KorAP: Find »[drukola/base=imperfect & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...12 13 14 ...34 >

833 matches

Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644

a fi pe punctul de a ninge, plânge etc, nu doar a fi pepunctul... Și-au redus la maximum capacitatea flexionară: se folosesc la prezent indicativ: „Stânca stă să se prăvale / În prăpastia măreață” (M. Eminescu) și, mai rar, la imperfect: „Când soarele... sta să cumpănească...” (C. Hogaș) sau la perfectul potențial-optativului: „Ea clipi din ochi, des, parcă ar fi stat să-i dea lacrămile.” (D. Zamfirescu) Precedate de adverbul parcă, cele două verbe pot sta la potențial-optativ: Parc-ar sta

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
verbul a muri intră, uneori, în sintagmă cu semiauxiliarul a trage, pentru a exprima împreună starea, condiția particulară în care se află subiectul gramatical: Bătrânul trage să moară... Ca semiauxiliar, verbul a trage are o flexiune limitată, la prezent și imperfect mai ales: Trăgea să moară când am ajuns eu Semiauxiliarele de aspect se construiesc totdeauna cu un verb la conjunctiv prezent. Conținutul lexical fundamental este exprimat de verbul principal. Amândouă verbele își schimbă forma pentru exprimarea persoanei și numărului: (eu

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
să fie mai târziu, găsii cu cale...” (C.Hogaș) „Până atunci mai avea să treacă multă vreme.” (I. Slavici) Verbele a fi și a avea s-au fixat ca semiauxiliare de timp, exprimând posterioritatea din perspectiva trecutului, la forma de imperfect, variabil în funcție de persoană și număr. Verbul principal este la conjunctiv prezent, și el variabil în funcție de număr și persoană: aveam să mă duc, aveai să te duci etc. Verbul a fi poate intra și în sintagme al căror raport temporal este

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-a-) este sufix al perfectului numai în relație de dependență cu sufixul de mai mult ca perfect -se-. Când intră în relație directă cu o dezinență își realizează, din multiplele-i posibilități, valoarea de sufix al prezentului: ven-i-m (sau al imperfectului: cânt-a-m). Flectivul este alcătuit din două alte mari serii de „unități” de expresie: (1) - sufixe tematice, (2) - dezinențele. Sufixele tematice (cu funcție gramaticală) realizează, în relație de interdependență cu rădăcina (tema lexicală a) verbului, forme verbale esențiale, dar

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
posibilități” gramaticale ale formei cânt-, fără a duce la închegarea unui sens lexico-gramatical clar și definitiv. Această împlinire este asigurată de dezinență, prin care se anulează omonimiile generate de sufixul -a-; în relație cu dezinența -m, tema se stabilește a imperfectului: cânta-m, iar, în relație cu dezinența -i, tema se stabilește a perfectului (simplu): cânta-i. Relativ la fel stau lucrurile cu dezinența verbală. Dezinența -m, de exemplu, exprimă, în general, în limba română, persoana I plural: cântă-m, a-m

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
cu dezinența verbală. Dezinența -m, de exemplu, exprimă, în general, în limba română, persoana I plural: cântă-m, a-m cânta, vo-m cânta, cântară-m etc., dar poate exprima și singularul aceleiași persoane, în relație cu un sufix de imperfect, de exemplu: (eu) cânta-m sau de mai mult ca perfect: (eu) cântase-m. Dar relația de interdependență nu se stabilește numai în interiorul flectivului, solidar unit (fonetic și semantic) cu rădăcina, ci funcționează și în structuri discontinue, când se dezvăluie

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
regulate păstrează, în linii mari, neschimbată rădăcina în toată paradigma flexiunii. Schimbarea sensului gramatical al formelor verbului își află expresia doar la nivelul flectivului, odată cu modificarea acestuia: cânt (prezent indicativ, persoana I), cânt| (prezent indicativ, persoana a III-a), cântAM (imperfect indicativ, persoana I), cântAȚI (imperfect sau prezent indicativ, persoana a II-a, plural), cântASEȘI (mai mult ca perfect indicativ, persoana a II-a, singular), cântÎND (gerunziu), cântAT (participiu) etc. Este adevărat că rădăcina acestor verbe prezintă numeroase variații fonetice (mai

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
neschimbată rădăcina în toată paradigma flexiunii. Schimbarea sensului gramatical al formelor verbului își află expresia doar la nivelul flectivului, odată cu modificarea acestuia: cânt (prezent indicativ, persoana I), cânt| (prezent indicativ, persoana a III-a), cântAM (imperfect indicativ, persoana I), cântAȚI (imperfect sau prezent indicativ, persoana a II-a, plural), cântASEȘI (mai mult ca perfect indicativ, persoana a II-a, singular), cântÎND (gerunziu), cântAT (participiu) etc. Este adevărat că rădăcina acestor verbe prezintă numeroase variații fonetice (mai cu seamă în partea finală

