889 matches
-
lumii”. Acest adevăr, împreună cu care stă sau cade înțelesul ortodox al tradiției ecleziale, se rostește tot mai rar în mediile academice, care prin metodologia reductivistă aplicată textelor religioase sfârșesc adesea prin a-și anihila obiectul de studiu. Exegeza monasticătc "Exegeza monastică" De partea interpreților „teologici” și „ecleziali” ai lui Evagrie Ponticul se află mai ales preotul Gabriel Bunge OSB1, alături de monahul benedictin și profesorul de spiritualitate răsăriteană la Universitatea „San Anselmo” din Roma, dr. Jeremy Driscoll 2. Învățând poate mai bine
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
libere pentru speculație, Evagrie a lansat anumite ipoteze teologice, interpretate apoi cu o pripeală rudimentară de epigonii origeniști din Palestina secolului al VI-lea. Condamnarea lui Evagrie n-a însemnat excluderea scrierilor sale ascetice și mistice din corpul de texte monastice formative pentru întreaga tradiție bizantină. Argumentul, demonstrat cu o rară minuție de către preotul Gabriel Bunge, este simplu: Evagrie nu a scris pentru filozofii „din afară”, ci pentru monahii care părăsiseră Atena, Constantinopolul sau Alexandria pentru rațiuni chenotice poate la fel de invizibile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
atitudine generală remarcată printre monahii din bazinul Mediteranei? C. Bădiliță sugerează aici că tensiunea între „tabăra clericală” și „intelectuali” este constantă de-a lungul istoriei Bisericii 1. Evagrie s-ar afla, desigur, de partea „intelectualilor”. Pentru alți cercetători ai fenomenului monastic creștin din primele secole, această idee ar fi de neacceptat, întrucât ea se întemeiază pe contingențe disparate. Nici Derwas Chitty 2 - care a redactat o monografie a deșertului -, nici John Binns 3 - istoric al monahismului palestinian -, nici Alexander Golitzin - cel
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
fiind hirotesit citeț de către Sf. Vasile cel Mare la o vârstă tânără, devenind apoi diaconul Sfântului Grigorie Teologul, de la care a primit ca testament mantia contemplativilor. Întreaga sa viață, Evagrie a trăit, chiar dacă nu întotdeauna confortabil, în mediile ecleziastice sau monastice. Nu trebuie uitat că el a murit împăcat cu Biserica, înaintea declanșării violentei crize origeniste (la sărbătoarea Paștilor din anul 399). Evagrie a continuat să fie citit, comentat și colecționat atât înainte, cât și după condamnarea speculațiilor sale cosmologice la
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ajungă să le editeze și să le traducă pentru marele public. Firește, pentru recuperarea lui contemporană, hărnicia erudiților este lăudabilă și indispensabilă. Traducătorii români ai operelor patristice își îndatorează profund cititorii. În ceea ce privește interpretarea operei evagriene, nu putem ignora profunzimile exegezei monastice întreprinsă timp de aproape trei decenii de un eremit benedictin cum este părintele Gabriel Bunge. Rezultatele exegetice ale școlii benedictine sunt neprețuite în comparație cu toate celelalte contribuții venite din școala istorico-filologică sau a comparatismului literar. Ne place sau nu ne place
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un eremit benedictin cum este părintele Gabriel Bunge. Rezultatele exegetice ale școlii benedictine sunt neprețuite în comparație cu toate celelalte contribuții venite din școala istorico-filologică sau a comparatismului literar. Ne place sau nu ne place, „știința” (perfect stăpânită, de altfel, de exegeții monastici citați mai sus), nu este decât un instrument auxiliar în procesul de interpretare a operei evagriene. Soluția nu poate fi decât cea rezumată în formula „filologie și congenialitate” (Ioan I. Ică jr.). Este timpul să ne reamintim, poate, că unitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
suplimentară de a conecta operele scriitorilor creștini la dezbaterea de idei dintr-o perioadă foarte fertilă. Doar în ultimă instanță se pune în discuție revenirea la arta scoliilor, iar aici inițiativa nu poate aparține oricui. Este firesc ca un autor monastic să se bucure de comentariile avizate ale unui monah în viață. Laicii care ignoră ritmurile liturgice ale acestui tip de existență rămân străini de prospețimea izvorului din care se ivesc textele monastice - iar tonul introducerilor lui C. Bădiliță la literatura
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
poate aparține oricui. Este firesc ca un autor monastic să se bucure de comentariile avizate ale unui monah în viață. Laicii care ignoră ritmurile liturgice ale acestui tip de existență rămân străini de prospețimea izvorului din care se ivesc textele monastice - iar tonul introducerilor lui C. Bădiliță la literatura monastică a Răsăritului dovedește acest dureros adevăr. Nu orice traducător este un savant și nu orice savant este un bun interpret al teologiei patristice. Când este vorba mai ales despre tâlcuirea textelor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
