731 matches
-
erau epuizați. Răniții mânjiți de sânge se rezemau greoi de umerii camarazilor. Sângele uscat lucea, negru ca lacul, pe armuri și pe cozile lăncilor. Fețele lor transpirate erau atât de pline de praf, Încât numai ochii li se mai vedeau, licărind. — Dați apă cailor, ordonă un ofițer. Samuraii călări transmiseră ordinul cu voce ridicată. Urmă un al doilea ordin, de a se opri pentru odihnă. Călăreții descălecară, iar pedestrașii se opriră În loc. Oftând ușurați, se lăsară să cadă pe iarbă, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
larg, dar curentul curgea iute, iar traversarea dură mult timp. Hiyoshi Începu să se plictisească. Dintr-o dată, văzu un licurici pe spinarea unuia dintre soldații lui Koroku. Făcându-și mâinile căuș, Îl prinse și Începu să-i privească luminița cum licărea. MUNTELE FLORII DE AUR Nici chiar după ce se Întorsese la Hachisuka, Koroku nu avea de gând să-l lase pe Tenzo să scape nepedepsit. Pusese asasini pe urmele lui și le scrisese clanurilor din provinciile Îndepărtate, Întrebând unde se află
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
prin jur Începură să patruleze soldați, atât de mulți, Încât nici apa nu s-ar fi putut scurge Înăuntru neobservată. — Domnia Sa, Își anunță un vasal stăpânul, de parcă ar fi fost de viță imperială. În Încăperea spațioasă, construită după sistemul templelor, licărea o lumină slabă. Sessai și vasalii superiori stăteau așezați la rând, cu Tokugawa Ieyasu În capăt. Cu toții se Înclinară În fața stăpânului. Hainele de mătase ale lui Yoshimoto se auzeau foșnind În tăcerea care se lăsase. Se așeză, neînsoțit nici de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
fiice, apoi către plăcile funerare ale strămoșilor lui. — Cu bine, salută el, cu o emoție intensă. Apoi, Își legă șireturile coifului și ieși În fugă. Cornul care chema trupele la luptă răsuna În Întunericul liniștit dinaintea zorilor. Lumina micilor stele licărea strălucitor prin spărturile norilor. Seniorul Nobunaga pleacă la război! Vestea era dată de un ajutor, spre surprinderea samurailor care, grăbiți, se ciocneau de el. Oamenii de la bucătării și războinicii prea bătrâni ca să mai lupte, care aveau să rămână la paza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
ceilalți și un soț nimerit pentru Nene. — Bine ați venit, bine ați venit! — Să intre mirele! — Felicitări! Familia și neamurile care așteptau lângă poarta casei lui Mataemon Îl salutară pe Tokichiro, cu chipurile luminate, când și când, de lumina care licărea. — Poftiți, vă rog. Mirele fu condus singur Într-o cameră separată. Tokichiro se așeză. Era o casă mică, având nu mai mult de șase sau șapte camere. Ajutoarele stăteau dincolo de ușa glisantă. Bucătăria se afla de cealaltă parte a grădinii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
simțea dezavantajat. — Țineți-vă de asta, Îi spuse Hikoemon, Întinzându-i coada lăncii. Hideyoshi se agăță strâns, iar Hikoemon escaladă prăpastia, trgându-l și pe Hideyoshi după el. Ajunseră pe un platou. Pe măsură ce se Întuneca, lumina pe care o văzuseră Înaintea licărea tot mai viu dintr-o crăpătură a muntelui, la apus de ei. Presupunând că era lumina unui corp de gardă, Însemna că poteca mergea, cu siguranță, Într-o singură direcție. Nu avem de ales, spuseră, hotărâți să răzbată. — Stați, Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
