616 matches
-
a naturii. La marcarea ritmului vieții ca un exemplu care capătă sens hic et nunc. Este acest "aici și acum" care dă sens unei etici a clipei, unui situaționism generalizat. Care permite participarea colectivă la fericirile și nefericirile unui dat "mundan" imperfect, dar la care, de bine, de rău, ne acomodăm. Capitolul 5 Deontologie Dar autorul se așteaptă înainte de toate la acuzații teribile de imoralitate. Poate se va merge până la obscenitate... Balzac Lumina neagră a sentimentelor Începem târziu să apreciem acest
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
este separabil sau izolabil. Fiecare îi implică, în sensul tare al cuvântului, pe ceilalți. Astfel, dacă deontologia este tributară situațiilor, ea se sprijină, în egală măsură, pe punerea în relație. Punere în relație, aceasta este "relianța" între toate elementele datului mundan. Nu numai spiritul, ci și principiul vital, animal, care le irigă pe toate. Nu numai cultura, ci și natura în aspectul ei însuflețit. Am putut observa că termenul ousia desemna în greacă Ființa în sensul larg, era să spun vag
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
pe care îl vom regăsi în cultele de mistere, în mistică, în bresle, într-o francmasonerie simbolistă și în alte societăți secrete. Este chiar ceea ce am numit eu "centralitate subterană" sau "socialitate", integrând dimensiunile onirice, imaginare, ludice, imateriale ale datului mundan, contra aspectului pur "pozitiv" al unui social rațional și contractual. Religiozitatea contemporană, sincretismul filosofic, relativismul teoretic ce se înscrie, desigur, într-o astfel de perspectivă. Carl Schmitt, pentru a sublinia aspectul complex al modului de a fi eclezial, atrage atenția
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
întâmplări ale obiectului de artă. Pericolul interpretării artei ca momente este acela de a elimina obiectul de artă, arta devenind un spațiu în care ceva se poate întâmpla. Mergând pe această direcție arta este înțeleasă ca trecerea subiectului din starea mundană într-o stare imaginară ce elimină reprezentarea: arta este înțeleasă ca stare meditativă prin care putem experimenta momentul artei - arta devine prezență. Prin momentul artei se depășește subiectivitatea, întrucât afectul este transuman. În Diferență și repetiție, Deleuze analizează arta în
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
deci de misterul vieții felul în care această combinație de știință și neprevăzut își găsește o optimă decantare. Fiecare drum personal poate fi interpretat și structurat pe scheletul unui lanț de încercări, iar acest lanț sfârșește prin a întruchipa reflexul mundan perfect în oglinda conștiinței de sine individuale. Reflexivitatea se detașează astfel în factor eficient al celor mai înalte investiri adaptative, legându-se de mediu și de dinamica sa prin intermedierea cognitivă a schemelor de investigare. Ca o consecință, există tot
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
cunoașterii și ceea ce era procedeu dezinteresat devine teatru de desfășurare al implicării. O balanță psihologică general-funcțională face ca excesul de exercitare exterioară a conștiinței obiectelor lumii să inhibe simetric dispozițiile reflexive și invers. Astfel, o fire înclinată spre contemplarea miracolului mundan se va investi mai puțin (fără pierderi însă) în dezvoltarea propriilor abilități interioare. Ceea ce nu înseamnă că nu există posibilitatea găsirii unui echilibru care să încerce egala dispunere de beneficiile ambelor direcții. Excelența este adesea traductibilă în putința oricând actualizabilă
Conştiinţa de sine. Eseu despre rolurile multiple ale reflexivităţii by Vlad-Ionuţ Tătaru [Corola-publishinghouse/Science/929_a_2437]
-
tot cerul/ și să răsară-n mine stelele,/ stelele mele,/ pe care încă niciodată/ nu le-am văzut 16". Poemul comprimă în expresia sa stilizată procesul subtil al expunerii imaginii transparente în contre-jour, developarea în negativ sau prin estomparea ecranului mundan pe care ea își proiectează efigia răsfrântă. Ce se vede ieșind din ascundere este imaginea tremurată a oglindirii în primordial, în pre-ființial, în "ape,/ din care curcubeul/ își bea frumusețea și neființa 17". "Mugurul de lumină" nu e atât o
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
a lumina începutul, lucrarea lucrurilor. O stare de limb care mijlocește între increat și creat, interfața care dă posibilitate inaparentului să semnifice. Ajuns în acest punct de maximă transparență, poemul nu mai poate fi vedere a lucrurilor în vizibilitatea realului mundan, rostitul care le spune și le descrie în peisajul lumii prezente; e nevoie de "alt cântec mai vrednic, închinat lucrurilor care nu se zăresc, nici nălucesc: lucrurile care se văd"9. Prin urmare, nu imaginea placată pe realitatea dispărândă a
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
