KorAP: Find »[drukola/base=instituționalist & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...12 13 14 >

334 matches

Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429

existență autonomă În societate, mai ales În organizații formale. Totuși, accentuând caracterul social al intereselor și capacității de acțiune, varianta constructivistă minimizează potențialul activ al ființei umane și promovează o viziune socializantă și, mai degrabă, consensualistă a vieții sociale. Unii instituționaliști atrag Însă atenția asupra „utilizării patologice a construcțiilor pasive” (DiMaggio, 1988) și neglijării rolului egoismului În activitatea organizațională. În cele ce urmează vom considera că aportul social În constituirea intereselor constă În clasificarea socială a acestora. Sistematizarea (Mihăilescu, 2004:49

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
altceva decât legitimarea socială a intereselor unor actori sociali diverși (comunitate În sensul larg) și, implicit, angajarea capacității acționale a agenților În sensul realizării acestor interese. Capacitatea de acțiune În favoarea altui actor și identificarea agenților cu interesele principalilor este, argumentează instituționaliștii, o construcție culturală a societăților, explicabilă prin procesul instituționalizării acțiunii și rolurilor. Avem de-a face, În acest caz, cu un proces de reificare a rolurilor sociale cum ar spune Berger și Luckmann (1999:109): Zona conștiinței de sine care

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
același timp, procesul de negociere a semnificațiilor și regulilor presupune o viziune simultan conflictuală și integrantă În care diferențialul de putere Între actori poate explica impunerea anumitor concepții (ce devin Împărtășite) În defavoarea altora. O analiză a comportamentului organizațional din perspectivă instituționalistă ar presupune mai Întâi identificarea intereselor (sau revendicărilor) exprimate În respectiva organizație, a puterii asociate acestora dar și a legitimității lor În termenii unor valori În sine sau a unor funcții sociale, exprimate În discursul public sub forma unor concepții

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
agent - principal instituite În acea formă de organizare. Perspectiva economică prezentată În capitolul anterior, enunța relația agent - principal Într-o anumită direcție și Încerca apoi să identifice instituțiile cele mai eficiente În corelarea intereselor agentului cu cele ale principalului. Perspectiva instituționalistă consideră relațiile agent - principal ca fiind În sine construcții sociale la fel ca și ideea de eficiență și propune identificarea mecanismelor de instituire (legitimare) a acestora. În acest sens, tensiunea relației agent - principal este considerată drept o problemă de legitimare

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
politice de echilibrare a intereselor diverse, procese ce urmează ideologii sociale prin care se legitimează și capătă consistență cognitivă. Explicarea patternurilor de cooperare intraorganizațională se invocă elemente politice și cognitive, mai degrabă decât rațiuni economice, Înscriind teoria economică pe linie instituționalistă și apropiindu-o epistemic de sociologie. Problema cooperării În interiorul organizațiilor se centrează pe considerații etice privind raporturile de putere din organizații, pe procesele cognitive de stabilire a scopurilor, modalitățile legitime de alocare a resurselor, pe direcțiile În care „imersiunea” organizațiilor

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
În rolul atribuit acțiunii individuale raționale În procesul construcției și schimbării instituțiilor. Desigur, nu există o graniță, o delimitare strictă Între cele două curente, ci vorbim mai degrabă de un continuum de-a lungul căruia ar putea fi plasați autorii instituționaliști În funcție de modul În care concep formarea, reproducerea și schimbarea instituțională și a rolului acțiunii intenționale În acest proces. La un capăt al continuumului, autori precum Williamson consideră acțiunea rațională, Îndreptată spre finalitatea propriilor interese ca fiind sursa generării instituțiilor. Instituțiile

