359 matches
-
au mai făcut câte un șpriț, fără să remarce că Maria intrase În casă cu discreție și Îi privea fericită, neîndrăznind să se miște, nici să respire, ca nu cumva să Întrerupă scena miraculoasă la care asista gata să o podidească plânsul. 9 — Așadar, nu a făcut-o, și-a zis În gând. Bineînțeles că trebuia să Îl publice, să Îi arate lui Birică marfa... Așteptase ca noaptea să facă tăcere peste pământ Înainte să deschidă scrisoarea lui Carara, simțea el
Tratament împotriva revoltei by Claudiu Soare () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1326_a_2709]
-
de gândire (cred că nu ați uitat, trei secunde și jumătate), Dumnezeu i-a spus și lui cu glas blajin: „Fiule asta o să se întâmple cu siguranță la 50 de ani după moartea mea”. Auzind aceasta, pe rus l-a podidit pe loc un plâns din acela cu noduri de îți era mai mare mila și a plecat cu jalea în suflet, sorbind vârtos dintr o sticlă de vodcă pe drumul de întoarcere spre maica Rusia. Sfântul Petru, a împins apoi
Apocalipsa după nea Grigore by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/325_a_572]
-
în anotimpurile calde, când zilele erau lungi, pentru a-și alina durerile împreună cu ei. Trecuse un an și jumătate de când murise George. Viața ei se desfășura în virtutea inerției; serviciu, casă. De fiecare dată, când își aducea aminte de el o podidea plânsul. Fotografia lui stătea într-o ramă, la căpătâiul patului. - Frusina, o întrebă tatăl ei într-o zi, de ce nu mergi iar la formația de dansuri, la cămin, am auzit că se fac concursuri în fiecare an. - Tată, nu pot
Răscrucea destinului by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91692_a_92369]
-
să mă ridic în picioare. Ținându-mă strâns cu mâinile de nas și de gură, mă indepărtez, ghemuit, centimetru cu centimetru, lipit de temelia casei, ascuns. Și, dintr-odată, iute cât ai clipi, în timp de respir printre degete, mă podidește și pe mine plânsul. Suspin violent, de parcă aș voma. Mă doare burta. Am dinții adânc înfipți în palmă și îmi bușesc mucii pe mâini. Bărbatul își trage nasul, tare și bolborosind. Plouă mai tare, și apa mi se strecoară în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
plecă să-și uite durerea pe trauler, Înecînd-o În mare. Marie rămase singură, În mica Încăpere joasă. Îi era de ajuns să Închidă ochii pentru ca zidurile să-i readucă În minte rîsetele copiilor de atunci. Își Înghiți lacrimile care Îi podideau ochii - durerea mai putea aștepta -, amintindu-și un amănunt. Panica lui Nicolas cînd aflase de moartea lui Gildas. Identică panicii pe care o vădise În noaptea precedentă, cînd se Întorsese tîrziu la hotel. Se gîndi la brățara Audei Pérec, descoperită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
să simtă parfumul acru al pielii ei, În păr, În barbă, sub unghii... — Cine ești? șopti. Ea Își Îndreptă degetul arătător spre piept. Chiar În lentoarea acestui gest, cercurile de aur vibrară, emițând obișnuitul sunet metalic. — Beatrice. Pe Dante Îl podidi un sughiț. — De unde știi? bâigui dânsul cu o voce sugrumată. Cine ți-a spus acest nume? Pietra, curva aia... — Beatrice, repetă femeia. Îmi vreau răsplata, adăugă ea cu un glas fără ton, ca și când nu ar fi priceput Înțelesul a ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
tine, cîte sacrificii ai făcut și la cîte privațiuni ți-ai supus suflețelul de martir, i auzi ce spune aici, cum ți-ai înăbușit amorul de dragul ei, îmi vine să-ți plîng de milă, nu alta, uite că mă și podidesc lacrimile văzînd cît ai suferit tu din cauza unei fufe, care nici măcar să te alinte ca lumea nu e în stare, ca să nu mă gîndesc mai departe. Îmi vine să mă reped la tine să-ți smulg părul din cap, îi
Dansul focului sau 21: roman despre o revoluþie care n-a avut loc by Adrian Petrescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1317_a_2723]
-
s-au obișnuit cu lipsa de lumină și am văzut-o pe Madeleine - un nud luminos pe un petic de cuvertură. Ne-am împreunat atât de viguros, încât arcurile patului au izbit podeaua. Madeleine își croi drum între picioarele mele, podidindu-mă cu sărutări, mi-o întări și apoi se răsuci rapid pe spate. Am pătruns-o, cu gândul la Betty și la coloana cu șerpi, apoi am alungat acel gând, concentrându-mă asupra tapetului cojit din fața mea. Voiam s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1945_a_3270]
-