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
neregularitate relativă Verbele din prima subclasă au în cursul flexiunii, pentru diferite categorii gramaticale, forme supletive: a fi, sunt, ești, eram etc. În constituirea temelor specifice unor sensuri gramaticale, aceste verbe prezintă rădăcini care se înlocuiesc una pe alta. La imperfect, de exemplu, rădăcina verbului a fi este er-, în structura temei era(-m, -i etc.). La mai mult ca perfect, în schimb, rădăcina este fu-, urmată de un sufix al perfectului, -se și de un altul al temei de mai

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
română două sunt verbele cu neregularitate absolută: a fi și a lua. Cel dintâi este cel mai neregulat verb; prezintă rădăcini diferite pentru majoritatea temelor verbale: la prezent, două rădăcini: sunt(-Ø, -em, -eți) și est-/eșt-(-e, -i); la imperfect, rădăcina er(-am, -ai etc.), la perfect, fu-(-sei etc., -seseși etc.), o rădăcină pentru o a doua formă de perfect simplu, f-(-ui, -uși etc.), o rădăcină comună pentru infinitiv, gerunziu, conjunctiv și imperativ, fi (-i, -ind, -iu, -ii

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
în cursul flexiunii patru rădăcini diferite: (1) - rădăcina a(în structura temei de singular a prezentului: a-m, a-i, să a-m etc.), (2) - rădăcina av(la tema de plural a prezentului: avem, av-eți etc., în structura temei de imperfect: aveam, aveai etc., la tema perfectului: av-ui, avusesem, avut etc., la tema infinitivului: av-ea și la tema gerunziului: av-înd), (3) - rădăcina aib(în structura unei alte teme de prezent caracteristică numai conjunctivului, persoana a III-a: să aib-ă) și (4

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
d-a, st-a) și la tema gerunziului (d-înd), (3) - rădăcina dea(stea-), formă verbală împlinită pentru conjunctiv, persoana a III-a (deci, o a treia temă de prezent): să dea, să stea, (4) - rădăcina dăd(stăt-), în structura temei imperfectului (dădeam, stăteam etc.) și a temelor perfectului dăd-ui, stăt-ui,dădusem, stătusem etc.). Având în vedere interacțiunea permanentă dintre sunetele care ajung în contact, primele două forme sub care se prezintă rădăcina verbelor a da și a sta: d(st-) și

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
fi considerate variante fonetice ale uneia și aceleiași forme, caracterizând tema de singular a prezentului: bea-u, be-i, bea!, să be-i etc. Ar mai avea aceeași rădăcină, cu aceleași variante fonetice, tema de plural a prezentului (be-m, să be-ți etc.), tema imperfectului (foarte puțin frecventă: bea-m, bea-i etc) și tema infinitivului (bea), în cazul cărora sufixul tematic se va fi suprapus peste elementul vocalic final al rădăcinii. O a doua rădăcină apare în structura temei perfectului: bă(bă-ui, bă-uși, bă-usem

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
bă-uși, bă-usem etc., bă-ut), o a treia, în structura temei gerunziului: b(b-înd). Din prima perspectivă a conceperii rădăcinii (ceea ce rămâne după înlăturarea flectivului), rădăcina bar caracteriza și tema de plural a prezentului (bem etc.), tema infinitivului (b-ea) și tema imperfectului (beam, beai etc.). Verbul a vrea prezintă, până la un punct, o serie de asemănări cu flexiunea verbului a bea. Deosebirile intervin la tema de singular a prezentului și la tema imperfectului. În structura temei de prezent, pe lângă cele două variante

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
a prezentului (bem etc.), tema infinitivului (b-ea) și tema imperfectului (beam, beai etc.). Verbul a vrea prezintă, până la un punct, o serie de asemănări cu flexiunea verbului a bea. Deosebirile intervin la tema de singular a prezentului și la tema imperfectului. În structura temei de prezent, pe lângă cele două variante fonetice vre și vrea(vrea-u, vre-i etc.), care pot fi considerate o singură rădăcină, mai apare o formă deosebită la persoana a III-a plural, indicativ: vor (formă împlinită). La

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
structura temei de prezent, pe lângă cele două variante fonetice vre și vrea(vrea-u, vre-i etc.), care pot fi considerate o singură rădăcină, mai apare o formă deosebită la persoana a III-a plural, indicativ: vor (formă împlinită). La tema imperfectului (atunci când nu se întrebuințează formele de împrumut ale verbului sinonim a voi) apare forma vro-, o formă de compromis între cele două verbe, sinonime, a vrea și a voi: vroiam, vroiai etc. O a patra rădăcină, vr-, caracterizează structura temei

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
același tip de relații morfologice cu prezentul auxiliarului a avea: am cântat, ai cântat etc. Sunt teme legate temele care intră în relații de interdependență cu dezinențe de număr și persoană, ca și cu alte sufixe tematice. Așa sunt temele imperfectului: venea-m, venea-i etc. sau mai mult ca perfectului: venise-m, venise-și etc. Sunt teme primare temele verbale formate din rădăcina verbului și un sufix gramatical, teme care prezintă puncte de plecare pentru constituirea altor teme, secundare, atunci când