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
Parsons (1990). Desigur, În concepțiile acestora, sistemele normative includ deopotrivă elemente cultural-cognitive și valorice, Însă accentul se pune pe componenta evaluativă. Parsons (1990), bunăoară, consideră că normele și valorile Împărtășite reprezintă bazele ordinii sociale stabile. În al treilea rând, autori instituționaliști contemporani precum Zucker (1977, 1987), Meyer & Rowan (1991), Jepperson (1991), Meyer (1992), Meyer și Scott (1992), Douglas (2002) consideră că instituțiile se bazează, În primul rând, pe un pilon cultural-cognitiv. „Eticheta de cognitiv-cultural reprezintă acceptarea faptului că procesele interpretative interne

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
este mai rațional decât să susții că «Domnul veghează asupra noastră» (1991:250). Ele sunt mai degrabă sisteme simbolice trans-raționale, social instituite, purtătoare de sens pentru relațiile sociale astfel constituite și percepute ca legitime În anumite societăți sau contexte. Concepția instituționalistă explică patternurile de cooperare prin incidența concepțiilor macrosociale asupra organizării. Aceasta din urmă este o construcție socială ce reflectă concepțiile raționalizatoare ale societății, și nu rezultatul presiunilor individuale spre eficiență. Organizarea socială a anumitor activități și dimensiunile organizării (structura instituțională

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
a lungul istoriei științelor sociale, a existat mereu o tensiune Între teoreticienii care evidențiau constrângerile structurale și culturale exercitate asupra acțiunii și cei care subliniau capacitatea actorilor individuali de a determina o modificare În cursul evenimentelor. [...] Evident că impulsul teoreticienilor instituționaliști este să explice continuitatea și constrângerea existente În structura socială, ceea ce nu Înseamnă că Își vor abate atenția de la modurile În care actorii individuali acționează cu scopul de a crea, menține și modifica instituții.” (Scott, 2004:99) Evident concepția neo-instituționalistă

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
sociale ce produc așteptări cu privire la incidența anumitor tipuri de comportamente și pot mobiliza acțiunea colectivă. Indivizii Își gestionează capitalul social (Încredere și reciprocitate) În cadrul acestor rețele, la fel cum manipulează elementele culturale, pentru elaborarea strategiilor de acțiune. 5. Concluzii Abordările instituționaliste consideră că organizarea se constituie Într-un proiect al societății În ansamblu care instituie și legitimează structuri de facilitare a cooperării. Ea se constituie În ceea ce Searle (2000) numea o intenționalitate colectivă, mai presus de voințele actorilor individuali. Cooperarea nu

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
desluși configurația instituțională. Ele nu mai au un caracter contractual, ci mai degrabă politic. În ambele cazuri Însă, odată instituite, instituțiile exercită un control social reglator asupra acțiunii, control ce ar facilita incidența cooperării. Pe de altă parte Însă, sociologii instituționaliști consideră că instituțiile furnizează o logică a acțiunii, cognitiv constitutivă, pe care actorii și-o Însușesc și o aplică legitim În Înfăptuirea acțiunii. Logica constrânge, dar În același timp autorizează și Împuternicește anumiți actori cu capacități de acțiune legitime În

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
atare de către actori; cooperarea este o măsură a coerenței jocului astfel instituit și mai puțin rezultatul deciziei actorilor și a acțiunii intenționale. Instituțiile sunt astfel, minimal, constrângeri ale setului de alegere impuse social și, maximal, habitusuri determinând acțiunea socială. Abordarea instituționalistă minimală este specifică neo-instituționalismului economic, În timp ce, cea maximală este specifică neo-instituționalismului sociologic În analiza organizațiilor. Instituțiile structurează acțiunea socială și astfel cooperarea, strategie de acțiune colectivă, prin mecanisme reglatoare, normative și cultural-cognitive. Deși concepțiile instituționaliste economice și sociologice diferă În ceea ce privește

