KorAP: Find »[drukola/base=nominativ & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...12 13 14 ...232 >

5,797 matches

Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799

priză. (tu - N, vs. tine - Ac, ție - D) b. Mergând eu la facultate, m-am întâlnit cu studenții care plecau la miting. c. Odată angajată ea, compania a prosperat. d. Tu ai de citit. Acest lucru arată că atribuirea cazului nominativ în română nu depinde de prezența flexiunii personale, deci de marcarea acordului subiect - predicat. 1.2.2. Subiectul în alte cazuri decât nominativ În limba română, există situații în care subiectul este în genitiv, în dativ sau în acuzativ (marcat

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
treime dintre..., 30% dintre... (N2 poate fi doar prepozițional) b. majoritatea dintre... / majoritatea + genitiv; cea mai mare parte din... / + genitiv (N2 poate fi construit prepozițional sau poate fi în cazul genitiv) c. tot, toată, toți, toate (N2 este în cazul nominativ) Cuantificatorii partitivi se pot combina cu orice tip de nominal. Cuantificatorul majoritatea selectează în special substantive la plural: (22) a. o parte / o jumătate / o treime / 30% din apartament - substantiv numărabil, la singular b. o parte / o jumătate / o treime

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
facă cu el, ceea ce ar contraveni regulii ca acordul să se facă cu N1. Ca să nu intervină această "competiție" ireconciliabilă pentru acord între N1 (favorizat structural pentru acord) și N2 (favorizat de faptul că acordul este legat de atribuirea cazului nominativ), se utilizează forma de acuzativ a lui N2. Acordul se corelează astfel cu atribuirea cazului - al doilea nominal nu poate avea formă de nominativ pentru că nu intră într-o relație de acord cu verbul-predicat, iar într-o propoziție nu pot

[Corola-publishinghouse/Science/85013_a_85799]
Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

limbă este de tip acuzativ dacă același caz, nominativul, marchează subiectul verbelor tranzitive și subiectul verbelor intranzitive, iar un alt caz, acuzativul, marchează obiectul direct al verbelor tranzitive (Dixon 1994: 1). Marcarea acestor constituenți poate fi schematizată astfel: A Ergativ Nominativ S Absolutiv Acuzativ O Dixon (1994: 9) Din punct de vedere sintactic, "comportamentul identic" are în vedere constrângerile de coreferențialitate în formarea frazelor, atât în coordonare, cât și în subordonare. Dacă aceleași constrângeri privesc pozițiile S și O, dar nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pronumelor: un sufix pentru entitatea care controlează acțiunea (inclusiv forțele naturii), alt sufix pentru entitatea animată afectată de acțiune și un alt sufix pentru entitatea indirect implicată sau secundar afectată de acțiune (Țintă, Sursă, Experimentator, Pacient, Beneficiar, Locativ). Denumirile cazurilor nominativ, acuzativ, absolutiv, ergativ − arată Dixon (1994: 30) − trebuie restrânse la limbile în care marcarea are bază sintactică (tipul (a)), cazurile indicând relații sintactice. Pentru limbile în care marcarea are bază semantică (tipul (b)), este de preferat să nu se dea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbile ergative sunt un "artefact tipologic", în ciuda numeroaselor încercări din anii '80 de a demonstra că limbile ergative și cele acuzative sunt fundamental diferite. Van de Visser (2006: 2) a formulat ipoteza că toate limbile naturale sunt fundamental de tip nominativ−acuzativ, iar ergativitatea apare numai în limbile în care unul sau mai multe argumente ale verbului sunt realizate obligatoriu ca pronume. Autorul a pornit de la Dixon (1994: 2), care observă că ergativitatea are un anumit rol numai în 25% dintre

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
care decisivă este diferența dintre S, A și O). Nominalul aflat în poziția O este definit ca fiind "celălalt rol" (dacă într-o structură există un rol A), sau ca fiind rolul cel mai afectat de activitate. (c) De obicei, nominativul și absolutivul sunt termenii nemarcați, iar acuzativul și ergativul, termenii marcați, însă paralelismul nu e complet, pentru că este atestată situația în care acuzativul e nemarcat, iar nominativul, marcat, nu însă și situația în care absolutivul e marcat, iar ergativul, nemarcat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
57) formulează două generalizări cu privire la realizarea cazuală: ● Generalizare formală: Dacă un caz are realizare Ø sau un alomorf Ø, atunci acest caz este absolutivul sau nominativul. ● Generalizare funcțională: Dacă un nominal este obligatoriu în propoziție, atunci acesta este în cazul nominativ sau absolutiv; nominalul în ergativ sau în acuzativ este omisibil în anumite condiții. Generalizarea formală reflectă și una dintre regulile universale formulate de Greenberg (1966)17 − regula 38 − (Comrie 1989: 126): într-un sistem cazual, singurul caz care are numai