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
poate intra în relație cu dezinențe de număr și persoană, stabilindu-și definitiv semnificația gramaticală și lexicală: venisem, veniseși, venise etc. Sufixele verbale, pentru exprimarea timpului și modului, sunt, cele mai multe, omonime. Sufixul -a-, de exemplu, poate intra în alcătuirea temei imperfectului: cânt-a-(m), în structura temei perfectului: cânt-a-(-i, și, -sem, -seși etc., -t), a infinitivului (temă liberă): cânt-a, în structura temei de plural a prezentului: cânt-a-(-ți etc.) Prin aceasta, temele înseși devin omonime, iar omonimia temelor creează impresia

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
ale timpurilor simple, prin intrarea în relație sintagmatică directă cu dezinențe de persoană și număr. Flectivul acestor sintagme sintetice, constituit din sufixul (sufixele) temei și dezinența de persoană-număr este conjunct Rădăcinii: călător + i+m = călătorim (prezent) călător + ea+m = călătoream (imperfect) călător + i+i = călătorii (perf. simplu) călător + ise+m = călătorisem (m.m.c.p) R + Flectiv = R+Flectiv Temele libere dezvoltă în structuri analitice sintagmele finite ale timpurilor compuse prin intrarea în relații, în mod frecvent discontinue, cu morfeme libere - verbe

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
identitatea de forme caracterizează uneori și persoana I singular, voi: „Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt.” (M. Eminescu) Auxiliarul A VREA Este morfem al potențial-optativului. S-a „instrumentalizat” într-o formă, cu totul particulară, de imperfect, rezultată din întâlnirea cu auxiliarul a avea și cu adverbul sic. Ca auxiliar, verbul a vrea nu mai prezintă nici o asemănare cu verbul liber: (eu) aș (cânta, vinde etc.) (tu) ai (cânta, vinde etc.) (el, ea) ar (cânta, vinde etc.

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
temporale: ași (2) - dezinențe, pentru persoană și număr: flectivele -m, -i, -Ø, -m, -ți, -u. Dar, în timp ce formele, considerate în întregul paradigmei de perfect compus, sunt de prezent, dezinențele, considerate în ansamblul lor și în comparație cu flexiunea verbelor libere, sunt de imperfect. Ca auxiliar al potențial-optativului verbul prezintă o situație încă mai complexă. Considerând aceeași rădăcină, a-, element comun întregii paradigme temporale, neschimbat, se pot detașa dezinențe întâlnite exclusiv în structura acestui verb și numai ca auxiliar al potențial-optativului: -ș, -i, -r

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
sufixelor și varietatea de asociere a acestora. Cu toate acestea, sufixul se poate constitui într-un criteriu pentru distingerea unor subclase de verbe. Pentru identificarea, în interiorul claselor verbale mai largi, a unor subclase, prezintă importanță deosebită, de exemplu, sufixele prezentului, imperfectului și participiului. Din această perspectivă, având în vedere temele polivalente și temele monovalente, luând în considerație numărul temelor distincte, în afara omonimiei „tematice”, se pot identifica, între verbele românești cu flexiune regulată, cinci grupe de verbe, cinci tipuri de flexiune (verbală

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
polivalentă. Este constituită din rădăcina verbului și sufixul tematic, omonim și cauză a omonimiei tematice: -A-. Polivalența temei este extinsă la patru teme omonime: A1: tema infinitivului: cântA A2: tema II a prezentului (pl.): cânt|-(m), cântA-(ți) A3: tema imperfectului: cântA-(m), cântA-(i) etc. A4: tema perfectului: cântA-(i), cântA-(și) etc. (perf. simplu) cântA-(sem), cântA-(seși) etc. (m. m. c. p) cântA-(t) Observații: • La prezent, toate verbele limbii române prezintă două teme: una pentru plural (persoanele

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
aici verbele din conjugările a IV-a și a V-a. Se caracterizează prin patru teme distincte, dintre care o temă polivalentă (de această dată, trivalentă) și trei teme monovalente. Din tema polivalentă s-a desprins, sustrăgându-se omonimiei, tema imperfectului, care se prezintă, la aceste verbe, ca o temă distinctă, monovalentă. A. — Tema trivalentă. Este forma sub care se prezintă trei teme omonime. E constituită din rădăcina verbului și un sufix tematic. În funcție de sufixul tematic, se disting două mari clase

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-Î-: A1: tema infinitivului: cobor-Î, ur-Î A2: tema II a prez.: cobor-Î-(m, -ți), ur-Î(-m, -ți) A3: tema perfectului: cobor-Î(-i, -și etc.), ur-Î-(-i, -și etc.) cobor-Î(sem etc.), ur-Î(-sem etc.) cobor-Î(-t), ur-Î-(t). B. — Tema imperfectului. Este formată din rădăcina verbului și sufixul tematic, -Asau -EA-. Din perspectiva sufixului tematic se disting și aici două clase flexionare, aceleași, de altfel, deja constituite prin sufixul temei trivalente. Așadar: Tipul II1: dorm-EA-(-m, -i etc.), sos-EA(-m, -i

[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]