1,394 matches
-
fie sau să nu fie și în manifestarea Ființei în fiind se vădește nu necesitatea, ci libertatea jocului. Tot jocul, fără origine și fără limitări, era fundamentul și pentru filosofia lui Nietzsche. Jn raport cu omul, față de care este atât imanentă, cât și transcendentă, Ființa este destin. In destin, Ființa se desfășoară ca istorie, ceea ce desemnează timpul însuși ca orizont al ei. în definirea Ființei, jocul și destinul sunt inseparabile: jocul este mereu destin, după cum destinul este mereu joc. între Ființă
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
acestei lumi". El desemnează ceea ce este anterior și permite construirea lumii în cunoaștere, respectiv constituirea obiectului în experiență. Modelul ontologic al modernității, întemeiat pe transcendental, a cunoscut două variante distincte. Prima păstrează modelul spațial al transcendenței verticale și îl face imanent distribuind cuplul categorial esență-aparență după metafora spațială a miezului și cojii. în acest caz, principiul este situat ca esență nu în afară 130 și deasupra, ci înăuntru și în centru, adică în profunzime. Cealaltă variantă este mult mai conformă sensului
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
cei care le-au făcut rău au avut parte de pierderi, accidente, lipsa de respect a copiilor. Iese astfel treptat la iveală o miză mai importantă a povestirii vieții, aceea de a reabilita victimele și de a atribui unei instanțe imanente puterea de a le face dreptate. După cum se poate vedea, memoria individuală se pliază pe modele preexistente ale memoriei colective și tinde să devină exemplară. Bibliografie selectivătc "Bibliografie selectivă" Andreca, Dumitru, Dezrădăcinații. Mărturii ale deportaților mehedințeni În Bărăgan, vol. I
[Corola-publishinghouse/Science/1909_a_3234]
-
superioară. 2.2. Aspecte psihosociale ale statutului de bolnav W. Stern a contribuit la clarificarea problematicii persoanei prin lucrările filosofice și psihologice (dintre 1924-1926). Psihologia sa „personalistă” consideră că persoana umană este: a) existență (unitate în multiplicitate); b) activitate (cauzalitate imanentă), care apare în forma unei finalități; c) specificitate (individualitate, originalitate). Persoana ca realitate este activă în raport cu mediul ambiant, între cauză și efect se interpune persoana, ceea ce face imposibilă echivalența de forță dintre cauză și efect. Importanța cea mai mare în
PSIHOLOGIA MEDICALĂ: COORDONATE APLICATIVE by Viorel ARMAŞU, Iuliana ZAVADOVSCHI () [Corola-publishinghouse/Science/100959_a_102251]
-
realități infailibile. Este o acceptare a omului ca om, ca structură vie așezată sub incidența acestei scrieri-sortiri ce nu îi lasă posibilitatea eschivei în fața morții postulând-o drept frontiera ce îl desparte de o situare deplin-transcendentă. Este o recunoaștere a imanentului ca stâpân spațio-temporal peste ființa adamică. Resemnarea în fața acestei realități umane implacabile sesizate aici intens mă invadează pătrunzător. Fiecare luminiș, fiecare insulă luminată a conștiinței mele este convertită la un apus fără de soare, la un amurg ce-și menține umbrele
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
observ că, cel mai adesea, după ce s-a așezat în incinta templului, orbul își întinde mâna implorator spre fluctuațiile omului cotidian. Despre templu s-a spus mereu, în evoluția conștiinței religioase a omului, că este casa zeului, tărâmul care punctează imanentul cu deplinătatea transcendenței ce irumpe în temporalitate precum o paranteză, o sincopă de absolut. Zeul generează și regenerează, el creează, deține capabilitățile distrugerii și ale vindecării precum și forța resurecției întru apocalipsă, energia eternă a sfârșitului deplin reînnoitor. Așadar templul ar
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
om. Astfel, privind spre templul de lângă orbul charismatic prin drama ne-vederii sale sau spre cel învecinat cu mormântul îndolierii prietenului, eu mă uit mereu la templul în sine și percep ceea ce el îmi relevă apelându-mă transcendent din mijlocul imanentului anume faptul că semenii mei suferinzi, indiferent dacă se află sau nu în preajma templului, nu sunt orfani ai vieții oricât de mult s-ar resimți ca fiind abandonați unei crude și nedrepte dureri. Templul îmi spune mereu că zeul ne
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
destinație. Prin urmare, rostirea a trece peste greutățile destinului vine să însemne a trece cu greutățile destinului, a le purta în drumul vieții un timp mai scurt sau mai îndelungat. Aceste greutăți sunt greutăți labirintice, ele aparțin situațiilor complicate, sunt imanente acestora, le definesc în raportul lor cu cei care pășesc în labirint. Greutatea unui moment dificil în viață apasă călătorul labirintic, îl copleșește ea fiind, de fapt, un demers de aplicare a unei intense presiuni existențiale pe fondul suprasolicitării epuizante
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