să se bucure de comentariile avizate ale unui monah în viață. Laicii care ignoră ritmurile liturgice ale acestui tip de existență rămân străini de prospețimea izvorului din care se ivesc textele monastice - iar tonul introducerilor lui C. Bădiliță la literatura monastică a Răsăritului dovedește acest dureros adevăr. Nu orice traducător este un savant și nu orice savant este un bun interpret al teologiei patristice. Când este vorba mai ales despre tâlcuirea textelor misticilor, atunci premisele unei reale hermeneutici simpatetice nu trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
deopotrivă, aceștia sunt o excepție. Doar în epoca Renașterii, umaniștii europeni își vor lua revanșa. Nu o diplomă universitară le-a conferit Părinților Bisericii autoritate, ci sfințenia viețuirii, inspirația gândirii și onestitatea slujirii Cuvântului. Astăzi, ca și mâine, recuperarea literaturii monastice ar trebui să servească în primul rând celor care îi prețuiesc pe Părinții Bisericii nu ca pe niște pirați cu pasiuni de anticar, ci ca pe niște tovarăși de drum. În sfârșit, acest dialog cu autorii patristici nu poate fi
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
locului că părintele Teofil este, înainte de orice, o stare de spirit. Dacă livrescul nu-l pune întotdeauna în valoare, Cuvântul își găsește întotdeauna sălaș în nerostitul rostirii sale. Omiletica sa atât de profundă, competența liturgică, acuratețea exegezelor, o lungă experiență monastică - nu acestea îi aduc mai întâi pe creștini în sălile de conferințe. Părintele este convingere pentru că este trăire; de aceea, chiar și atunci când rostește banalități el rămâne spumos și pregnant. În cazul părintelui Teofil, repetiția este nu atât un semn
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
din Sibiu va aduce câteva lămuriri, dar nu totale sau definitive. Metodele critice de lectură a Noului Testament l-au pus pe tânărul teolog în numeroase dificultăți, iar raționalismul foarte răspândit în ansamblul corpului didactic intra în conflict cu viziunea monastică despre viața cu Dumnezeu. „Despre revelație”, ne mărturisește părintele Teofil, „nu vorbea nimeni nimic. De ceea ce ne spune Dumnezeu nouă fără să se adreseze direct rațiunii, ci ființei umane, nu vorbea nimeni. Or, eu, în zăpăceala asta, nu mai știam
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
din predica de pe munte a lui Iisus. Dezgustul de lume și pregustarea unei bucurii veșnice îi face pe cei atenți la chemarea Domnului să părăsească văile secate ale deșertăciunii pentru o viață ascunsă și necunoscută. Arhimandritul Emilianos descrie treptele vieții monastice în cadența lor mistagogică. Parcursul ascendent al vieții fiecărui creștin cunoaște în monahism o pantă mult mai abruptă. Întreaga strădanie a monahului este de a recâștiga harul botezului și curăția desăvârșită a celor care s-au unit cu Hristos ca
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
fie echivalentă cu desprinderea de noianul amăgirilor în care ne proiectează o dorință prin definiție politropă. Părăsind împrăștierea (diaspora), mintea omului trebuie repatriată în marea Împărăție a lui Dumnezeu. Fără această dureroasă dezvrăjire, în care profunzimile sufletului se limpezesc, viața monastică capătă un puls hipotensiv. La orice colț al nesimțirii ne paște ramolismentul. La început, Domnul apare credincioșilor Săi ca un „doctor al sufletelor și al trupurilor” și mult mai mai rar ca „mire al sufletului”. Vindecarea urmează întâlnirilor de taină
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
părintele Sofronie a avut chiar intenția de a se înscrie la doctorat la Institutul „St. Serge” din Paris. În anul 1959, Sofronie se stabilește cu un grup de ucenici - bărbați și femei - în Marea Britanie, unde condițiile pentru organizarea unei comunități monastice erau mai prielnice decât în Franța. Astfel a luat ființă dubla comunitate (de călugări și maici) a Mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul din Essex, unde slujbele sunt, până astăzi, concentrate pe rostirea rugăciunii lui Iisus („Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Zaharia nu discută o posibilă antiteză. Scrierea sa e filtrată vizionar și redactată sintetic, în rostiri călite sub focul rugăciunii, într-o disciplină liber asumată. Hristos, calea vieții noastre este un exemplu fericit de exegeză fidelă, redactată în maniera scoliilor monastice din venerabila tradiție patristică. Trăind douăzeci și șapte de ani alături de starețul Sofronie, autorul a avut privilegiul și datoria de a cunoaște pe viu înțelesurile teologiei acestuia. Mai târziu, a putut aduna tot ceea ce starețul Sofronie, prin rugăciune, faptă, tăcere
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
viu înțelesurile teologiei acestuia. Mai târziu, a putut aduna tot ceea ce starețul Sofronie, prin rugăciune, faptă, tăcere și cuvânt a semănat în inimile credincioșilor și necredincioșilor care îl căutau. Hristos, calea vieții noastre este o carte redactată într-un context monastic pentru un public care aștepta o recapitulare hermeneutică, în dialog cu Scriptura și cu tradiția patristică, a temelor cruciale care compun teologia starețului Sofronie. A rezultat un volum în opt capitole, care sistematizează și traduce în mod creator învățătura starețului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
