322 matches
-
de artilerie. Japonezii între timp trăgeau permanent în portavioanele americane. Portavionul Gambier Bay, care era ultimul din formație, a explodat și s-a scufundat, multe alte portavioane suferind de asemenea avarii. Spre marele noroc al americanilor, crucișătoarele japoneze foloseau proiectile perforante, care treceau prin corpul navelor fără să explodeze, lăsând în urma lor doar niște găuri mici care puteau fi reparate. Artileriștii japonezi nici nu visau că trag asupra unor nave neblindate, dar oricum pentru tunurile de mare calibru ale japonezilor nu
Bătălia din Golful Leyte () [Corola-website/Science/319314_a_320643]
-
să explodeze, lăsând în urma lor doar niște găuri mici care puteau fi reparate. Artileriștii japonezi nici nu visau că trag asupra unor nave neblindate, dar oricum pentru tunurile de mare calibru ale japonezilor nu prea era altă muniție în afara celor perforante. Căpitanul Evans rănit și echipajul au reușit să facă din nou utilizabil distrugătorul Johnston și cu tunurile funcționabile au deschis din nou focul, de data aceasta trăgând asupra unui mic grup de distrugătoare japoneze care se pregătea de atac cu
Bătălia din Golful Leyte () [Corola-website/Science/319314_a_320643]
-
protejați de un scut din 3 părți, gros de 15 mm. Blindajul era tăiat de la tancurile sovietice de cavalerie BT-7, industria autohtonă nefiind capabilă încă să producă plăci de blindaj de calitate superioară. Vânătorul de tancuri transporta 44 de proiectile perforante de fabricație română, model Costinescu de 6,6 kilograme. Sașiul a fost modificat pentru a face față noilor cerințe: un nou scut de protecție pentru motor a fost montat, pentru a îmbunătăți ventilația. Interiorul a fost modificat pentru că numărul de
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
a fost concepută pentru a asigura sprijin grupei de infanterie din interior, nefiind un vehicul de asalt sau de străpungere a frontului. Blindajul este ușor, fiind însă superior transportoarelor blindate pentru trupe. Blindajul frontal al BMP-1 asigura protecție împotriva proiectilelor perforante de calibrul 20 mm ale tunurilor automate. Blindajul lateral era însă insuficient, fiind vulnerabil la focul mitralierelor grele de calibrul 12,7 mm. În prezent, vehiculele moderne precum CV-90 sunt protejate pe arcul frontal împotriva loviturilor de calibrul 30 mm
Mașină de luptă a infanteriei () [Corola-website/Science/320953_a_322282]
-
automate. Blindajul lateral era însă insuficient, fiind vulnerabil la focul mitralierelor grele de calibrul 12,7 mm. În prezent, vehiculele moderne precum CV-90 sunt protejate pe arcul frontal împotriva loviturilor de calibrul 30 mm și în lateral de loviturile cartușelor perforante de calibrul 12,7 mm. Plafonul, podeaua și partea din spate a cutiei blindate sunt foarte subțiri. Vehiculele proiectate recent sau aflate în faza de proiectare pun accent pe capacitatea de a fi dotate cu seturi suplimentare de blindaj, în funcție de
Mașină de luptă a infanteriei () [Corola-website/Science/320953_a_322282]
-
Regimentului de Cavalerie Blindat "Alcántara", cu garnizoana la Melilla. Tancul spaniol Leopard 2E are la bază modelul Leopard 2A6, și include blindajul suplimentar ascuțit al variantei Leopard 2A5 la turelă. Acest blindaj suplimentar maximizează grosimea blindajului pe care un proiectil perforant subcalibru, stabilizat cu aripioare, cu manșon detașabil, trebuie să o parcurgă pentru a pătrunde în volumul interior al turelei. În mod similar variantei suedeze Leopard 2S (Strv 122), Leopard 2E are un blindaj mărit la plăcile frontale ale cutiei blindate
Leopard 2E () [Corola-website/Science/323813_a_325142]
-
Melara. Țeava tunului este autofretată și oțelită pentru a mări perioada de exploatare. Tunul are manșon termic și ejector de gaze. Muniția utilizată este la standarde NATO și pot fi folosite toate tipurile de lovituri existente, inclusiv proiectile cumulative sau perforant subcalibru, stabilizate cu aripioare, cu manșon detașabil. Armamentul secundar constă într-o mitralieră coaxială de calibrul 7.62 mm și o mitralieră antiaeriană de calibrul 7.62 mm manevrată de către comandant. Blindajul tancului C1 este din oțel. În partea frontală
Ariete () [Corola-website/Science/323823_a_325152]
-
