KorAP: Find »[drukola/base=kantian & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...12 13 14 ...60 >

1,485 matches

Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359

alta din aceste maxime drept legi universale. Răspunsul la această întrebare ne va da posibilitatea să distingem între maxime interzise din punct de vedere moral și maxime permise sau cerute din punct de vedere moral. Hare subliniază că atât formularea kantiană, cât și formularea utilitaristă a principiului moralității converg spre concluzia că acceptabilitatea unei maxime drept lege universală constituie criteriul a ceea ce este interzis, permis și cerut oamenilor din punct de vedere moral 15. Hare susține ideea surprinzătoare că teoria morală

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
contrazicem, ca toți cei care sunt pradă unor suferințe insuportabile să se sinucidă și ca oamenii să nu fie obligați să-și cultive talentele. Obiecțiile împotriva refuzului cultivării talentelor - crede Hare - nu ar putea fi susținute pe baza imperativului categoric kantian, ci doar pe baza principiului utilitarismului, ținând seama de faptul că un asemenea refuz este incompatibil cu obligația noastră de a promova nu numai fericirea proprie, ci și fericirea a cât mai mulți dintre semenii noștri 17. Hare afirmă că

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
interpretării standard a imperativului categoric. Este acea interpretare care a fost elaborată în numeroase studii și comentarii mai vechi sau mai noi consacrate filosofiei practice a lui Kant. Ascuțișul acestei interpretări este îndreptat împotriva tendințelor de a apropia legea morală kantiană de regula de aur și de a atenua, în acest fel, opoziția dintre filosofia morală a autorului Crp și filosofia morală de orientare utilitaristă și consecinționistă. Se previne cu insistență că pentru Kant răspunsul la întrebarea „Ce trebuie să fac

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
previne cu insistență că pentru Kant răspunsul la întrebarea „Ce trebuie să fac?” nu va consta în evaluarea consecințelor acțiunilor, ci în conformitatea acestora cu ceea ce prescrie un principiu necondiționat al rațiunii pure. Reconstrucția pe care o dă cunoscutul cercetător kantian Otfried Höffe tremeiurilor acceptării sau respingerii unei maxime în cele patru exemple din Imm poate fi apreciată drept o foarte bună ilustrare a punctului de vedere că imperativul categoric a fost gândit de Kant drept un principiu pur rațional. Teza

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
care poate să le atingă. Astfel, se pare că se poate reconstrui cel de al patrulea exemplu fără a face apel la considerații empirico-pragmatice pentru a întemeia maxime morale. Iar aceasta în armonie cu preocuparea fundamental rațională a întregii etici kantiene.27 Reconstrucția dată de Höffe argumentării lui Kant în cazul celor patru exemple este împărtășită de alți comentatori ai Imm. Ralf Ludwig, de exemplu, afirmă, la capătul propriei sale prezentări și discuții a celor patru exemple, că imperativul categoric kantian

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
kantiene.27 Reconstrucția dată de Höffe argumentării lui Kant în cazul celor patru exemple este împărtășită de alți comentatori ai Imm. Ralf Ludwig, de exemplu, afirmă, la capătul propriei sale prezentări și discuții a celor patru exemple, că imperativul categoric kantian este un instrument de indicare a contradicției în gândirea și voința oricărei ființe raționale care ar refuza să accepte ca maxima acțiunii ei să devină lege universală.28 Asemenea reconstrucții ale argumentării lui Kant, care își propun să arate că

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
universală”.32 Concluziile la care am fost conduși în incercarea de a clarifica relația filosofiei morale a lui Kant cu rațiunea comună nu susțin punctul de vedere conform căruia ar exista o incompatibilitate fundamentală între o filosofie morală de inspirație kantiană și una utilitaristă, chiar dacă aceste concluzii nu vin în întâmpinarea sugestiei lui R.M. Hare că între ele nu ar exista deosebiri semnificative. Căci nu pot fi șterse pur și simplu acele deosebiri dintre perspective asupra sensului existenței omenești care sunt

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
simplu acele deosebiri dintre perspective asupra sensului existenței omenești care sunt centrate pe conceptul datoriei și respectiv al fericirii. Examinarea lor din punctul de vedere al relației cu rațiunea morală comună previne însă împotriva tendinței de a dramatiza aceste deosebiri. Kantienii și utilitariștii pot realiza un acord cuprinzător cu privire la îndatoririle morale fundamentale ale oamenilor, atât cu privire la cele care se referă la propria perfecționare, cât și în ceea ce privește cele care ne cer să contribuim la fericirea semenilor. Iar această apropiere este tocmai lucrul