imediat marele stat major, ordonă Nobunaga, ieșind din dormitor. Pajii și ajutoarele alergară după el. Erau Încă pe jumătate adormiți și nici nu-și dădeau seama bine dacă era miezul nopții sau zorii zilei. Încă mai era Întuneric, iar stelele licăreau strălucitoare pe cer. — Mă duc să aprind lămpile, spuse un valet. Vă rog să așteptați un moment, stăpâne. Dar Nobunaga se dezbrăcase deja. Păși În baie și Începu să-și toarne apă pe trup și să se spele. În afara castelului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
Încă În stare de război civil, puteau fi văzuți oameni admirând prunii Înfloriți, iar, printre petalele care se scuturau, răsunau cântecele privighetorilor. Primăvara aceea se arăta plăcută, dar abia Începuse Luna a Doua. La căderea serii, când lămpile Începeau să licărească rece, pe Hanbei Îl apuca, din nou, tusea. În timpul nopții, Oyu trebuia să se ridice de mai multe ori pentru a-i masa spatele. În apropiere erau și alți vasali, dar Hanbei nu voia să-i lase să se ocupe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
devenea Încins și umed. Vasalii terminaseră de Împachetat și stăteau aliniați În fața porții. Cai nechezau sub norii de ploaie coborâți pe cer. — Au fost pregătite echipamentele de ploaie? Întrebă un vasal, privind, din nou, Înăuntrul porții. — În noaptea asta nu licărește nici o stea și, dacă Începe să plouă, drumurile vor deveni dificile. Ar fi bine să mai pregătim câteva făclii În plus! strigă altul. Chipurile tuturor samurailor erau la fel de mohorâte ca și cerul nopții. Aveau ochii plini de furie, de lacrimi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
să se distreze. La urma urmei, Mitsuhide era un om care se mândrea cu intelectul său și care, mai presus de orice, chibzuia rațional. Nu prea era genul care să folosească ghicitul viitorului pentru a lua o hotărâre. Lămpile care licăreau În camera de oaspeți străluceau printre frunzele tinere. Pentru Shoha și ceilalți poeți, avea să fie o noapte cu scârțâieli de penițe pe hârtie, În timp ce-și scriau versurile. Petrecerea acelei seri Începu cu un banchet la care Mitsuhide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
pentru a-l folosi, dacă i se Împotrivea. În colțul unui alcov mare, dincolo de plasa pentru țânțari, se afla o nișă secretă, ascunsă În perete, unde putea aștepta un om Înarmat. Scamele aurii de pe suprafața ușii camuflate sclipeau amenințător, parcă licărind cu setea de sânge a unui asasin nevăzut. La dreapta lui Mitsuharu era o ușă glisantă mare. Nu auzea nimic din spatele ei, dar putea simți prezența lui Saito Toshimitsu și a altor câțiva oameni cu armele scoase, așteptând doar ordinul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
flăcările lămpilor pâlpâiau Încontinuu, Învăluite În aureolele ceții nocturne. Dacă În lumina lămpilor din seara aceea s-ar fi putut ghici viitorul, poate s-ar fi citit un semn de rău augur În halourile cețoase sau În nuanțele luminii ce licărea din fitilele lămpilor. Cineva bătu la poarta din față a templului. După un timp, un slujitor anunță că sosise o depeșă din provinciile apusene. Profitând de ocazie, Nobutada se ridică, iar Soshitsu ceru și el permisiunea de a pleca. Atunci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
marginea răsăriteană a orașului Kyoto. Tivul masivului de nori scânteia roșu viu. Dacă oamenii Își Încordau vederea, puteau desluși orașul Kyoto, abia vizibil În penumbra dinaintea zorilor. În spatele lor, Însă, spre Oinosaka sau hotarul provinciei cu câmpii Înverzite, Tamba, stelele licăreau atât de strălucitoare și limpezi, Încât le-ai fi putut număra. Un cadavru! — Mai e și acolo unul. — Hei, și dincoace! Armata se apropia de periferia răsăriteană a capitalei. Cu excepția crângurilor și a colibelor cu acoperiș de stuf, nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