de o frână de gură. Câmpul de tragere vertical era de 15°, iar cel orizontal era de 45°. Tunul anticar M1936 avea o greutate relativ redusă, de 628 de kilograme, având o mobilitate superioară în zonele greu accesibile. Greutatea proiectilului perforant era de 2,3 kilograme, iar a celui percutant era de 1,48 kilograme. Bătaia eficace era de 1,2 kilometri, iar cea maximă era de 6,7 kilometri. Datele privind performanțele balistice ale tunului Schneider M1936 diferă semnificativ. Autorul
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
armament Schneider pentru a suplini pierderile și pentru a dota corespunzător forțele armate române. Inițial, au fost comandate 160 de tunuri din Franța, iar Concordia urma să fabrice 140 de tunuri sub licență. Totalul proiectilelor (explozive și de "ruptură", adică perforante conform terminologiei epocii) de calibrul 47 mm achiziționate era de 80.313 lovituri. În luna octombrie a anului 1942, rata de producție a tunurilor Schneider model 1936 era de aproximativ 14 exemplare pe lună. Cele 300 de tunuri antitanc Schneider
Tun antitanc Schneider calibru 47 mm model 1936 () [Corola-website/Science/323169_a_324498]
-
ruse. Modelul fabricat sub licență poate fi deplasat cu viteza maximă de 50 km/h pe șosea și 20 km/h pe teren. Punerea în baterie durează 2 minute și jumătate. Obuzierul poate folosi următoarele muniții: proiectilul exploziv OF540, proiectilul perforant BR540, proiectilul cumulativ BK540R, proiectilul de iluminare S540R, proiectilul pentru difuzare materiale materiale tipărite A540 și proiectilul de ruptură beton G530. Obuzierul calibrul 152 mm Model 1981 a intrat în dotare la 1 august 1982. În prezent, este în dotarea
Obuzier 152 mm M1955 (D-20) () [Corola-website/Science/324063_a_325392]
-
a atins bătaia maximă de 33 kilometri după 1990. Tunul A412 are cadența de 7-8 lovituri pe minut, viteza de marș 50 km/h pe șosea și 20 km/h în teren, iar muniția este de tip exploziv OF482M sau perforant BR482B. Piesa de artilerie era deplasată cu ajutorul tractoarelor de artilerie TMA-83, ATS-59G sau camionul DAC 665T 6×6. În anul 1985, tunul A412 de calibrul 130 mm Model 1982 era în dotarea unui divizion din regimentul de artilerie tunuri-armată (la
Tun 130 mm M1954 (M-46) () [Corola-website/Science/324071_a_325400]
-
camera proiectilului erau copiate de la tunul german PaK 40. Scutul de protecție avea forma unei jumătăți de hexagon, fiind construit din două foi de tablă de oțel cu grosimea de 6 mm, distanțate la 20 mm una de cealaltă. Proiectilul perforant tip „Costinescu”, cu greutatea de 6,6 kilograme, era o combinație între proiectilul german PzGr 40 ("Panzergranate 40") și tubul cartuș britanic „Vickers”. Tunul DT-UDR Nr. 26 avea o viteză inițială a proiectilului de 1040 metri pe secundă (energie la
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
era superioară atât tunului sovietic ZiS-3 (745 m/s, 175 tfm), cât și celui german PaK 40 (990 m/s, 205 tfm). Durata de exploatare a țevii a fost determinată în vara anului 1943, fiind estimată la 500 de proiectile perforante. Aceasta era semnificativ redusă în comparație cu tunul german PaK 40 (6000 de lovituri antitanc), însă țeava putea fi înlocuită relativ ușor. Luneta panoramică și înălțătorul erau model „Șeptilici”, fiind realizate în țară de către Întreprinderea Optică Română. Reșița Model 1943 combina simplitatea
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
și bătaia maximă a tunului sovietic ZiS-3 cu puterea de perforare a tunului german PaK 40. Tunul putea străpunge peste 100 de milimetri de blindaj dispuns la un unghi de 30ș la distanța de 500 metri. Bătaia eficace pentru proiectilul perforant era de 1,5 kilometri. Bătaia maximă a proiectilului exploziv era de 11,4 kilometri. Greutatea în baterie era de 1430 kilograme, iar în bătaie de 1470 kilograme. Cadența de tragere era de până la 20 de lovituri pe minut. Debitele
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
Procesul de fabricație a fost supervizat de colonelul Valerian Nestorescu, acesta având la dispoziție comisii militare de recepție și control. Muniția necesară a fost fabricată la Uzinele Emil Costinescu din Sinaia. Inițial, comenzile pentru proiectile erau disproporționate: 2000 de lovituri perforante și 200 de lovituri explozive pentru fiecare tun. La intervenția colonelului Nestorescu, raportul a fost modificat corespunzător. Reducerea numărului de proiectile perforante a condus la creșterea performanțelor antitanc ale acestora, prin utilizarea unor aliaje speciale. Producția piesei antitanc a fost
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
