1,712 matches
-
în propria dezvoltare artistică și dorința de perfecționare l-au făcut să aibă prima expoziție de autor abia în 1922, după multe căutări și studii, expoziție în care a expus în principal lucrări post-impresioniste, cu un amestec de variate formule moderniste, si care a stârnit interesul multor persoane din lumea artei. Apoi timp de 10 ani nu a mai avut nicio expoziție personală, timp în care a devenit cu adevărat un pictor cubist. În 1924, la primul "Salon oficial" de după război
Corneliu Michăilescu () [Corola-website/Science/326015_a_327344]
-
în propria dezvoltare artistică și dorința de perfecționare l-au făcut să aibe prima expoziție de autor abia în 1922,după multe căutări și studii ,expoziție în care a expus în principal lucrări post-impresioniste,cu un amestec de variate formule moderniste,expoziție care a stârnit interesul multor persoane din lumea artei. Apoi timp de 10 ani nu a mai avut nicio expoziție personală ,timp în care a devenit cu adevărat un pictor CUBIST În 1924 la primul SALON OFICIAL de după război
Corneliu Michăilescu () [Corola-website/Science/326015_a_327344]
-
perspectivă asupra sinelui. Dar ludicul și autoironia de care poetul dă dovadă în ultimele poeme, cele din Addenda - tot mai puțin interesate de o înscriere generică cît de o scriere autentică de sine - nu pot mina adeziunea la o viziune modernistă asupra literaturii, religioasă și recalcitrantă totodată, axată pe dialectica dintre esență și aparență.
Ludicul și autoironia by Alexandru Matei () [Corola-journal/Journalistic/12070_a_13395]
-
îndrăznețele înnoiri promovate de simbolismul românesc la cumpăna veacurilor al XIX-lea și al XX-lea, și cu atât mai perimată la data apariției primului volum, în 1926, adică într-un moment în care lirica românească se racordase la revoluția modernistă și în care se manifesta avangardismul radical. Comentatorii s-au pronunțat fixându-i corect identitatea și valoarea. Elogiind în termeni măsurați „poezia de concepție” a lui T., o „poezie meditativă, psihologică și moralistă, nobilă prin atitudine și lucrată cu preciziune
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290217_a_291546]
-
1937 până în mai 1938 (opt numere). Redactor: Stelian Tecucianu. Dacă subtitlul numărului inaugural semnala interesul pentru „literatură, artă, critică”, de la numărul 2 subtitlul devine „Revistă de cultură”. Deși nu are un articol programatic, S. se vrea o publicație de orientare modernistă, începând cu prezentarea grafică și până la valorile literare promovate. Se dau pagini întregi cu versuri originale și traduceri, eseuri pe teme de filosofie și sociologie, informații despre viața literară și artistică (cronica aparițiilor editoriale și revuistice). Colaborează cu versuri Mircea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289618_a_290947]
-
scrisoarea deschisă, polemică, din 1926, a suprarealiștilor francezi către Paul Claudel. În 1924, „Contimporanul” organizează o expoziție internațională de arte plastice, căreia îi și consacră un întreg număr. De numere speciale beneficiază, după aceea, Brâncuși, arhitectura modernă, teatrul și cinematograful modernist, „interiorul nou”. Drept manifest al c. românesc trece un text în care nu figurează această vocabulă, apărut în al doilea număr pe 1924 al „Contimporanului” și intitulat Manifest activist către tinerime. Acesta e în perfectă consonanță cu manifeste avangardiste de pretutindeni
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286389_a_287718]
-
ST, 1984, 8; Adrian Marino, Jurnalul provincial, TR, 1987, 18; Petru Poantă, „Drumuri prin Moldova”, ST, 1987, 6; Theodor Codreanu, Ucenicia scriitorului tânăr, LCF, 1987, 46; Nichita Danilov, Din valurile presei, „Timpul”, 1992, 9; Ioan Holban, Un parnasian printre (post)moderniști, CRC, 1993, 17; Ioan Holban, Ce dor mi-e de-o frumoasă lume, „Symposion”, 1998, 18. Ș.A.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288753_a_290082]
-
, publicație apărută la Cluj, săptămânal, la 20 martie și la 27 martie 1932. Director: Petre Nistor. T. este o revistă cu accente moderniste în plan literar și, din punct de vedere ideologic, cu vădite simpatii față de comunism și de Uniunea Sovietică. Colaborează cu versuri Emil V. Câmpianu, Jean Draga, Ion Th. Ilea. Poeme în proză dau Petre Nistor și Ioan Țânțaș. Recenziile sunt
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290058_a_291387]
-
continent ascuns al poeziei ultimelor decenii, ignorat sau minimalizat de teoreticienii domeniului. În această ordine de idei, poate fi invocată ca argument foarte pertinenta observație a lui Matei Călinescu 1 referitoare la tendințele actuale ale scrisului: în timp ce standardele compoziției literare moderniste ar trebui căutate în poezie, în caracterul ei independent și autonom, incompatibil cu transferul lingvistic, cele ale compoziției postmoderne ar fi prin excelență asociate cu ficțiunea și narativul. În epoca actuală, modelul ficțional ajunge așadar să se impună treptat în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