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
habitusuri determinând acțiunea socială. Abordarea instituționalistă minimală este specifică neo-instituționalismului economic, În timp ce, cea maximală este specifică neo-instituționalismului sociologic În analiza organizațiilor. Instituțiile structurează acțiunea socială și astfel cooperarea, strategie de acțiune colectivă, prin mecanisme reglatoare, normative și cultural-cognitive. Deși concepțiile instituționaliste economice și sociologice diferă În ceea ce privește construcția și modul de acțiune a instituțiilor, ele converg totuși În privința consecințelor acestora. Instituțiile difuzează uniform În Întreg sistemul social și generează așteptări sociale omogene ce fac posibilă cooperarea Între actori. Modelele avansate până acum

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
și principal nu sunt menținute, ci sunt interșanjabile, iar controlul nu este „structural” (inerent unui mod de constituire a relației agent - principal), ci derivă din obligații morale și Încredere interpersonală (Larson, 1992). În plus, abordarea rețelelor se diferențiază de concepția instituționalistă asupra organizării prin aceea că se bazează pe mecanisme particulare de guvernare a relațiilor concrete, și nu pe norme sau strategii practice generalizate și unanim Împărtășite. În cadrul rețelelor, rolurile nu sunt „legal” prescrise (Mihăilescu, 2004:55 ), nefiind asumate la nivel

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
performanței economice și nu ca variabile de explicat prin prisma altor variabile sociale (structura). Economiștii „formaliști” consideră că, odată cu modernizarea, nivelul implicării acțiunii În relații sociale scade și că instituții formale guvernează tranzacțiile impersonale ce se realizează pe piață. Istoricul instituționalist North Împărtășește aceeași viziune atunci când afirmă (1990:34) că, În societățile moderne, creșterea complexității tranzacțiilor ce implică numeroși indivizi și sunt extinse În timp și spațiu, ca urmare a diviziunii muncii, este asociată cu amplificarea costurilor tranzacționale și necesită instituții

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
mai degrabă decât o logică maximizatoare a schimburilor discrete. Așa cum arăta și Larson (1992) aceste tipuri de structuri de cooperare ce formează rețele nu pot fi explicate nici de teoria costurilor tranzacționale, nici de teoria agent - principal, nici de teoriile instituționaliste fiindcă presupun o logică specifică, diferită de cea a maximizării economice. Aceste structuri de cooperare nu consideră tranzacția discretă ca unitatea de bază a analizei și nici nu apelează la norme sau construcții simbolice generalizate (ce ar determina, la rândul

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
publice și voluntare, precum și a rețelelor sociale (forme hibrid de organizare). Cooperarea este un proiect societal, deopotrivă cultural (instituțional), dar și politic; rolul acțiunii intenționale În structurarea patternurilor cooperării nu poate fi ignorat (așa cum, În mare parte, o fac teoriile instituționaliste În sociologie), așa cum nici condiționările culturale rezultate din imersiunea acțiunii Într-un câmp instituțional (Lin, 2001:187) nu pot fi trecute cu vederea. În capitolele anterioare am introdus separat, elemente reglative, culturale și structurale ca factori explicativi ai cooperării economice

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
este rezultatul maximizării utilităților ghidate de interese, la abordările instituționalist-sociologice În care aceasta este un joc de roluri Însușite la nivel normativ și/sau cognitiv. În cazul rețelelor și al modelului implicării, acțiunea Își recapătă forța explicativă pierdută În teoriile instituționaliste pentru a aduce totuși În prim plan condiționarea structurală a acțiunii prin resursele sociale tranzacționate (capitalul social: relații sociale și Încredere strategică, cu grad mare de specificare) și a modelelor de luare a deciziei contextualizate. Totuși, odată constituite, contextele structurale

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
este, În general, Îndreptată spre asigurarea stabilității și supraviețuirii sistemelor constituite. Cooperarea socială se manifestă În instanțe În care În aceeași măsură acțiunea intențională, relațiile sociale și instituțiile formale și informale contribuie la producerea unei structuri de interacțiuni stabile. Teoriile instituționaliste de sorginte economică explică configurațiile instituționale pornind de la acțiunea individuală intențională: organizarea este rezultatul economisirii costurilor tranzacționale, iar structura internă a acesteia reflectă interesele maximizatoare ale deținătorilor de capital. Teoriile instituționaliste sociologice introduc În analiză valorile sociale, punând problema echității