a fost fabricată la Uzinele Emil Costinescu din Sinaia. Inițial, comenzile pentru proiectile erau disproporționate: 2000 de lovituri perforante și 200 de lovituri explozive pentru fiecare tun. La intervenția colonelului Nestorescu, raportul a fost modificat corespunzător. Reducerea numărului de proiectile perforante a condus la creșterea performanțelor antitanc ale acestora, prin utilizarea unor aliaje speciale. Producția piesei antitanc a fost oprită în decembrie 1944 din ordinele forțelor sovietice de ocupație. Numărul exact al tunurilor fabricate în total diferă în funcție de sursă. Cel mai
75 mm Reșița Model 1943 () [Corola-website/Science/324146_a_325475]
-
turelei, între cele două tunuri. Fiecare tun are o cadență de 550 de lovituri pe minut. Tunurile au o lungime de 3,15 m, cu o viteză inițială a proiectilului de 1.440 m/s (utilizând proiectilele FAPDS, lovitură subcalibru perforantă frangibilă cu sabot detașabil) și o bătaie eficace de 5.500 metri. Tunurile automate "KDA" pot folosi două tipuri de muniție diferite, autotunul antiaerian fiind echipat de obicei cu 640 de proiectile antiaeriene și 40 de proiectile pentru țintele terestre
Gepard () [Corola-website/Science/322643_a_323972]
-
perforează tendoanele mușchiului flexor superficial al degetelor (trec prin orificiile formate de bifurcația tendoanelor flexorului superficial al degetelor). La nivelul falangelor medie și distală dispoziția tendoanelor flexorilor degetelor este inversată: tendonul mușchiului flexor profund al degetelor este situat anterior (tendon perforant) iar tendonul mușchiului flexor superficial al degetelor posterior (tendon perforat). Tendoanele flexorului profund al degetelor se termină inserându-se pe fețele palmare (anterioare) ale bazelor falangelor distale (falanga a III-a) ale degetelor 2, 3, 4, 5. La antebraț mușchiul
Mușchiul flexor profund al degetelor () [Corola-website/Science/331772_a_333101]
-
al degetelor, care astfel din posterior devine anterior, superficial și trece înaintea tendonului mușchiului flexor superficial al degetelor. Prin urmare, la nivelul falangelor medie și distală dispoziția tendoanelor este inversată: tendonul mușchiului flexor profund al degetelor este situat anterior (tendon perforant) iar tendonul mușchiului flexor superficial al degetelor, posterior (tendon perforat). La degete, tendoanele mușchiului flexor superficial al degetelor și al mușchiului flexor profund al degetelor trec prin câte un canal osteo-fibros, format de fața anterioară a falangelor și de câte
Mușchiul flexor superficial al degetelor () [Corola-website/Science/331765_a_333094]
-
la +13,5°, în timpul Primului Război Mondial turelele fiind modificate pentru a permite o elevație de 16°. Tunurile trăgeau cu proiectile de 390 kg, la o viteză la gura țevii de 831 m/s; la o elevație de 13,5°, cu proiectile perforante, aceasta oferea o distanță de tragere de până la 16.450 m. La o elevație de 16°, bătaia tunurilor a fost extinsă până la 18.686 m folosind proiectile mai aerodinamice, dar puțin mai grele. Cadența acestor tunuri era de două lovituri
HMS Dreadnought () [Corola-website/Science/331784_a_333113]
-
pentru fața superioară a colului talusului. "Artera sinusului tarsian." Aceasta artera mare este este prezentă constant și se anastomozează întotdeauna cu artera canalului tarsian. Ea este formată dintr-o anastomoză a unei ramuri a arterei dorsale a piciorului cu ramura perforantă a arterei peroniere ("Ramus perforans arteriae fibularis"). Artera sinusului tarsian trimite direct mai multe ramuri în talus irigându-l abundent lateral. "Artera peronieră" numită și "artera fibulară" dă ramuri mici care se unesc cu ramurile arterei tibiale posterioare, formând o
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]
-
ramuri în talus irigându-l abundent lateral. "Artera peronieră" numită și "artera fibulară" dă ramuri mici care se unesc cu ramurile arterei tibiale posterioare, formând o rețea posterioară în jurul talusului, însă contribuția acestei artere în vascularizația talusului este nesemnificativă. "Ramura perforantă a arterei peroniere" ("Ramus perforans arteriae fibularis") contribuie la formarea arterei sinusului tarsian. Talusul este solid fixat între cele două maleole, care în același timp îi oferă și o oarecare protecție, aceasta contribuind la soliditatea articulației gleznei. Din această cauză
Talus () [Corola-website/Science/334707_a_336036]