conexiune cu aceasta, încrederea în capacitatea subiectului, fenomenologic activ, de a străpunge vălul aparențelor, ridicându-se, printr-o mișcare de transcendere a planului ontologic, în sfera semnificațiilor simbolice. Abordare ce va deveni tipică pentru cea mai mare parte a poeziei moderniste și se va prelungi chiar dincolo de ea! În contrast cu această viziune de sorginte platoniciană, literatura pe care o numim deocamdată postmodernă (deși ultimul termen a fost uneori catalogat, nu fără argumente, ca bon à tout faire) pledează pentru perceperea realității în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
nu presupun nici un fel de referință, creând efectiv o lume). Deși permite includerea în sistem a aspectelor lăsate pe dinafară de poetica tradițională, constituind totodată unul dintre modelele cele mai esențializate, distincția „prezentare”/„reprezentare”, perpetuează, în ultimă instanță, convingerea specific modernistă că principala opoziție în câmpul generic s-ar stabili între poezie, pe de o parte, și povestire, respectiv descriere, pe de alta. Și de astă dată ecuația care se impune este „poezie = gen liric”. Din toate aceste definiții „canonice” ale
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de poezie. „Recurs în procesul poeziei moderne”, subtila postfață a lui Mircea Martin la studiul lui Gh. Crăciun consacrat poeziei tranzitive, conține o remarcă esențială în acest sens: ...poezia transparentă, directă, n-ar putea exista fără fundalul poeziei deviante, tipic moderniste, așa cum aceasta din urmă, la rândul ei, s-a afirmat în relație cu elocvența romantică. Fără perechea ei invizibilă, dar prezentă, poezia tranzitivă n-ar avea relevanță 240. Într-adevăr, poezia reflexivă, lirică, metaforică și ezoterică pare întrucâtva a fi
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
arătau seduși mai cu seamă de latura facilă și grațioasă a expresiei, promovau o poezie convențională, sentimentală, lipsită de profunzimea trăirii și de curajul marilor viziuni. În aceste condiții, nu este greu de înțeles de ce, nu numai marii noștri poeți moderniști (Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia), dar - teribil paradox! - până și reprezentanți ai avangardelor din epoca interbelică s-au văzut nevoiți să își limiteze verva polemică la sfera tematicii și a sensibilității (după cum se știe, cel mai adesea ei contestau temele de
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
pentru autorul Cuvintelor potrivite esențială rămâne elogierea virtuților limbajului poetic, considerat ca diametral opus limbajului prozei. Nu putem ignora nici „radicala ostiliate a poetului față de formele moderne ale idealului imitativ în literatură: realismul și naturalismul”300 și nici convingerea, specific modernistă, că poezia, prin caracterul ei independent, autonom, incompatibil cu comunicarea lingvistică uzuală, ar putea oferi standarde și norme pentru celelalte genuri literare: Demnitatea literară îți impune un rol activ în spectacol, o atitudine în cuvinte, o frântură de imagini, o
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
de fapt două „continente” ale poeziei, suficient de distincte pentru a justifica eventuale rezerve față de plasarea lor sub aceeași etichetă. Concluzia urmează de la sine: „Ne întrebăm, scrutând această veritabilă față a domnului Arghezi, cum a fost posibilă confuziunea: Arghezi poet modernist?”. Plasată în opoziție cu purismul intensiv al moderniștilor, poezia argheziană - nelirică, neintelectuală, prozaică, hibridă, meșteșugărească, revalorificatoare a genurilor istoricizate, guvernată de un principiu al extensiei și al aglutinării - pare să prefigureze, dacă nu un antimodernism, cel puțin un „alt modernism
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
poate fi separată totuși de „credința în puterea izbăvitoare a unei pure frumuseți, născută din tensiunile și temperaturile înalte la care sunt supuse cuvintele în procesul creator”312. Din această perspectivă, poetica argheziană rămâne totuși esențial modernă (deși nu întotdeauna modernistă!), prin dialectica ei destructiv-constructivă, prin îmbinarea paradoxală de antipoeticitate și purism. 4.3 „Cazul” Bacoviatc "4.3 „Cazul” Bacovia" Un alt „caz” asupra căruia merită să zăbovim în acest capitol consacrat anticipărilor modelului (meta)tranzitiv în poezia românească este cel
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Stanțelor... un precursor al paradigmei postmoderne, insistând asupra acelor poeme care dau câștig de cauză notației prozaice în raport cu aspirația literaturizării. Întrebarea ce se ivește, firesc, este în ce măsură și prin care elemente ale creației sale aparține Bacovia categoriei mari a poeziei moderniste - o poezie a sugestiei și a transcendenței goale - și în ce măsură anticipează altceva. Un altceva ce își face simțită prezența mai ales în ultimul volum, Stanțe burgheze, și în cele șaizeci și patru de postume, câte apar în ediția Petroveanu. Poeziile
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