într-o astfel de situație, imperative care se reduc la triada noțională: timp, distanță și viteză. Divinitatea nu însoțește mișcându-se pe sine și parcurgând o distanță într-un anumit timp. Deasupra și dincolo de aceste coordonate, zeul se raportează la imanent drept zonă ontică inserată în transcendență, călătoria spațio-temporală a omului, fiind pentru el, asemeni unei insule frivole așezate în vastități oceanice cu centrul pretutindeni și nicăieri. Despre această însoțire divină a omului pe drumul destinului său o mare parte din
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
vede pe sine, amplificându-și dialectica autoamăgirii care-i oferă o falsă imagine proprie de cucernic infailibil. Situat în afara autenticei religiozități, acest personaj va confunda credința în zeul transcendenței cu încrederea deplină în zeul fabricat de impulsiunile și imperativele sale imanente, în idolul ce împrumută doar numele realei Divinități, fiind doar o utopică plăsmuire menită să justifice ipocrit negativitatea de substanță, vicierea profundă a lăuntricului sufletesc. La fel cum diferă strălucirea spirituală de cea solară, tot astfel și acest întuneric al
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
non-religioasă își manifestă, adesea, tensiunile vicierii și idolatriei damnând, paradoxal, Divinitatea în numele distorsionat al acesteia, respingând, din autosuficiența fals-cunoscătoare, credința autentică ce descoperă însoțirea omului de către zeu, refuzând încrederea catarhică în transcendența reală și acceptând, în schimb, aderarea la voluptățile imanentului, aderare ce se petrece sub masca înșelătoare care imită virtutea deschizătoare spre divin. Evocând, din nou, dimensiunea teologală a creștinismului, vom afla această conștiință nocturnă non-religioasă în acțiunea sa de virulentă, combativă damnare a zeului în numele falsificat și imanentizat al
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
avataruri de infern. Surd la zumzetul istoric uman și mut în a răspunde insultei mundane, pășeșete pe lespezile propriului coridor asemeni zeului ce este mai prezent în propria absență. Generându-și acea sferă ce-l înconjoară, Divinitate în transcendent și imanent deopotrivă, se așează pe cruce și se stinge precum o stea înainte de explozia întru lumină. Mărturisindu-și acea divină prezență în propria absență prin expresia Dumnezeul meu, Dumneuezul meu, pentru ce m-ai părăsit?, El confirmă faptul că nu poate
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
reprezentată de Apocalipsa lui Ioan Teologul, text-imagine de referință pentru interpretarea și asumarea creștină a finalului de lume. Revelația oferită aici omenirii vestește, asemeni menționărilor cristice despre sfârșitul lumii, trei faze succesive ale acestui final universal: întâmplările dramatice prevestitoare, spargerea imanentului și paralizarea mistică a istoriei prin apariția transcendentă a Divinității și Judecata de Apoi. Dar ce înseamnă că această revelație pe care a primit-o înălțimea spirituală a lui Ioan este dăruită omenirii, ce reprezintă o asemenea donare profetică a
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
în jurul cărora se construiau comunitățile primilor creștini. Plecând dinspre necesitatea consolidării temeiurilor primare ale creștinătății prin stabilizarea întru credință și virtute a acestor comunități, el inaugurează seria descrierilor alegorice ale evenimentelor premergătoare stopării finale a istoriei prin erupția Divinității în imanent și stingerea transcendentă a timpului. Etapa de tranzitare spre acest demers al evocării momentelor cataclismice ce vor preceda căderea definitivă a fluxului temporal prin apariția divină ar putea fi rezumată la două afirmații. Prima ni se arată ca o concluzie
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
mă închina chipului fiarei, sortește căderea centrului de greutatea al sufletului meu în infern. Ceea ce rămâne din mine dincoace de icoană, în lumea doar bântuită de influențele demonului, este un eu fără de nume, un simulacru de ființă ce pășește prin imanentul istoriei muribunde avându-și inima dăruită întinderilor de tartar. Abia la final, odată cu judecata divină ce va erupe peste imanent, topindu-i esențele, acest simulacru al existenței mele, acest halou de stinsă palpitația ce mai amintește doar de cel ce-
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
icoană, în lumea doar bântuită de influențele demonului, este un eu fără de nume, un simulacru de ființă ce pășește prin imanentul istoriei muribunde avându-și inima dăruită întinderilor de tartar. Abia la final, odată cu judecata divină ce va erupe peste imanent, topindu-i esențele, acest simulacru al existenței mele, acest halou de stinsă palpitația ce mai amintește doar de cel ce-am fost va coborâ și el treptele spre rugul pedepsitor final. Pănă la acea clipă de contracție și spasm universal
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
demonic evocat de revelațiile lui Isaia: Mă voi sui în cer... mai presus de stelele lui Dumnezeu... pe vârful norilor... voi fi ca Cel Prea Înalt...". Omul se angajează în istorie, postulându-și drept unică țintă construirea stării paradisiace în imanent, inserarea unui eden meșteșugit perfect în spațio-temporal. Acest mecanism de supremă motivație a existenței și meșteșugului terestru a stat la baza tuturor tendințelor utopice. Căderea Babilonului este auto-surparea avântului spre utopie, implozia acestui salt către himera perfecțiunii rostuite în plan