pe lângă Castelul Shoryuji, care era ocupat de oamenii lui, și-și instală intenționat tabăra În Onbozuka, la vreo cinci-șase sute de metri distanță spre sud-vest. Ploaia care-i chinuise În ultimele două sau trei zile Încetase, iar stelele Începeau să licărească pe cerul care Înainte nu arătase altceva decât diferite nuanțe de cerneală. „Inamicul tace și el,“ Își spuse Mitsuhide În timp ce stătea la Onbozuka, privind prin Întuneric, spre Yamazaki. Îl Încerca o profundă emoție și tensiune la gândul că armata lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
să fie Ogurusu. Mergeți În liniște. Ici și colo se vedeau colibe muntenești, cu acoperișuri groase de stuf. Partizanii lui Mitsuhide ar fi vrut să evite pe cât posibil asemenea așezări omenești, dar drumul trecea printre case. Din fericire, nicăieri nu licărea vreo lumină. Casele erau Înconjurate de desișuri mari de bambus, sub luna argintie, și totul arăta că localnicii dormeau adânc, ignorând haosul din lume. Sfredelind Întunericul cu ochii Îngustați, Akechi Shigemoto și Murakoshi Sanjuro cercetau terenul până departe În față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
generali Își aduseră omagiile. Apoi, se Îndreptară spre sala de banchet folosită pentru solemnitățile de acel gen și, la invitația văduvei lui Nobunaga, se așezară la masă. Erau pregătite tacâmuri pentru peste patruzeci de invitați. Fură Împărțite cești, În timp ce lămpile licăreau În adierea răcoroasă a nopții. În timp ce oamenii se destindeau, cu vorbe plăcute, pentru prima oară În două zile, fiecare se simțea puțin cam beat. Banchetul din seara aceea era puțin cam neobișnuit, prin faptul că avea loc după o slujbă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
pentru el și plecă, târându-și picioarele. Aproape toți oamenii din templu se aliniaseră deja pe drum, În fața porții. Fiecare batalion, identificat prin steag, era Împărțit, la rândul său, În companii. Comandanții Își pregăteau caii În capetele subunităților. Flăcările fitilelor licăreau Încoace și-ncolo, dar nu era aprinsă nici o făclie. Pe cer, luna era doar un corn Îngust. De-a lungul șirului de copaci, cei șapte sute de ostași se legănau tăcuți În Întuneric, ca valurile la mal. — Yahei! Unde ești? strigă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
imediat aici! Spune-i să vină neîntârziat! Tot templul Începu să răsune de pași alergând. Yoshida Yaso primi ordinul lui Katsuie și-și goni calul spre Muntele Oiwa. Lunga zi se Întuneca În sfârșit, iar focurile de tabără Începeau să licărească În umbra frunzelor tinere. Reflectau sentimentul din adâncul pieptului lui Katsuie. La Întoarcere, cele două leghe puteau fi străbătute cât ai clipi din ochi, cu un cal rapid, iar Yaso se Întoarse numaidecât. — I-am spus că e ultimul dumneavoastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2247_a_3572]
-
și mor. Ai tăi măslini care turnau ulei peste o mie de coline, Bolnavi privesc nainte și-abia-și întind către cîmpie ramurile. Și rozele-ți ce se-ntindeau în fața arzătoarei dimineți, 195 Ascunse-n mătăsos mic val de-abia răsúflă și licăresc ușor. Crinii tăi care dădeau lumină cînd dimineață se ivea, Ascunși în Vai, abia se tînguie și nimeni nu le-aude glasul. Toate cîte sînt, afară doar de Los sărmanul, se bucură de ale frumuseții desfătări! Cîndva cum mai cîntam
by William Blake [Corola-publishinghouse/Science/1122_a_2630]
-