câte apar în ediția Petroveanu. Poeziile din această ultimă etapă a creației bacoviene reprezintă, în mod cert, emanația unui eu indiferent, neutru, care nu face decât să înregistreze ceea ce vede și aude în jur. Pare evidentă aici distanța față de lirica modernistă, caracterizată, în genere, prin tendința de exacerbare a eului auctorial: ne întâmpină pretutindeni semnale ale încercării de ștergere, de anulare a acestui eu, prins în capcana unor pulsiuni contradictorii. Textele acestea lasă impresia că autorul lor s-ar afla izolat
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
mod de producere întemeiat pe redare”314, persistă totuși un anumit gen de distanțare față de concretul trăirii umane. Chiar dacă evoluția în sensul depoetizării, al valorificării improvizației, aleatoriului, accidentalului, al eliminării treptate din text „a unei serii de constante de limbaj modernist”315 este de netăgăduit (s-ar putea încerca, în scopul argumentării acestei afirmații, comparația cu poeme din volumele Plumb sau Scântei galbene), totuși eul liric rămâne, într-o măsură considerabilă, prizonierul acelei tentații a dezumanizării și „mineralizării”, atitudine situată la
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
redescoperit - în prelungirea filonului gândirist din epoca interbelică - universul fantasticului popular (Ion Gheorghe); chiar Nichita Stănescu, în primele volume, absoarbe numeroase ecouri barbiene, argheziene, mai rar blagiene. În general, cu toții au fost mai mult sau mai puțin influențați de modelele moderniste interbelice, adepți așadar ai unor retorici „înalte”, străbătute de un spirit ceremonios, nesățios cu mijloacele de expresie, „obsedat de esențe, simboluri, sinteze”328 și, desigur, avid de metafore cu mare putere de acoperire. Totuși, este oarecum exagerat să vorbim în
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
prozaice, realitatea - ca orice alt construct teoretic - rămâne o ficțiune. La acest punct trebuie să reamintim și observația lui Matei Călinescu, utilă în mod particular pentru investigarea „ficțiunii” teoretice a generației ’80. Criticul remarca faptul că, în timp ce standardele compoziției literare moderniste trebuie căutate în poezie, „în caracterul ei independent și autonom, în natura ei divină și, în final, în împotrivirea ei la orice fel de transfer lingvistic”, rezumatul, comentariul, relatarea, fiind considerate incapabile să capteze esența inefabilă a poeziei, standardele compoziției
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
moment pregătitor pentru o întâmplare ulterioară) -, rămâne totuși de nătăgăduit faptul că de pretutindeni pândește tentația prozei, a extensiei textului și a apropierii de discursul compact. Pe bună dreptate, unii critici au văzut aici o încălcare intenționată a amintitului principiu modernist. „Tipică poezie narativă, tipică poezie cu personaje: procedeele ei cele mai evidente sunt, pe de o parte, descriptive, portretistice sau de prezentare a spațiilor de joc, pe de altă parte, epice, în sens deopotrivă comportamentist și analitic, introspectiv”361, afirma
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
narativitatea nu mai este exclusă din câmpul poeziei, dimpotrivă ea oferă o soluție de ieșire din impasul liricului și marchează totodată o destindere a tensiunilor dintre „lumea scrisă” și cea „nescrisă”. Este drept că elemente narative existau și în poezia modernistă, mai ales în spațiul anglo-saxon (la Yeats, Eliot sau Stevens), dar cel mai adesea apăreau într-o formă închisă și egocentrică, slujind exprimării unui moment de intuiție absolută, de emoție cristalizată în tipare atemporale. Dimpotrivă, în poezia lui Cărtărescu, se
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
absenței, spulberând logica lui sau/sau. Ceea ce rămâne însă în afara oricărui dubiu este că poezia de care ne-am ocupat tinde să se apropie cât mai mult de statutul prozei, mizează pe extensia textului, nu ocolește „impuritatea”, contrazicând sistematic principiul modernist conform căruia într-un text poetic nu trebuie să se spună „povești”. Dacă, așa cum remarca Alfonso Berardinelli, „a povesti, a exprima, a raționa și a reprezenta erau pentru Breton și pentru Valéry lucruri ce trebuiau să rămână dincolo de limitele scrisului
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
după 1950), considerat ce alții un soi de depășire în continuitate a avangardelor (de unde apariția termenului (cvasi)sinonim de transavangardă, preferat mai cu seamă în spațiul culturii italiene), postmodernismul denaturalizează, după cum s-a remarcat, atât transparența realistă, cât și reflexivitatea modernistă, dar nu pentru a exalta în mod necesar autosuficiența sistemului de semnificare. Fără a respinge importanța unor asemenea premise pentru teoria metatranzitivității, le-am considerat mai curând dependente de valorificarea impulsurilor marginalizate, parodistice și polemice, de logica însăși a succesoratului
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]