armă duhovnicească (marcând astfel trecerea din planul psihologic în cel ontologic al cunoașterii lui Dumnezeu), reprezintă toate contribuții foarte prețioase și mult așteptate 1. Pocăința și revelația principiului ipostatictc "Pocăința și revelația principiului ipostatic" Teologia arhimandritului Sofronie este de orientare monastică. La temeiurile acestei vieți stau renunțarea la păcatul lumii și pregustarea din fericirile rostite de pe muntele cunoașterii lui Hristos. Pentru cel chemat la viața de pocăință, aceste fericiri tămăduitoare sunt tablele noii legi pe care Domnul le-a lăsat tuturor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
această confuzie contribuie nu doar imaturitatea noastră duhovnicească, ci și o educație religioasă bazată pe relația juridică, de tip feudal, cu Dumnezeu. Trebuie să recunoaștem că, din pricina acestei distorsiuni doctrinare, spațiul ortodox a suferit mult, mai cu seamă în mediile monastice obsedate de numerologia canoanelor penitențiale. Fără să știe, mulți păstori de suflete au adoptat și în Biserica Răsăriteană psihologia calvinistă a vinei și doctrina augustiniană despre păcatul originar (un concept greu de găsit la Părinții greci), contribuind astfel la răstălmăcirea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
descoperă importanța unică a principiului ipostatic, mărturisit ca atare doar în Evanghelie. O subtilă tensiune între particular și universal menține în joc nevoia ascultării de duhovnic și importanța crucială a libertății. În fapt, pe aceste două premise funcționează și comunitatea monastică întemeiată de părintele Sofronie; lipsită de o regulă monastică în genul celor redactate de Sf. Pahomie, Sf. Vasile cel Mare ori Sf. Benedict, comunitatea trăiește armonios în ritmul rugăciunii și al slujirii neobosite față de aproapele, căutând să respecte charismele unice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
doar în Evanghelie. O subtilă tensiune între particular și universal menține în joc nevoia ascultării de duhovnic și importanța crucială a libertății. În fapt, pe aceste două premise funcționează și comunitatea monastică întemeiată de părintele Sofronie; lipsită de o regulă monastică în genul celor redactate de Sf. Pahomie, Sf. Vasile cel Mare ori Sf. Benedict, comunitatea trăiește armonios în ritmul rugăciunii și al slujirii neobosite față de aproapele, căutând să respecte charismele unice și, prin urmare, libertatea fiecărei persoane chemate de Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mod al existenței plenare, cea care caracterizează viața Sfintei Treimi. Teologia persoanei și roadele compasiuniitc " Teologia persoanei și roadele compasiunii" Teologia persoanei este - în cazul arhimandritului Sofronie - o revelație a concretului în viața duhovnicească ghidată de principiile ancestrale ale tradiției monastice răsăritene. Accentele noi descoperite de arhimandritul Zaharia în teologia starețului Sofronie au, fără îndoială, un caracter profetic, răspunzând întrebărilor mute ale lumii de astăzi. Învățătura părintelui Sofronie despre rugăciunea pentru întreaga umanitate este, cu siguranță, una dintre cele mai îndrăznețe
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ci și întru putere” (I Tesaloniceni 1, 5). Datorită limpezimii exprimării și a relativei autonomii a capitolelor cărții ieromonahului Zaharia, aceasta va atrage, cu siguranță, interesul cititorilor deja captivați de frumusețea învățăturilor cuviosului Siluan și de aerul rarefiat al teologiei monastice transmise de către starețul Sofronie noilor generații de creștini. Chemarea la adâncirea personală în taina smereniei universale reprezintă mesajul central al cărții arhimandritului Zaharia. Dată fiind popularitatea crescândă de care se bucură în România teologia starețului Sofronie și învățăturile duhovnicești ale
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cărui origini se ascund undeva în secolul al IV-lea) în corpul Scripturii. La rândul său, lecționarul s-ar dori folosit în reverberațiile exegezei patristice. Astfel săvârșită, în prelungirea liturghiei, lectura Scripturii ar căpăta valențe profunde, apropiindu-se de exercițiul monastic al rumegării contemplative a cuvântului lui Dumnezeu (lectio divina). Dintr-o armă folosită în cursul unor îndoielnice războaie religioase, Biblia însăși s-ar transforma în Cuvântul „viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, care pătrunde
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
eveniment 257 Cine dă și cine privește? 258 Paradisul nostalgiei ludice 259 Despre virtuțile apofatice ale neînțelegerii 260 Răul inexplicabil și refuzul judecății 260 Însemnătatea neînțelegerii 261 Abundența mirării 263 Celălalt sau tărâmul făgăduinței 264 Epilog 266 Capitolul IV Întâlniri monastice Evagrie Ponticul și conflictele interpretării 269 Un avva enciclopedic 269 Exegeza monastică 273 Filologia fără mănuși 275 Situl eclezial al interpretării 279 Limitele pozitivismului 281 Îngerul Silezian 284 Vasul răbdării și chipul blândețelor 290 Taina firescului 293 Amintiri și cumpene
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]