5,154 matches
-
țesătură nesfârșită, fără început și sfârșit, devine text și, prin urmare, lume”. Ar fi deci să luăm act de un Caragiale care nu „oglindește”, nu „reflectă” ci, acționat de „fatalitatea ironică”, produce texte pentru care modelul viceversa e „un principiu ontologic” al lumii. Proiectele sale sunt jocuri, produse ale raționamentelor logice și eseistul crede potrivit a vedea în Caragiale un neobosit „regizor de ipoteze”. Conceput astfel, Caragiale va fi, în cartea lui Mircea A. Diaconu, mai puțin al pieselor, al nuvelelor
Cheia textuală by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/4324_a_5649]
-
ipoteze din Șase maladii ale spiritului contemporan sau din Scrisori despre logica lui Hermes. De aceea tonul polemic nu-l face pe Noica să renunțe la filosofie, postura beligerantă pe care o arată la început nefiind decît preambulul unei intenții ontologice care, de la al doilea capitol încolo, își intră în matcă și curge firesc, în ritmul unei gîndiri dialectice, golită de imprecații retorice. În opinia lui Noica, vina occidentalilor e că, sufocați de o resemnare căreia nu-i mai găsesc remediu
Onomatopee și holomer by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/4334_a_5659]
-
ce se topește ne scapă/ și unul care nu ne aparține”. Raportate la factorul temporal, „realiile” în cauză ar putea fi mai întîi prezentul, cel ce „devine noi”, asimilîndu-se nouă și asimilîndu-ne, apoi trecutul și viitorul laolaltă, stări ce relativizează ontologicul, „ne scapă”. Prezentul e prin excelență locul pierzaniei. Al dezagregărilor, al emanațiilor fetide, al zbaterilor inutile de a-l drege cumva: „și surparea continuă, ziua și noaptea/ stă deasupra noastră semnul leșului,/ timpul miroase/ a urină veche de pisică”. Un
O criză a transcendenței by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/4232_a_5557]
-
râsul senin al comicului de situație sau de limbaj. Deodată, peisajul se schimbă, hăhăitul ți se îneacă în gât, jocul tranzacțional pe care-l fac acești decidenți circumstanțiali relevă dimensiunea crudă a poveștii. Oamenii și melcii devin egali pe plan ontologic, unii vor sfârși într-o conservă, alții pe stradă. Privit mai cu atenție, personajul secretarei bovarice, care își dorește ieșirea din marasm pe coordonatele basmului cu Făt-Frumos descoperit în străinătate, își relevă nuanțele. Frivolitatea este doar aparență, un escapism trist
După melci by Angelo Mitchievici () [Corola-journal/Journalistic/4295_a_5620]
-
un spectacol interior, care se desfășoară între pereți de oglinzi interioare. Mișcarea de interiorizare ajunge să însemne o mișcare de închidere în sine, care îl costă scump pe "Comedianț". Această interioritate nu este o dimensiune preexistentă, relevabilă prin de-terminări ontologice, ci ea devine posibilă numai ca și prin această mișcare de interiorizare, caracteristică oricărui poet, dar care capătă dimensiuni tragice când acesta este dublat de un actor. Interioritatea cucerită îl umple pe Emil Botta de amărăciune. Însuși spațiul interior este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
un străin în lume, experiența poetică încearcă să împace sufletul cu lumea, să pună acordul între ele, cum afirma Shakespeare, să le armonizeze, după cuvântul lui Rabindranath Tagore. De observat însă că absența unui eu propriu, dacă este o dramă ontologică, ea constituie totodată o mare șansă: "La vie est vaste, étant ivre d'absence" viața este vastă, fiind beată de absență consideră Paul Valéry. Prin urmare, noi putem să ne extragem conținutul existențial tocmai din "beția" pe care ne-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spațiu dincolo de imanent ("nu are nici o stea") și dincolo de transcendent ("nu are nici un înger"); nici în moarte nu se află lumea sa ("dincolo de groapă imperiu n' ai o lume"), iar visul său de idealitate se află dincolo de aceste trei nivele ontologice (Povestea magului călător în stele, titlu mai adecvat Lume și geniu). Astfel, geniul e "o lume e în lume". Într-o însemnare Eminescu notează: În planul eternității sunt o greșală (punct fără destin). (Sunt un univers necunoscut). Dumnezeu în adițiunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Sunt eu?... Pe cine să întreb că m-am născut în lume?... De ce un geniu coboară în corpul cel urât ?" Autorul Luceafărului dispunea de două entități, două firi: eul intramundan, empiric și sinele transmundan. Aceste naturi nu erau psihologice, ci ontologice, delimitate axiologic, sinele extramundan fiind o conștiință-martor valorizantă a existenței. Geniul: maximă deschidere a sensibilității și a intelectului pentru a evalua lumea, și pentru a primi dicteul în vederea transvaluării Ființei cât mai aproape de vecinătatea absolutului. Mecanismul dicteului Schematic, fenomenologia dicteului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dicteul în vederea transvaluării Ființei cât mai aproape de vecinătatea absolutului. Mecanismul dicteului Schematic, fenomenologia dicteului ni se pare că parcurge următorii timpi indisociabili: Viziunea: o țâșnire originară