prefigura o nouă dimensiune. (Supra)fața întinsă peste lucruri se destramă, făcând să se întrevadă un adânc nebănuit, o altă lumină: "mișcă-n ape flăcări, ca paseri lungi de foc" (Priveliști, XIX)3. O imagine de trecere, tranzitând de la înfățișarea mundană a naturii reprezentate poetic înspre forma inaparentă a întrupării poetale 4. Aici reflectarea luminii soarelui la asfințit în apa mării ("un soare blond și luciu s-a înecat în mare") nu e doar oglindire într-un mediu în care manifestarea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ai vrea măcar privirea s-o ții în loc sub pleoape" (Sinaia, I), până la " Aș vrea să sparg ferestrele din trup/ pleoapă rece pe privire-nchisă" (Alte priveliști, II)5 - vizibilul străbate drumul de la peisajul natural contemplat poetic la eclipsarea priveliștii mundane, în căutarea nu a ceea ce e luminat, ci a luminii înseși. Lumina aceasta nu învăluie natura, nu vine din lume - "privire-nchisă" - și nici măcar din lumea poemului. Ceea ce se vede prin ferestrele sparte ale trupului nu mai e reflectare ci
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
locul îndepărtat - nelocuit - al transparenței. Nu este acesta însuși locul diafanului, al constituirii unei imagini inimaginabile care arată fără să se arate? Este chiar condiția definitorie a transparenței. Ea nu e posibilitate întemeietoare decât într-o totală evanescență a determinațiilor mundane, în dezagregarea oricărui corp - inclusiv a celui poetic - ce ecranează perspectiva: "Va trebui să moară natura ca să nască,// vor trebui să moară iepurii-n vizunie/ și să acrească mustul, ca soarele să vie/ și ca pământul iară să-nceapă din
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
lăsata storurilor, în moartea luminilor". Zvonul unei faceri răzbate prin straturile adânci ale lumii amuțite, vine de departe, dintr-un adânc fremătător, abia distins 18. Pentru ca ceea ce semnifică să se poată rosti, să prindă glas în apariția de sine, orizontul mundan trebuie să dispară din vedere, să se cufunde în neființa celor ce sunt deja, în moartea luminii care le eclipsează. Departele marchează, pe de o parte, indistincția, absența, nemanifestarea; pe de altă parte însă, tocmai destituirea aceasta face posibilă ivirea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ceva să se facă e nevoie de timp, iar ceea ce se face aici încolțește în contratimp, în marginea timpului, neafectat de înscrierea în devenirea ființei. Zi cu zi și noapte cu noapte reprezintă reperele unei succesiuni care nu aparține cronologiei mundane. De remarcat că facerea nu e posibilă fără desfacerea de orice ar putea îngrădi libertatea de creație. Căci de unde crește Turnul dacă nu din însăși exfundarea oricărui fundament? Turnul este dubla figură a suspensiei: a evacuării și a înălțării. Ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
altă parte, fondează el însuși prin simplul fapt că apare și semnifică, se arată la înălțime, la nivelul de survol până la care poemul aspiră. Turn a cărui creștere e nelimitată, precum aspirația poemului și a nesfârșitei sale faceri. Lipsa semnelor mundane nu e o expresie a claustrării, a detenției. Recluziunea e reculegere, iar turnul întruchipează însăși figura libertății 23 - a prefacerii poetice - care face noua lume posibilă: "Nimeni nu aude. Nimeni nu mă cheamă./ E târziu. Turnul sporește în noapte". Chemare
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
destituie din spunerea însăși în care ea s-ar putea refugia. Lume străină, neexperiată și nevăzută, care nu mai e lumea noastră cea de-aproape, a existentului familiar și a limbajului care îi rostește intimitatea cu ființa. Ceea ce - în orizont mundan - ar fi trebuit să fie imagine reprezentativă a realității sensibile nu mai prezintă nimic sesizabil, din moment ce "clopotele bat din fund de mare" și "luminile înnoptează-n depărtare". Imagine imposibilă a unui nereprezentabil absolut, și totuși posibilă, a inaparentului însuși: "întunecimea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Versurile concentrează temele majore ale poeziei lui Ion Pillat: timpul în declin al înserării, jocul umbrei și al luminii, privirea ce descoperă un alt peisaj în orizontul scufundat al sufletului. Ca și în alte cazuri discutate până acum, întunecarea perspectivei mundane corespunde închiderii orizontului exteriorității. Privirea se întoarce în sine, coboară în adâncul în care "ochiul luminii" poate scruta evanescentele alcătuiri. Ceea ce scapă privirii obișnuite cu spectacolul contingenței se oferă unei alte priviri, pătrunzătoare în neobișnuitul lucrurilor ce tremură în străfundul
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