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
diverse valori, în limbile romanice, unde acuzativul a preluat și valorile ablativului latinesc. În paralel, ergativul poate fi folosit cu valoare instrumentală (dyirbal, avar), locativă (kuikúro), cu valoare de genitiv (eschimosă, lak) sau de caz oblic (burushaski). Între absolutiv și nominativ − notează Dixon (1994: 58) − există o asimetrie: absolutivul este întotdeauna nemarcat în raport cu ergativul, pe când nominativul este de obicei 19 nemarcat în raport cu acuzativul. 3.1.3. Partiția morfologică ergativ−acuzativ. Factorii care influențează alegerea sistemului Deși o limbă are la dispoziție

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
marcării cazuale sau a marcării prin acord, matrice care se păstrează indiferent de semantica anumitor utilizări speciale ale verbului. Aceste limbi se prezintă ca un amestec între sistemele ergativ și acuzativ, prin urmare se pot folosi pentru descriere denumirile cazurilor nominativ−acuzativ sau cele de absolutiv−ergativ. Într-o limbă de acest tip22, ca mandan, fiecare verb are o configurație prestabilită: Sa este subiectul verbelor intranzitive care redau o activitate controlabilă, diferit de So, subiectul verbelor intranzitive care redau o activitate

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
tip absolutiv/ergativ, e de așteptat ca aceasta să funcționeze la timpul trecut sau la aspectul perfectiv, evenimentele încheiate putând fi puse în legătură cu S sau O29. La celelalte timpuri și la aspectul imperfectiv, este mai probabil să existe un sistem nominativ−acuzativ, pentru că ceva ce nu s-a întâmplat încă este îndreptat spre un potențial agent, adică spre A sau S. Regula este următoarea: dacă o partiție este determinată de timp sau de aspect, atunci marcarea ergativă va fi întotdeauna la

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
chiar contrare. 4.1.1. Ergativitatea ca variație sintactică În studiile anterioare lui Dixon, s-a observat în primul rând manifestarea sintactică a ergativității, și, în absența unei analize foarte atente, variațiile de marcare cazuală au fost atribuite tiparului cunoscut, nominativ−acuzativ. Comrie (1973: 240) nu are rezerve în a susține că ergativitatea este un fenomen esențial sintactic și că, deși există mici diferențe între construcțiile ergative din diferite limbi, baza construcției este aceeași (Comrie 1973: 250). Pentru Comrie, criteriile semantice

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
exprimă natura participării lor la proces sau la stare −, care este reprezentat la nivel superficial sub mai multe forme (flexiune, prepoziții, postpoziții). Pentru Anderson, ca și în teoria fillmoriană, cazurile sunt relații semantice, profunde. Autorul definește, în paralel, cazurile semantice nominativ și ergativ. Nominativul este cel mai neutru dintre cazuri și singurul caz obligatoriu (Anderson 1971: 37), apărând în procese nonagentive, cu un singur participant (John died 'John a murit', John sneezed 'John a strănutat'). Ergativul apare în structuri tranzitive, introducând

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ergativ, dar și o clasă de "agenți naturali" inanimați (de exemplu, vântul), care puteau apărea în cazul ergativ, ca și substantivele animate. Niciunul dintre cei doi exponenți ai acestei abordări nu spune însă explicit că pronumele aveau marcare de tip nominativ−acuzativ (Rumsey 1987: 311). Rumsey (1987), folosind ierarhia lui Silverstein (1976), relevantă pentru morfologie, nu și pentru sintaxă, conciliază abordarea clasică (centrată pe partiția animat/inanimat) și abordarea nonclasică (centrată pe distincția nume/pronume), arătând că, încă din cel mai

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
distinct în multe limbi. Autoarea analizează evoluția sistemului trecutului și al perfectivului în limbile indo-europene, cu referire specială la hindi și la urdu, arătând că o evoluție asemănătoare caracterizează și limbile romanice. Montaut (2006) susține că tiparul ergativ și tiparul nominativ din indo-europeană reprezintă stadii diferite ale aceleiași logici de reînnoire a sistemului. În cele două limbi supuse analizei − hindi și urdu − paradigma verbală pare ciudată: formele nemarcate sunt subjonctivul, care are numai terminații de persoană și trecutul narativ/anterior, care

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
jaisalmeri, rajasthani de vest). Așezarea agentului în poziție inițială este anterioară perceperii lui ca subiect semantic. Evoluția limbilor din est și a celor din vest a urmat aceeași logică, dar, la un moment dat, opțiunile au fost diferite: bengali: ciclul nominativ − preergativ − nominativ; hindi: ciclul: nominativ − ergativ. Ideea studiului din 2006 reia considerații anterioare ale autoarei. Montaut (1998b: 139) demonstrează că limbile indo-europene orientale (cu excepția limbii hindi) au avut o dublă evoluție: ergativizare și deergativizare. Construcția ergativă la aspectul perfectiv caracterizează