incontrolabilă, un văz insolit al ochiului interior ochiul transcendental receptând imaginea unei lumi superioare ontologic latentă în rezervele axiologice ale spiritului universal (vidul cuantic, un preaplin de potențialități, despre care vorbesc fizicienii), și care folosește pe poet ca o portavoce. Impulsul pentru fructificare, constituit de energia descărcată de revelația apărută pe fondul predispoziției, al deschiderii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ale căror studii eminesciene se disting prin revelații făcute cu ochiul transcendental al unor vizionari: Dumitru Caracostea Arta cuvântului la Eminescu (1938) și Creativitatea eminesciană (1943), Rosa del Conte Eminescu o del' Assoluto (1961), Svetlana Paleologu Matta Eminescu și abisul ontologic (1988). După o lungă istorie de filozofie "sistematică", Nietzsche face "filozofie cu ciocanul", spărgând formulele și gândind aforistic și poetic, supremele idei ale ochiului său revelator fiind Supraomul și Eterna Întoarcere menită celor care au crezut în viață și au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
limitelor, pe de altă parte, un apriorism "secundar", adică o matrice formativă, dobândită prin amprenta ancestrală a unei specificități etnice, la care se adaugă experiența vieții și a culturii privind un complex de factori: spațiul, timpul, conștiința valorilor. Armonia‚ condiția ontologică a lumii umane Omul este ființă a finitudinii, adevăr formulat de-a lungul gândirii filozofice de la Heraclit și Aristotel la Heidegger. Or, pentru ca forma, finitul să nu se dizolve în infinitul cel rău, neantizant, trebuie organizat după o cât mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
in veritabile exersări ale armoniei cosmice, de o desăvârșire, de o inventivitate și de o incantație care semnează acel unicat în literatura noastră și care face imposibilă transpunerea în altă limbă." Eliberarea metafizică Revenind, dacă necesitatea armoniei satisface certitudinea noastră ontologică, a finitudinii, totodată spiritul tinde organic către eliberare. Poemul trebuie să ne ofere deschidere către libertatea fără limite. Eliberarea spiritului cititorului are loc, aparent paradoxal, prin făurirea și trăirea unor structurări și ritmicități care să realizeze iterativ numărul de aur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
divină sau proporțiile de aur, care realiza o formulă ideală a armoniei materiale în arhitectură, sculptură, ceramică. Prin această formulă, frumosul a devenit sublima înfăptuire, neîntrecută ulterior, a grecilor antici. Frumosul devine logosul ideal al formelor, al finitudinii materiale, condiția ontologică în lumea umană. Coloanele grecești suișul lor constituie arhitectura spirituală unind lumea zeilor cu lumea omului. * Odată inițiată nașterea cosmosului din chaos, cele două stări rămân concomitente, existând un schimb continuu în dublu sens: chaosul devine ordine, sinteză armonioasă, ordinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
structură organizată a imaginarului cu efect estetic dar și reflexiv pentru ca Dasein-ul omului să-și poată locui ființarea, Casă a Ființei, afirmă Heidegger. Imprevizibilitatea interacțiunii dintre cele două stări determină bogăția și impredictibilitatea în receptarea unei creații de artă. Modelul ontologic al lumii umane, însemnând formă, corporeitate, frumusețe este vegheat de spiritul apolinic, care semnifică armonie, seninătate, măsură, proporții, raporturi numerice. Grecii au considerat însă că Dionysos lăsând viața liberă în dezlănțuirile sale și amenințând neîncetat armonia apolinică, era necesar echilibrului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sugerat. Homo cosmicus. Uomo universale În definirea axiologică transfinită a unui creator, Renașterea a creat două noțiuni: homo cosmicus și uomo universale. Homo cosmicus este un creator care simte, gândește, transvaluează viața, lumea, lucrurile în proiecție universală atât pe plan ontologic, precum și teleologic. Intră în aceasta categorie marii întemeietori de religii Zarathustra, Buddha, Iisus. Așa au fost de asemenea creatorul anonim al Rigvedei sau al Mioriței. Filozofii adoptă un punct de vedere unitar prin care încearcă să rezolve totalitatea problemelor ontologice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ontologic, precum și teleologic. Intră în aceasta categorie marii întemeietori de religii Zarathustra, Buddha, Iisus. Așa au fost de asemenea creatorul anonim al Rigvedei sau al Mioriței. Filozofii adoptă un punct de vedere unitar prin care încearcă să rezolve totalitatea problemelor ontologice și axiologice ale existenței ca de pildă, teoria Ideilor la Platon, a monadelor pentru Leibniz, Deus sive Natura pentru Spinoza etc. Uomo universale este o personalitate de întinsă și semnificativă cultură și totodată un creator polivalent, atât în diverse arte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Tagore. În transposibil unde Nu e nimic și totuși e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe. Poezia și absolutul "Was bleibt aber, stiften die