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
celor care, cel puțin în principiu, pot să înapoieze ceva din ceea ce li s-a oferit.35 Simțim mult mai puternic predispoziția de a-i ajuta pe cei apropiați. Există, fără indoială, o tensiune între asemenea predispoziții biologice și imperativul kantian de a-i ajuta în egală măsură pe toți oamenii care nu se pot ajuta singuri, sau cel utilitarist de a promova fericirea tuturor oamenilor, indiferent de ceea ce pot ei să ne restituie.36 Este vorba, până la urmă, de o

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
mai bine cât de profundă este dilema pe care o pune acest caz în fața judecății morale sănătoase. Este firesc să ne întrebăm dacă într-un caz disperat cum este acesta nu ne-ar putea ajuta filosoful. Poate, oare, imperativul categoric kantian să ne ofere soluția, să ne indice ceea ce ar fi trebuit făcut în această situație? În limbaj kantian, suntem aici în fața a două maxime în conflict: maxima de a respecta demnitatea ființei umane și maxima de a face tot ce

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
firesc să ne întrebăm dacă într-un caz disperat cum este acesta nu ne-ar putea ajuta filosoful. Poate, oare, imperativul categoric kantian să ne ofere soluția, să ne indice ceea ce ar fi trebuit făcut în această situație? În limbaj kantian, suntem aici în fața a două maxime în conflict: maxima de a respecta demnitatea ființei umane și maxima de a face tot ce ne stă în putință pentru a salva viața unei ființe nevinovate. Amândouă pot fi justificate prin raportare la

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
oameni, rezultă că cel puțin în unele cazuri nu va exista o alternativă la jertfirea unor vieți. Maxima superioară ne apare moral justificată, chiar dacă nu există mângâiere pentru consecințe ale deciziilor la care conduce ea. La întrebarea dacă imperativul categoric kantian ne-ar putea oferi o altă îndrumare decât rațiunea comună, răspunsul este, și în acest caz, unul negativ. Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci sistemele de filosofie morală ar trebui să ocupe primul loc în pregătirea politicienilor, juriștilor, medicilor și

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
sunt în asemenea cazuri pe deplin suficiente, aceasta arată încă o dată că ele conduc la maxime de acțiune care sunt convergente cu cele pe care le susține o reflecție filosofică asupra bazelor moralității. Ar fi însă îndreptățită concluzia că cercetarea kantiană a bazelor moralității este, ce-i drept, o realizare speculativă sublimă, care poate procura cea mai înaltă desfătare cunoscătorilor, dar lipsită de orice utilitate practică? Nu cred acest lucru. Experiența vieții, modele exemplare de comportament, marea literatură sunt în măsură

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
sunt în măsură să fortifice, să vitalizeze exercițiul rațiunii morale comune, să întărească discernământul moral al oamenilor. Ele au, ca atare, o valoare inestimabilă. Și nu în mai mică măsură răsfrângerea puternică în mintea și sufletul oamenilor a nemuritoarelor formulări kantiene ale legii morale. Dacă în Crp Kant vorbește pentru cei puțini, familiarizați cu speculații filosofice aride, în multe pasaje din Imm și din partea a doua a Mm, consacrată teoriei virtuții, el se adreseză unui cerc mult mai larg de cititori

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
ei înșiși gânditori deontologiști, au crezut că și-au găsit un părinte în Kant. John Rawls, la rândul său, a fost profund influențat de acești filosofi intuiționiști și nu a socotit necesar să documenteze într-un mod prea amănunțit descendența kantiană a vederilor lor. În consecință, istoria potrivit căreia Kant și utilitariștii trebuie să fie în dezacord este acum povestită în mod constant tuturor începătorilor care studiază filosofia morală.” (M.R. Hare, „Could Kant have been Utilitarian?”, în M.R. Hare, Sorting out

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
care le avem față de noi înșine și față de semeni. El a visat o societate în care fericirea unui număr cât mai mare de oameni să poată fi armonizată cu moralitatea. Într-o altă interpretare, strâns înrudită cu prima, rigorismul moral kantian s-ar exprima în exigențe apreciate drept excesive față de o ființă atât de slabă, de imperfectă, cum este omul. Este avută în vedere cu deosebire îndatorirea autoperfecționării morale, așa cum a fost ea formulată de Kant. Ni se spune că în timp ce

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
am fi, ni se cere să fim și mai buni. Tocmai deoarece învățătura lui Kant nu stabilește un minim moral, ea nu ne-ar îngădui, până la urmă, să ne bucurăm cu adevărat de viață 5. Vizat a fost adesea imperativul kantian de a acționa întotdeauna nu doar în acord cu datoria, ci din datorie, conduși adică de intenția pură de a urma legea morală. Distincția formulată în prima secțiune a Imm, a fost percepută adesea drept o opunere frontală a imperativelor