precum un astru ieșit din dezastru, al creației - divine sau poetice - care luminează intervalul ce leagă dispariția de apariție, invizibilul de adâncul unui vizibil nebănuit. Începutul e lumina; dispariția e transparența. Ce rezultă din ecuația acestei stranii creații? Dacă orizontul mundan dispare, ce lumină apare pentru a începe din nou, pentru a se da ca transparență a lumii? În primul rând, tulburarea tuturor celor ce ființează în lume, în lumina care ne ține ochii deschiși, încetarea celor tangibile și nominabile, reperabile
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
făcu de purpur/ Când aripa lui frântă o atinse,/ Și valul se făcu de aur vânăt/ Strălucitorul trup când se topi". Zeu rănit de nerecunoaștere, ucis în privirea omului care îl crede nor32. Ivirea sa inaparentă e filtrată în semnele mundane, figură fără formă care coboară în lume învăluită în lumină 33. Dar "strălucitorul trup" nu e tocmai imaginea trupului poetal care dă semnificabilul, arătând că totul e încă posibil, că se poate și altceva, dincolo de orizontul vederii? Trup ce apare
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
vizitează, în stare de extaz, un mediu uman ales, sufletul devenind "izvor sau canal al unei înțelegeri intuitive"38. A vedea cu duhul ori a străvedea reprezintă puterea de a face invizibilul vizibil, nu a-l aduce în câmpul vizibilității mundane (unde el ar rămâne invizibilul absolut, de nepătruns), ci a aduce la manifestare ceea ce în el e izvor al vizibilului, inaparentul ascuns în apariție. Căci ceea ce apare nu e cu putință - nu e în puterea manifestării - decât din inaparentul care
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
etern", în "negrul afund fără de vad"28. Revelarea revelatului nu apare decât pe un fond revelator: în obscuritate, în banalitate, în sărăcie, în pustie 29. Coborârea în lumea pustiită, "în vipiile marii asceze"30, este o treptată eclipsare a determinațiilor mundane. Cel care pășește "spre golul de dedesubt"31, încolăcindu-se - cum spune poetul - "pe bezna ce duce-n adâncime"32, îndeplinește un act de expiație, reducție radicală prin care ceea ce se golește devine golul hărăzit împlinirii, pregătit să primească darul
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
de soare!.../ Dar are aceasta vreun înțeles?"10 Are vreun sens această imagine pe care lumina o profilează ca semn arătător al unui inaparent de nearătat? Pulsațiile fondului luminos se află într-un raport de inversă proporționalitate cu lumina exteriorității mundane, așa cum ni se înfățișează în poemul Înserare de toamnă 11. Declinul luminii înclină atât peisajul cuprins de umbrele înserării, cât și starea lăuntrică a eului, redus la conturul fără substanță al unei apariții în bernă: "Înconjurat de suflete globulare/ pe sub
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
forma unei stranii apariții: trupul văzut ieșit la lumină din noaptea uitării de lume. Și în această din urmă ipostază, a fi umbrit înseamnă a nu fi văzut, a ieși din raza vizuală a celor ce se află în orizont mundan: un eu atât de umbrit încât devine anonim, inevident, șters din registrul lumii. Or, tocmai pe treapta cea mai de jos a acestei eclipsări nevăzutul devine văzut. De vreme ce nimic din aparițiile lumii nu mai poate fi văzut, nevăzutul iese din
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
este raportat la un subiect creator care îi defenomenalizează manifestarea. Ceea ce apare în lume - inclusiv în cea a cuvântului rostit - voalează înțelesul, ține esența captivă în ascunderea aparenței. "Carnea vegetală a cuvântului maschează sâmburele de fildeș", la fel cum apariția mundană propune o imagine care arată, dar nu luminează. Trebuie "cojit" fenomenul, "pentru a explora drumul spre tâlcuri"12. Însă ceea ce sensul luminează este, pe de o parte, lumea pre-formală a posibilului pur, înaintea oricărei autorealizări fenomenale. Sens nemanifestat decât în
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
odată cu poemul, în stofa densă a plăsmuirii deja posibile; "el nu există înainte ca opera artistică să existe". Ceea ce se manifestă prin interstițiile poemului e sensul unui real mai întâi nemanifestat, încapsulat în fenomenul care îl prezintă în aparența sa mundană. Tot ce apare în fenomenalitatea lumii este vizibil, comprehensibil, o prezență tematizabilă și interpretabilă. Or înțelegerea albă surprinde intuitiv "sâmburele întunecat și inexprimabil al realului", "sâmburele necategorial al unei opere de artă, acela care nu se lasă exprimat altfel", "misterul
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ea nu mai vede, ci se lasă văzută, cade în carnea nevăzută a imaginii, sub clopotul alb sau sub umbrela luminoasă a imprevizibilului 11. Ceea ce se pune acum în vedere nu e lumea mereu identică cu sine și nici diferențialele mundane; lumea in-diferentă se transpune într-o altă vedere, în lumina unității care stinge tensiunea diferenței dintre văzut și nevăzut, dintre același și altul: "Sunt cel de acum o secundă./ Marea mă lovește la fel/ numai pasărea albă știe/ că nu
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]