[Corola-publishinghouse/Science/84933_a_85718]
-
comportamentale consistente cross-temporal și cross-situațional. Divergența inițială apărută a fost prilejuită, pe de o parte, de faptul că unii dintre aceștia cercetau strict aspectul temporal, alții contrapunându-l pe cel situațional; pe de altă, parte unii considerau stabilitatea trăsăturilor ca atribut imanent, localizabil intraindividual, pe când alții accentuau manifestarea interdependentă, contextuală și deci o localizare externă. În ce privește unicitatea, unii autori au vizat surprinderea unei identități de expresie absolute de la un moment de timp la altul, alții au vizat o identitate mai degrabă relativă
[Corola-publishinghouse/Science/2156_a_3481]
-
categorii. Esențialmente, se poate vorbi, din perspectiva mea, de o genuina diadă creativă, informată, pe de o parte, de facultatea imaginației, iar, pe de altă parte, de cea a inspirației. Imaginația este, precum voi arăta în continuare, o forță pur imanenta, avându-și originea în straturile psihologice intime ale eului, în timp ce inspirația este o putere transcendență, izvorând din elemente exterioare eului. Sunt două ipostaze ale inspirației: una în care furnizorul inspirației rămâne necunoscut sau nemenționat de recipient și alta în care
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
lui Blake constituie un aprins subiect de dezbatere atât în perioada contemporană lui, cât și mai tarziu, cam până la mijlocul secolului al XX-lea. Unii critici resping ideea că viziunile blakeene sunt inspirate de agenți transcendenți și reformulate de forță imanenta a imaginației proprii, înclinând să le considere doar fructul înspăimântătoarelor rătăciri ale unei minți bolnave. Această atitudine are ca efect respingerea universului sau vizionar, considerat drept cabinetul de obsesii al unui lunatic nefericit, căruia i s-ar recomandă tratament de
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
din Aristotel și, mai mult, că mult admirată Evanghelie după Ioan are la bază o idee pur platoniciana, vizând preeminenta Logos-ului. Funcția primară a imaginației în contextul vieții unui individ este aceea de a stabili o conexiune empatica între imanent și transcendent, între individ și cosmos. Potrivit lui Blake, eul poate escamota descrierile șablonizate și superficialitatea emoțională prin utilizarea unui trop imaginativ interesant: prozopopeea. Universul exterior poate fi înțeles și, astfel, apropriat emoțional doar pe baza unei personificări executate subtil de către
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
tuturor componentelor realului: "For All Things Exist în the Human Imagination" (E: 223). De aceea întregul univers, în forma sa rafinată, incoruptibila, este localizat înăuntrul, nu în afară, ființei umane; conștientizarea acestui fenomen este scopul ultim al investigației intelectuale. Planurile imanent și transcendent fuzionează într-un moment de extaz metaforic: "[...] when you enter into their Bosoms you walk / În Heavens & Earths; aș în your own Bosom you bear your Heaven / And Earth, & all you behold, tho it appears Without it is
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
Întreaga radiografie a eului creator blakean ne îndeamnă să conchidem că acest eu este capabil să proiecteze lumi poetice în conjuncție cu un agent inspirator transcendent, dar le explorează grație facultății intelectuale a imaginației, care se manifestă că o instanță imanenta, avându-și originea în activitatea interioară a artistului. În termenii lui Damrosch, Jr., "funcția imaginației este, astfel, aceea de a trece dincolo de imaginile lumii obișnuite, catre formele adevărate la care ele iau parte" (1980, p. 14). În cazul lui Blake
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
și diavolii, sfinții și profeții, spiritele unor persoane decedate și muzele. În primul rând, din punct de vedere genealogic, trebuie precizat că s-au cristalizat două mari teorii privitoare la originea inspirației. În timp ce prima susține că afflatus este o forță imanenta (avându-și originea în eul creator)68, ultima susține că inspirația este o forță transcendență (avându-și originea în afara eului creator, într-o instanța superioară acestuia)69. Prima teorie aduce în sprijinul său dovezi psihologice, iar ultima probe literare și
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
primă. Pe de altă parte, viziunile estetizate blakeene, operele sale în formă tangibilă, sunt, cel mai frecvent, rezultatul direct al unei conjuncții de factori: unul extern (sau transcendent), ce "dictează" prima versiune a unei cărți profetice, iar altul intern (sau imanent), ce organizează, rafinează sau modifică în sens creativ datele furnizate de primul. Mă voi axa, în continuare, asupra formelor indefinite ale inspirației. 2.3.1. Forme indefinite ale inspirației Blake adopta o atitudine invariabila în raport cu inspirația, pe care o codifică
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]