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de vest). Așezarea agentului în poziție inițială este anterioară perceperii lui ca subiect semantic. Evoluția limbilor din est și a celor din vest a urmat aceeași logică, dar, la un moment dat, opțiunile au fost diferite: bengali: ciclul nominativ − preergativ − nominativ; hindi: ciclul: nominativ − ergativ. Ideea studiului din 2006 reia considerații anterioare ale autoarei. Montaut (1998b: 139) demonstrează că limbile indo-europene orientale (cu excepția limbii hindi) au avut o dublă evoluție: ergativizare și deergativizare. Construcția ergativă la aspectul perfectiv caracterizează azi grupul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
amorite au forme de acuzativ acolo unde este de așteptat forma de nominativ. O veche funcție a ergativului a fost deci înlocuită printr-o funcție a nominativ−acuzativului, așa-numitul pacient al propozițiilor ergative devenind obiect în propozițiile de tip nominativ−acuzativ. Multe apariții ale acuzativului (obiect sau complement adverbial) pot fi explicate printr-o structură ergativă în vechile limbi semitice, în care acuzativul, în locul absolutivului, a fost forma nemarcată (Müler 1995: 264). Trecerea de la morfosintaxa acuzativă la cea ergativă este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
învechită în limbile semitice a fost nevoie de o diateză pasivă (Müler 1995: 268). Limbile semitice vechi aveau o substructură de ergativitate a cărei origine este necunoscută; limba proto-semitică nu era uniformă, omogenă; avea trăsături contradictorii, poate și de tip nominativ−acuzativ, și de tip ergativ−absolutiv, o anumită redundanță, o logică instabilă (Müler 1995: 271). 7.3. Există o motivație cognitivă pentru ergativitate? Problema pe care o ridică această întrebare privește (a) existența unei relații directe între ergativitate și tipul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
aplicație pe limbile eschimosă, opacă, și warlpiri, transparentă). Din punct de vedere descriptiv, o limbă care are caz ergativ sau acord morfologic de tip ergativ este sintactic ergativă dacă prezintă și alte fenomene orientate spre nominativ, fenomene care disting relația nominativă (specifică pentru subiectul intranzitivelor și pentru obiectul tranzitivelor) de cea ergativă (care caracterizează subiectul tranzitivelor), astfel încât nominativul să fie superior ierarhic. O limbă are morfologie ergativă dacă acest tip de fenomene nu există. Autorii comentează situația din dyirbal, limbă în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Obligatory Case Parameter), conform căruia există două Cazuri structurale (diferite de Cazurile semantice sau inerente). O limbă trebuie să decidă care dintre aceste Cazuri este realizat ca argumentul unic al intranzitivelor, aceasta fiind unica diferență între sistemul ergativ și sistemul nominativ. Celelalte diferențe dintre limbi sunt rezultatul unor parametri independenți, legați de dihotomia ergativ/nominativ. În cazul verbelor tranzitive, asocierea argumentelor cu trăsăturile de Caz și de acord este identică pentru cele două tipuri de limbi: dintre cele două Cazuri structurale

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
O. Sursa variației de parametru este alegerea Cazului atribuit argumentului S. Bobaljik (1993) arată că în majoritatea abordărilor de tip GB (excepții: Levin și Massam 198510, Massam 198511, Marantz 199112), Cazul structural absolutiv din limbile ergative corespunde nominativului din limbile nominative, trăsăturile comune acestor două Cazuri fiind: (a) posibilitatea de realizare (cel puțin abstractă) printr-un argument în toate propozițiile finite, tranzitive și intranzitive; (b) lipsa marcării morfologice. Din punctul de vedere al locului/sursei Cazului structural, ergativul corespunde însă nominativului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ergativității în termeni minimaliști: centrul funcțional de jos responsabil de verificarea Cazului este Tr(anzitivitatea) (în loc de AgrO), iar cel de sus este T (în loc de AgrS). Cazul nemarcat este verificat de T, iar cel marcat, de Tr. În limbile de tipul nominativ−acuzativ, trăsăturile argumentelor interne sunt verificate în Spec,TrP, iar cele ale argumentelor externe, în Spec,TP. Centrul Tr nu are trăsături de Caz atunci când valoarea sa este [− Tranzitiv]. Subiectul intranzitiv se deplasează întotdeauna în Spec,TP, atât în limbile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
corespunde fie ergativului, fie acuzativului. Propunerea de revizuire terminologică a autorului − interesantă, dar greu de acceptat în condițiile în care s-a impus deja o anumită terminologie − este următoarea: (a) Caz absolut ("default", de desemnare, de exemplu, nominativul din latină) − nominativul, absolutivul − vs Cazuri integrative − ergativul, acuzativul, ergativul extins, acuzativul extins; (b) antiacuzativ − Cazurile integrative aflate în distribuție complementară cu acuzativul − vs antiergativ − Cazurile integrative aflate în distribuție complementară cu ergativul. 3.2. Corespondențe între denumirile cazurilor În câteva studii (Nash

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
identifică două clase de limbi ergative: (a) în prima clasă, absolutivul este realizarea morfologică "default" a trăsăturii Cazului abstract, folosită atunci când nicio realizare a unei trăsături de Caz specifice nu este disponibilă; cazul morfologic "default" este inserat atât pentru Cazul nominativ al subiectului intranzitiv, cât și pentru Cazul acuzativ al obiectului tranzitiv; această situație din limbi ca warlpiri, niuean, enga este paralelă cu realizarea nulă a nominativului și a acuzativului în engleză (situație de sincretism morfologic); (b) în cea de-a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]