față de consecințele păcatelor omenești: obosind după zilele de muncă, Dumnezeu i-ar fi osândit pe oameni greșelii; pentru că înțelege care vor fi consecințele, ar dori să îi remodeleze, dar este prea târziu (Mărturisire). „Sub mincinoasa visului aripă/ Murim cu fiecare licărit de stea”, „Sub mincinoasa visului aripă/ Nu știm nici pentru ce murim” - psalmodiază, întors spre sine, poetul, accentuând efemeritatea vieții printr-o sentință de un nihilism evident (Nimicnicie). În contrast cu meditația gravă asupra destinului se află o parte din versurile închinate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288713_a_290042]
-
ore nesfârșite. Ajungem în sfârșit la poșta din Berhegiu*. Printr-un noroc nesperat, găsim aici un han. Un foc mare ne usucă; o masă copioasă, improvizată din conservele noastre, ne pune pe picioare. La miezul nopții plecam; luna strălucea; stelele licăreau; o liniște profundă îi urmase furtunii; nu rămăseseră alte semne decât lacurile improvizate și noroiul lichid, pe care caii noștri, îndemnați de țipetele ascuțite ale surugiilor, le traversau cu burta la pământ, aruncându-ne cu cele patru picioare ale lor
by G. LE CLER [Corola-publishinghouse/Science/1011_a_2519]
-
lui era netedă și curată. Totul în înfățișarea sa, și îmbrăcămintea, și fața, și părul erau sure ca piatra. Cum stătea nemișcat, părea cioplit dintr-o bucată mare de lavă. Doar ochii săi orbi erau întunecați, iar în adâncurile lor licărea ceva ca o mică flăcăruie.” (Michael Ende, Povestea fără sfârșit) Scrie răspunsuri pentru următoarele cerințe: A. Înțelegerea textului: 1.Cum se numește și ce este personajul fragmentului? 2.În ce anotimp se petrece întâmplarea? 3.Formulați un enunț de 2-3
50 DE TESTE ?N VEDEREA ADMITERII ?N CLASA a V-a by S?ndica Bizim, Dorel Luchian, Larisa T?rzianu, Viorica Dobre ,Geanina Honceriu, Manuela Mih?escu ,Lumini?a Agache ,Marilena Roman ,L?cr?mioara Isai, Violeta Gale? () [Corola-publishinghouse/Science/83886_a_85211]
-
colți de argint este comparat, deși prudent, cu celebra baladă a lui Goethe Erl Konigă, asumarea experienței neoclasice, articularea exactă a versului, luminozitatea elină. În "Luceafărul" din " decembrie ", Vladimir Streinu scrie un cald articol evocator despre Nicolae Labiș: "El a licărit scurt între două nopți: anonimatul și moartea fizică. Abia a avut timp să-și compună o fizionomie de adolescent fascinat de maturitatea pe care navea s-o atingă și o atitudine socială, în care se putea citi binecuvântata necumințenie a
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92912]
-
categorii transpersonale" (în Ego și arhetip. Individuarea și funcția religioasă a psihicului, Nemira, București, 2014, pp.102-103). Poate că niciodată societățile umane nu au fost atît de departe de ele însele și de Zeul lor. Deși tot de acolo mai licărește speranța, chiar în ceasul al XII-lea... b) Zborul lui Icar Spuneam cu riscul de a fi "selectat" în Clubul Virtual al "Specialiștilor" Care Se Uită și nu Înțeleg Nimic (CVSCSUȘNÎN) că o dimensiune a războiului actual și al războiului
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
semăna atât de bine cu fiorul frigului, că amândouă se confundară într-un tremur puternic, nepotolit". Printr-o contaminare ontologică, haita, zăpada, astrele personifică frigul; singurul refugiu din calea acestuia rămâne umilul spațiu domestic, protejat de căldura focului: "Eternul frig licărea în ochii jivinelor, în bizarele jocuri fosforice ale zăpezii, în luciul tern al planeților morți de pe cer, în văpaia rece de diamant a stelelor zbătându-se de prisos, în înghețul întunericului fără fund și zare". Toate sugestiile luminoase, care, în
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]