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
contribuie la producerea unei structuri de interacțiuni stabile. Teoriile instituționaliste de sorginte economică explică configurațiile instituționale pornind de la acțiunea individuală intențională: organizarea este rezultatul economisirii costurilor tranzacționale, iar structura internă a acesteia reflectă interesele maximizatoare ale deținătorilor de capital. Teoriile instituționaliste sociologice introduc În analiză valorile sociale, punând problema echității și nu doar a eficienței modelelor de cooperare, precum și elemente cultural-cognitive, arătând construcția socială a rolurilor instituționale. Cooperarea ar fi un proiect cultural, un joc de roluri asumate cognitiv de către actori

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
Înțelesuri și așteptări comune. Piața, În concepția neoclasică, presupune relaționări temporare ghidate de interes și utilitate și ordonate doar de mecanismul prețurilor. Interacțiunea este indirectă și mediată de prețuri care exprimă raporturile de putere Între actori. Organizarea formală, În concepția instituționalistă, presupune integrarea Într-un proiect social raționalizator; rolurile sunt internalizate la nivel cognitiv, iar capacitatea de acțiune reprezintă o autorizare socială ce se Înscrie În teleologia socială; contactul este dinainte structurat, planificat pentru Înglobarea unui sens Îm roluri, organizarea devenind

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
la nivel cognitiv, iar capacitatea de acțiune reprezintă o autorizare socială ce se Înscrie În teleologia socială; contactul este dinainte structurat, planificat pentru Înglobarea unui sens Îm roluri, organizarea devenind o construcție eminamente macrosocială. Distanțându-se de paradigmele clasic-raționalistă și instituționalistă dominante, teoria câmpurilor organizaționale operează cu o viziune a acțiunii social constitute Într-un cadru structural, el Însuși social construit. În cazul câmpurilor organizaționale, acțiunea intențională specifică pieței se manifestă Într-un cadru ordonat atât social prin relații sociale stabile

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
anumite sensuri ale cooperări și presupun o anumită distribuire a resurselor sociale. Din punct de vedere epistemic, câmpurile echivalează cu introducerea de variabile sociale, politice și culturale În modelul neoclasic al pieței, dar și cu reconsiderarea rolului acțiunii În cadrul teoriilor instituționaliste. Ele sunt structuri de interacțiuni emergente, ordonate social și cultural și se constituie În modele teoretice cu grad mai mare de izomorfism față de patternurilor reale de cooperare Între actori decât piața concurențială sau integrarea ierarhică, fiindcă explică deopotrivă structurile intra

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
constituie un tablou pe cât posibil exhaustiv al interacțiunilor și schimburilor la nivelul câmpului. Modelul propus constituie o analiză instituțională, deopotrivă acțională și relațională a unui spațiu social ce se dorește a depăși limitările modelelor neoclasice, dar și a celor exclusiv instituționaliste, prin introducerea mai multor variabile explicative. Desigur, adăugarea mai multor variabile și „complicarea” modelului Înseamnă un compromis În privința parcimoniei și poate a eleganței formalizărilor matematice neoclasice, dar câștigurile euristice pot compensa pierderile simplității. Argumentul central pe care l-am urmărit

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
spații social-politice ordonate normativ, structural și relațional prezintă un grad mai mare de izomorfism cu patternurile reale decât modelele neoclasice bazate doar pe interacțiunea intereselor pe de o parte (și care ar prezice o volatilitate ridicată) sau a celor sociologice instituționaliste bazate exclusiv pe asumarea unor roluri sociale (și care ar prezice o stabilitate foarte mare), pe de altă parte. BIBLIOGRAFIE Alchian, A., Uncertainty, Evolution and Economic Theory, Journal of Political Economy, Vol. 58, 1950: 211-221. Alchian, A., Demsetz, H., Production

[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]