dezvinovăți. Un puștan obraznic, slab, numai piele și os, cu capul ascuțit ca o pasăre, a venit atunci prin spatele ei și i-a sfâșiat bluza. Marta s-a întors fulgerător și l-a pleznit peste obraz, de l-a podidit sângele. Și toți pescarii, după o clipă de uluială, au început să râdă la mesele lor. Râdeau continuu, iar râsul lor puternic se rostogolea de-a lungul uliței, în vreme ce, furios și umilit, puștanul s-a făcut nevăzut. Marta privea omizile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
ceața. Acum nu mai vedeam pasărea. Îi auzeam numai chemările. Ceața devenea din ce în ce mai deasă și mai scârboasă, mi se lipea de mâini și de ochi și, deodată, în timp ce mă luptam să păstrez echilibrul bărcii pe valuri, am simțit cum mă podidește o sudoare rece, de spaimă. Fiindcă nu departe de barcă, am văzut rotindu-se prin apă un rechin. Apoi, o întreagă haită de rechini a început să-mi dea târcoale, ca într-un dans. De frică, mi-a scăpat o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
asta: talent! Pentru cine?! Pentru fătălăii de Optzeciști... Păi, proletcultiștii mei, cât sânt de calomniați, erau măcar viguroși ca bărbați. Când tropăiau, despicau munții. Când băteau pas de defilare, săltau fustele la cucoane în cap. Răcneau un hei-rup de te podidea sângele pe nas... - Șaizeciștii, admit, unii erau coioși. Dădeau un strănut și fisurau barajul hidrocentralei de la Bicaz... Pe care însă - vah! vah! vah! - tot ei, în nenumărate rânduri, îl slăviseră... De parcă ar fi fost cel puțin Războiul Troiei acest baraj
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
scurgă înapoi, în cartier, toată crema cumetrilor... Care de pe unde se înțepeniseră. Prin itebeuri, troleibuze, cârciumioare... șanțuri, ateliere, pișoare, băcănii... beciuri de miliție (unde-i deznodaseră din cafteli plutonierii, să declare de pe care șantiere speriaseră cheresteaua). Din cimitire, unde îi podidiseră cu săpăligele groparii. Oamenii cimitirelor ducând lupte de vorbe cu ei să se lase din nou îngropați, fiindcă, bughindu-i cum se fâțâiau cu coșciugele pe ei, îi luaseră drept niște căcăcioase de stafii care încurca circulația... - Bruță... Hep!... Dar nu
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
viu, gras, miezos, îndopat cu împuțiciunile asimilate, semn că, pe sub scoarțele pavajelor centrale ale Bucureștiului, mai pulsează ceva din inima pârâiașului care circumscria punctele descântate ale orașului. 98 DANIEL BĂNULESCU - Dar de ce, fă? De ce-mpietrește?... Ce le-arăți? Din încăperile podidite de întuneric și de răcoare ale imobilului se prelinse un clănțănit dulce de clopoțel. Năsoasa își ciuli antrenată bănuții translucizi ai urechilor și, descifrând semnalul, buzele îi citiră instictiv. - Cugete dulci, bucuriile inimii... Asta înseamnă că, deși i-a găsit
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
a fi tătic, deși teoretic știa cum stă treaba aceasta, a procedat cu acea maturitate care se pierde, genetic, În noianul neamurilor de mult apuse, s-a Îmbătat strașnic! A băut mai Întâi singur cu gândurile sale până l-au podidit lacrimi mici și fierbinți, apoi cu apropiații și a continuat cu oricine se Întâlnea, prieteni, dușmani, nu mai alegea, tuturor aducându-le la cunoștință, În mod invariabil, cu aceeași frază care i se părea destul de elaborată și reprezentativă pentru un
Milenii, anotimpuri şi iubiri (sau Cele şase trepte ale iniţierii) by VAL ANDREESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1708_a_2958]
-
mai mult de-o săptămână și-a început ramazanul cel mare. Cu trei puni în traistă n-au dus-o nici două zile. - S-au pus pe capul nostru, vor să ne dibuie! se căina Sandu, într-o seară -la podidit pe codoș. A dat un plâns în el de nu se mai potolea. ; - Ce-ai, mă curcă? -la luat Piele în râs. - Nu știu. Mi s-a urât. M-a făcut mama inimă slabă, n-ar mai ajunge-o țarina
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
lupi și-i da ghes armonistului: Aseară ți-am luat cercei, Astăzi te văd fără ei, Cine ți-o mai lua cercei Să stea agățat ca ei... Pe Neacșu îl trecuseră apele. Își aduse aminte de curva lui și-l podidi plânsul. - Cântă, mă, cântă, strigă la el Anghel. - Cântă, Anghele, că n-o să mai văd lumea asta... Anghel se ținea mai bine. In sânge îi mai alerga rachiul băut înainte de plecare. Nici mâinile nu-i înghețaseră și trăgea vârtos pe
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