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
poruncit de rațiunea morală poate să fie făcut și cu dragă inimă? Este surprinzător că în ciuda unor înclinații clare care pot fi găsite în textele lui Kant, a ceea ce ne spun multe informații asupra vieții sale, precum și cercetări consacrate concepției kantiene a datoriei 8, reprezentarea despre un dualism al rațiunii și sentimentelor, înțelese ca întruchipări ale binelui și, respectiv, ale răului absolut, mai poate fi văzută și astăzi drept dogma fondatoare a filosofiei morale a lui Kant. Într-o lucrare foarte

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
este pentru om întotdeauna o progresare de la o perfecțiune la alta, «este o virtute, o laudă a celui care aspiră la eaă.14 Ceea ce în medii culturale și religioase din cele mai diferite va putea fi resimțit drept rigorismul reprezentării kantiene asupra îndatoririlor omului poate fi mai bine înțeles drept expresia modului în care a perceput și a asimilat Kant ceea ce s-a numit „spiritul protestantismului”. Chiar și pentru cei care nu știu nimic despre rolul pe care l-a avut

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
operei lui Kant au formulat și au cântărit diferite temeiuri pentru și împotriva tezei sale, formulată în scrieri care au fost publicate în anul 1797. Voi discuta câteva asemenea contribuții la clarificarea, apărarea sau critica poziției lui Kant. Cunoscutul cercetător kantian H.J. Paton a adus o contribuție importantă la caracterizarea sensului în care poziția lui Kant este una rigoristă și la critica acestei poziții. Analiza lui Paton se bazează pe distincția dintre criteriul formal al moralității, cuprins în diferitele formulări ale

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
poziția pe care a susținut-o Kant cu privire la datoria veracității și la interdicția minciunii, în scrieri târzii, cade sub acuzația de rigorism. Este o poziție surprinzătoare în măsura în care, așa cum am arătat, ea va putea fi caracterizată drept o inconsecvență în raport cu analiza kantiană a bazelor moralității. Ne putem întreba, în încheiere, cum ar putea fi ea explicată. În această privința pot fi formulate doar ipoteze mai mult sau mai puțin plauzibile. A pune totul pe seama slăbiciunii bătrâneții nu mi se pare a fi

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
a-l trata pe răufăcător drept scop în sine este total inacceptabilă. Prin raportare la formula fundamentală se poate vedea mai bine că interdicția necondiționată a minciunii este o concluzie care nu poate fi susținută 38. Sugestia că sursa rigorismului kantian ar fi utopismul - formularea unor prescripții morale prin raportare mai degrabă la o lume ideală decât la cea reală - suscită unele rezerve. În raport cu acei autori cu înclinații sentimentale și romantice din epocă, susținători ai ideii că omul ar fi bun

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
mod categoric. O tentație care se exprimă în proiectul unei teorii a îndatoririlor morale ale omului, proiect care poate fi întrezărit în Lecțiile despre etică și va căpăta contururi clare în a doua parte a Metafizicii moravurilor. Chiar dacă fundamentele concepției kantiene asupra moralității, așa cum au fost prezentate ele în Imm și Crp, oferau resursele necesare pentru a rezista unei asemenea tentații. NOTE 1. Vezi Immanuel Kant, „Über den Gemeinspruch: Das mag in der Theorie richtig sein, taugt aber nicht für die

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
își face datoria „numai de dragul ei înseși”14. Încă și mai categoric se exprimă Kant atunci când scrie despre virtute că „ea trebuie să fie considerată pentru sine drept propriul ei scop și drept propria ei răsplată”15. În centrul reprezentării kantiene despre viața bună stă ideea că aceasta va putea fi câștigată și păstrată numai prin sforțarea aspră și continuă a omului de a-și supune deciziile și acțiunile controlului rațiunii. Ca ființă sensibilă, omul are predispoziții și înclinații parțial bune

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
voință a îngerilor”22. Virtutea, meritul moral, nu există, așadar, decât acolo unde dușmanul este puternic și activ. Nu putem vorbi de virtute la ființele sfinte, acele ființe care nu sunt tentate, nici măcar o dată, să încalce legea datoriei 23. Înțelegerea kantiană a vieții bune drept ceva ce se poate obține doar prin sforțare, luptă și sacrificiu și constă în însăși această sforțare și luptă amintește de o exprimare memorabilă a lui Friedrich Schiller. Acesta spunea că nu adevărul, ci năzuința și

[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]