Dichter". Hölderlin Intelectul umană concepe trei forme de absolut: cognitiv, ontologic și axiologic. a. Absolutul cognitiv nu ar putea fi atins de om decât dacă am reuși să cuprindem în aparatul cunoașterii întreg infinitul (expresie improprie, totuși: infinitul nu poate fi considerat un întreg, o totalitate "rotundă", izvorăște mereu din el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de adânc ele se afundă", afirma la rândul său Heraclit din Efes. Aceasta cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a spus de la Marc-Aurel la Eminescu, trupul este un străin în care a fost captată conștiința, spiritul. b. Absolutul ontologic eternitatea entităților ontice, nici ea nu poate fi atinsă. Ființa se află într-o devenire continuă, o moarte de la o clipă la alta, urmând o nouă renaștere, iar pe de altă parte, entitățile individuale poartă in formula lor ființială perisabilitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
repetat, de Heraclit la modul profund tragic: "Noi toți trăim moartea, și toți ne trăim propria moarte". Ca atare, Heidegger, după Heraclit, voia să spună că ne naștem anume pentru a muri. Or, acest lucru arată tocmai caducitatea, inconsistența substanței ontologice întruchipată într-o formă definită, într-un tipar determinat, oricare ar fi acela. Dar, la drept vorbind, la ce bun persistența lor perenă? Ce ar însemna pentru univers, dar și pentru un om, a trăi indefinit în identitatea psihosomatică sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
supraființare eternă. Este posibil ca omul să poată aclimatiza și locui și ale planete, și totodată să prelungească indefinit viața, vindecând-o și de îmbătrânire. Va fi ca în raiul visat de religii. Deci teoretic s-ar putea presupune că ontologic omul va reuși să creeze un asemenea absolut al vieții adică fără maladii, fără suferințe, fără moarte. Dar aparent straniu, Eminescu credea că "absolutul (existenței) este frate cu moartea". Pentru că esența ființării pentru a dura, trebuie să se afle neîncetat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lumea materială pot fi atât de extins și uimitor fructificate, încât am ajuns, de pildă, la descoperiri de mare excepție privind comunicarea la distanțe astrale, atunci energiile noastre spirituale, trăite în voință de absolut valoric, nu se fructifică în circuitul ontologic cosmic nu știm unde și când ? Decăderea culturală și morală actuale tot mai grave, onticitatea profund viciată, negativă până la malefic nu se datorește energiilor negative plecate de la răul de zi de zi al oamenilor și nocivitatea unor "opere" care pervertesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pur semantic, ci a creației, adică a descoperirii unui adevăr neschimbător al vieții, al lumii. Poetul filtrează tot ce trăiește exaltare, deprimare, lumină, beznă prin taumaturgia poetică. El are, în raport cu omul comun, șansa unei modalități superioare de exorcizare a dramei ontologice. Transfigurată liric, tristețea metafizică devine încântare. Scriind: "dacă îmi va reuși poemul, atunci voi fi trăi ca zeii și mai mult nu am râvnit", rezultă că bucuria creării tragicului este un catharsis, care pentru Hölderlin constituia o bucurie mai înaltă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lumea la un sens superior într-un sistem al cuvintelor căpătând energia unei alte ontogeneze. Astfel, poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu. Lumea este metafora lui Dumnezeu, poezia este metafora lumii ideale a omului. Dacă lumea este răsfrângerea ontologică a divinității, poemul este reîntemeierea ontologiei, de la punctul lăsat de Creator la un pisc cât mai aproape de potențialitatea sa ideală. Prin justiție poetică Nietzsche a conceput mitul eternei întoarceri, un dar făcut de viață celor care au crezut în ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
or not to be, that is the question cu dezvoltarea sa pe parcursul celebrului monolog, idee reluată dramatic de Eminescu atât în Mortua est !, cât mai ales în postuma Bolnav în al meu suflet. Filozofic vorbind, ambiguitatea este definitorie pentru formula ontologică umană, viața purtând în ea germenul pieirii. Pe de altă parte, și capacitatea de cunoaștere este ambiguă. Ca atare, cuvintele, instrumentul nostru cognitiv de numire, suferă de două ori: necunoașterea esenței lucrului numit, care rămâne un mister, și faptul că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un fel de Brahman neutru deasupra lui Brahma, care a creat lumea iluzorie. Adică, o primordialitate inabordabilă, aflată înafara jocului gratuit de-a plusul și minusul, și care păstrează potențialitatea, rezervele pozitive, afirmatoare ce ar putea oricând învinge ambiguitatea condiției ontologice umane. Atunci ființarea va fi un poem absolut. Nu va mai exista nici ambiguitatea vieții duplicitară cu moartea, cu nimicul, nici ambiguitatea cuvintelor care repetă modelul aceleiași ambiguități, și nici metaforizarea cuvintelor în vederea unei a treia ambiguități, cea dintre idealitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]