lui martie, subțire. Pe coana Chirița o înfiora toată, umplîndu-i fustele. - A, coană Marghioalo! Din casă se auzea un bufnet și o vorbă: "s-acasă!"; se bucura bătrâna. Îi auzea motanii căzând de pe scrinuri, miorlăind să iasă afară, că-i podidise și pe ei arșița înșelătoare a primei călduri. - O, că vin! făcea muierea din casă. În salcâmii lustruiți de crivăț se posomora cerul cât era el de albastru, numai cu niște floace albe călătoare, ca spuma mării. Pe poteci, dinspre
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
cioburi de imagini răzlețe, din frânturi de ziare străine sau din poveștile auzite pe ici, pe colo în atât de mica lume a acelui orășel. Abia intrând în frizeria domnului Albrechtino i-am simțit lipsa lui Ghidale. Aproape că mă podidiseră lacrimile când m-am așezat pe scaunul înalt și când, cu obișnuitu-i hârâit în voce, domnul Albrechtino mi-a șoptit la ureche: „Dacă vrei, poți plângi, baiat la tom Ițac plecat, tu rămas. Dar eu dăm voie la tine să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fac impresie? Să mă dau mare, cum se spune, cu lecturi la zi. Credeam într-adevăr în conspirația evreilor, despre care tot peroram? Nici măcar nu-mi mai aminteam de jurămintele mele cu Ghidale, din anii prieteniei noastre. Uitasem cum mă podidea plânsul când intram în frizeria domnului Albrechtino? Uitasem de timbrul acela cu marele fluture tot străbătând văzduhuri spre înălțimi doar de el adulmecate? Nu cred. Nu uitasem nimic. Dar nici nu știu de ce vorbeam aiurea. Nu aveam nici un temei. Nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cu un blid de mâncare în tindă, la ușa fetei. Din casă, fata i-a răspuns cu o jale de-ți frigea inima. Ea nici nu vroia să audă de nimic și o ținea într-un plâns. Pe Domnica o podidiră lacrimile. - A să moară, ghiata fată... a să moară de foami șî di săti... șî di inimă ră!... * ...La câteva zile, după ce Suru a fost lăsat în inima codrului în miez de noapte, un urlet jalnic, neînchipuit de jalnic, din
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
când stai s-o pui în cumpănă cu fericirea deplină a sufletului?” El, Șerban, nu făcuse decât să aspire la deplinătatea fericirii sufletești! Sună sofistic și cinic. Victoria trece printr-un șoc, în vecinătatea morții și a nebuniei. Fiul este podidit de lacrimi, trăind în plin mysterium tremendum 1, ca întoarcere a „fiului risipitor” pregătit pentru căință, salvându-și, astfel, și mama, care l iartă. Ce-i drept, acest moment final nu este suficient de bine susținut artistic, dar este o
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
venit la Școala nr. 2532, domnule... Vorba îi este întreruptă de o minge care îi fîșîie pe lîngă ureche ca o ghiulea și se oprește în plină față la domnul Pantelimon. Ochelarii cu ramă de aur explodează, pe nări îl podidește borșul și lumea îngheață. Doamna Eliza reacționează imbecil: Care ești, mă? Cine-i asasinul? Atît "asasinul", cît și gașca o rup la fugă și în cîteva secunde au dispărut. Sora medicală își intră în rol și îndeasă dopuri de vată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
înainte de a face asigurarea. Se încruntă și privește urît spre președinte. Acesta ripostează cu o privire și mai cruntă. Doar îngerul rămîne la fel de blînd și ocrotitor. Procesul său începe și Iosif se uită urît la președinte, se bîlbîie și îl podidește plînsul. Nu-ți fă iluzii că plînsul are vreun efect. Dar nu de asta plîng. Atunci? Mi-i ciudă că mă umilesc inutil. Iosif așteaptă verdictul cam nepăsător. Urîtul ăla nu putea decît să fie și rău. Era să leșine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
o ajutau cu ce puteau și ei, că erau săraci lipiți pămîntului. Vecinul din deal, Costică Bostan, aducea și el fetei cîte ceva și ea îi mulțumea sexagenarului cu multă recunoștință. Mulțumesc, tătuță. Mata ai rămas tătuța meu, ofta Lara podidită de lacrimi. Costică vizita însă foarte frecvent și geamul fără perdea al fetei și uneori stătea martor la scene reușite, chiar dacă erau improvizate de flăcăi amatori. Bărbatul suferea la vederea unui corp splendid de femeie, cu o carnație minunată, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
cere decât o mică prelungire. Adevărul, În cazul lui, e că nu mai avea chef de nimic; pur și simplu nu mai vedea niciun motiv ca să continue. În aceeași seară, regăsi o fotografie, făcută la școala primară din Charny; Îl podidi plânsul. Așezat În bancă, băiatul ținea În mână o carte deschisă. Privea țintă la obiectiv, surâzând, plin de bucurie și de curaj; iar acel copil, lucru de neînțeles, era el. Copilul Își făcea temele, Își Învăța lecțiile cu o gravitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]