și‑și aruncă pantofii din picioare. Încadrată de rama în care a fost exilată pentru următorii ani (atâta timp cât se mai gândește cineva la el), poza tatălui mort se holbează cu un optimism și o încredere nelalocul lor la forța făuritoare de istorie a oamenilor muncii, fără să poată participa la lupta de clasă. Așa‑i trebuie altruistului ăstuia patologic! A ajuns oale și ulcele, focul a dat și el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
de 25 de ani, și, cu excepția cancerului uriaș care îi mânca o parte din față, ai fi putut spune că era atrăgătoare. Nu am ezitat mai mult de o clipă, dar fu destul ca să se mânieze: — Ei? La ce te holbezi? se rățoi ea, gura lărgindu-i-se într-o grimasă care îi dezvăluia dinții înnegriți și marginea a ceva mai întunecat și mai putred. Și ce oră de vizită e asta? Ce anume doriți? Îmi cer scuze că vă deranjez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1917_a_3242]
-
și mi-am deschis o firmă aici, în localitate... Nu e cine știe ce, dar fac față, deocamdată, la situația asta mai nasoală care se manifestă în... - Firmă? A ta... personală? L-a întrerupt Mișu, privindu-l neîncrezător. - Da, băi! Ce te holbezi la mine? A avut-o ăl bătrân. Îl știi, că a lucrat cu taică-tău, doar... - Da, mi-aduc aminte... Asta înseamnă că ai firmă de construcții. Ce facultate ai făcut tu? - Păi... am terminat informatică, dar ce dracu făceam
de MARIAN MALCIU în ediţia nr. 384 din 19 ianuarie 2012 [Corola-blog/BlogPost/361348_a_362677]
-
vizetă cerând fie un foc, fie o țigară; am bătut și eu: vă rog frumos să mă scoateți pe hol că vreau să scriu.Ce să scrii? O poezie, vă rog; vreau să scriu o poezie!Cuuum?! O poezie!?-s-a holbat gardianul. Ești nebun? Tu nu ești sănătos! DACĂ VREI SĂ SCRII O POEZIE, CHEAMĂ-ȚI AVOCATUL, SĂ VINĂ PROCURORUL!...În final m-a înțeles. La început ceilalți credeau că ieșirile mele "la scris" ar fi fost un pretext pentru turnătorie
DEŞERTUL DE CATIFEA (61-63) de COSTEL ZĂGAN în ediţia nr. 905 din 23 iunie 2013 [Corola-blog/BlogPost/363880_a_365209]
-
secera și ciocanul. - Secera ca secera, dar ciocanul!, zise cu subînțeles un ochelarist înalt și deșirat, clătinându-se. - Uite cine vorbește?, s-a auzit iar glasul Ursulei, ivită pe neașteptate în pragul ușii. Ceilalți nu o luară în seamă. Așteptau, holbându-se la mâinile piticului ce se mișcau cu o dexteritate extraordinară. Aranja pe măsuță instrumente ciudate,pense și sticluțe într-o ordine numai de el știute. Apoi, cu un băț colorat se apropie și badijonă plasturele. O căldură puternică. Apoi
TATUAJUL de GHEORGHE NEAGU în ediţia nr. 2093 din 23 septembrie 2016 [Corola-blog/BlogPost/362731_a_364060]
-
cutremurător fornăit de cal - ca mare consummator de ovăz - și răspunse tot în surdină, aplecat la cincisprezece grade peste tarabă, cu mâna pâlnie în dreptul uneia dintre urechi dete drumul jetului verbal: - Poftim? - Eu le-am scris, omule... - ridică Solomon tonul holbându-se la matahală, cu o nemaipomenită poftă de-a trăi acum ori niciodată, clipa. - Cine, mă? - tună namila din partea cealaltă a tarabei, privindu-și de data aceasta, clientul fix în ochi, cu ochi de sânge închegat. - Eu...- se fâstâci Solomon
PEISAJ CU CORBI (SCHIȚĂ) de NICOLAE SUCIU în ediţia nr. 2189 din 28 decembrie 2016 [Corola-blog/BlogPost/362801_a_364130]