1,577 matches
-
opri, din păcate, la savantele nuanțări, pornite din această dihotomie autohtoni-periferici, care și în istoria noastră a demonstrat și încă mai demonstrează acea tensiune existențială, să-i zicem, în clarificarea pozițiilor dintre "naționaliști" și "cosmopoliți", și, într-un final, dintre "postmoderniști" și "transmoderniști" ultimul termen un concept adoptat ca metodă sau curent de culturalitate al viitorului, extras fiind, sau afin Manifestului "Transdisciplinaritatea", al unui alt român universal, savantul cuantic Basarab Nicolescu, în căutarea unui "proiect de viitor dincolo de orice dogmă și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Urmuz, Ion Vinea), ortodoxiști (N. Crainic, L. Blaga, V. Voiculescu), tradiționaliști (Zaharia Stancu, Radu Gyr). În ultimă instanță, și ei au fost eclipsați de moderniști (T. Arghezi, G. Topîrceanu, A. Cotruș) care, la rândul lor, au fost ironizați de cohorta postmoderniștilor în frunte cu M. Cărtărescu. În mod firesc, și pe aceștia îi așteaptă, inevitabil, aceeași soartă, fiindcă pe moșia literară lucrată de ei, răsar deja cei care urmează să-i conteste. E un tablou al dezvoltării dialectice, în evoluție, a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
secolul al X-lea, cea ungară într-al XI-lea, în schimb, conform lui N. Manolescu, noi începem să avem literatură de abia la mijlocul secolului al XVII-lea". O descoperire "epocală" a lui N. Manolescu, în același spirit al resentimentului postmodernist, este și inexistența literaturii populare, eliminând folclorul din lucrarea sa. Din fericire, nu și din istoria autentică a poporului român, deoarece un autor își poate permite orice năzbâtie doar în propria carte. "Nu se poate vorbi de o tradiție literară
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
să fie și original în alegerea concepției Istoriei critice a literaturii române, autorul a găsit această revoluționaristă formulă a modificării canonului central național, pornind de la modelul lui Harold Bloom. N. Manolescu însă s-a ambiționat să rămână promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi în agonie, pe când cercetătorul american reprezintă ethosul transmodernității. Sunt două direcții filozofice diferite și ostile una față de alta, din care motiv a și răsărit bizara struțocămilă literară manolesciană. Autorul ei a preferat această opțiune tocmai pentru că, după cum conchide
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
transmodernității. Sunt două direcții filozofice diferite și ostile una față de alta, din care motiv a și răsărit bizara struțocămilă literară manolesciană. Autorul ei a preferat această opțiune tocmai pentru că, după cum conchide Th. Codreanu, "s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental și, implicit, românesc, atacând chiar "centralitatea" eminesciană, sub pretextul că sintagma "poet național" este o "aberație culturală"". Acest aspect al "distrugerii" amintește, involuntar, de imnul kominternist Internaționala, din care s-au inspirat revoluționarii bolșevici în Rusia
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
unul dintre catalizatorii actului creativ, dar atunci când "creația" este supusă totalmente unei ideologii, ea poate lesne să se transforme într-o acțiune distructivă. Faptul că în lucrarea manolesciană literatura română din Basarabia lipsește cu desăvârșire explică, la prima vedere, mentalitatea postmodernistă a autorului, adică intenția de a remodela canonul național românesc. Or, literatura română din Basarabia s-a păstrat și a evoluat în condițiile vitrege ale istoriei doar grație centralității canonice a lui Eminescu. Nu întâmplător îi irită pe unii postmoderniști
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
postmodernistă a autorului, adică intenția de a remodela canonul național românesc. Or, literatura română din Basarabia s-a păstrat și a evoluat în condițiile vitrege ale istoriei doar grație centralității canonice a lui Eminescu. Nu întâmplător îi irită pe unii postmoderniști celebrul vers al lui Gr. Vieru " De avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece". Atitudinea lui N. Manolescu, însă, de respingere a basarabenilor pare să fie alimentată și de niște surse și concepte ideologizate. După cum observă Th. Codreanu în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a discredita în văzul lumii, cu mai multă sau mai puțină ostentație, tocmai aceasta coordonată specifică, proprie românității. Unul dintre aceștia pare a fi și Nicolae Manolescu, cel care în Istoria literaturii sale "s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental și, implicit, românesc, atacând chiar "centralitatea" eminesciană, sub pretextul că sintagma "poet național" este o "aberație" culturală". Sunt, poate, cele mai dure aprecieri la adresa monumentalei sale întreprinderi, comentată pe larg în presă, la radio, la televizor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Harold Bloom, a cărui carte, Canonul occidental, este în vogă pe plan mondial. Dar întâlnirea criticului român cu cel american s-a dovedit a fi una a vârstelor critice diferite până la a fi incompatibile. Nicolae Manolescu este promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi, în agonie, pe când Harold Bloom reprezintă ethosul transmodernității, direcția filosofică dinspre care vine fiind neoconservatorismul american, ostil față de ceea ce autorul numește Școala resentimentului, oglindă a mentalității postmoderne politically correct. De aici s-a născut straniul hibrid care este
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
felul struțocămilei cantemiriene. Singurul element, aparent comun, este esteticul, care e și fundamentul canonului. Faptul ar fi trebuit să fie o garanție pentru reușita istoriei manolesciene. Numai că autorul nostru a deformat conceptul de estetic în sensul parodicului și jocului postmoderniste, încât fatalitatea apariției struțocămilei literare n-a dispărut". Demersul lui Theodor Codreanu e unul riguros metodic și... explicativ. În primul rând cată să înțeleagă și să detalieze chestiunea... canonului, care este axul de construcție al întregii istorii literare manolesciene. El
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
volumul vizat constituie, în fapt, un "straniu hibrid". Și iată și explicația: "Simțind riscul, N. Manolescu a inventat metoda scrierii la două mâini, ceva de felul struțocămilei cantemiriene". De aici, probabil, deformarea conceptului de estetică "în sensul parodicului și jocului postmoderniste, încât fatalitatea apariției struțocămilei literare n-a dispărut". Așa se explica, după cum conchide Th. Codreanu, încercarea de "împăcare" a istoriei literare de tip călinescian cu "istoria canonică" a lui Harold Bloom. Din toate aceste motive autorul se simte obligat să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
se simte obligat să precizeze că eseul său "are o miză precisă: responsabilitatea în fața literaturii române". Așadar Istoria "canonică" trebuie înțeleasă și percepută drept o replică la convingerile lui Nicolae Manolescu, pentru că acesta s-a lăsat sedus ideologic de "mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental". Nu întâmplător Th.C. consideră că N. Manolescu se numără printre "puținii critici români importanți care au eșuat în fața lui Eminescu". Și acest eșec explică sau ne face să înțelegem de ce e vorba într-adevăr de un
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în "corecte" și "incorecte" politic, trecând la separarea tranșantă a grupurilor sociale "bune" de grupurile "rele" și terminând cu lansarea de "formule bune și formule rele de stat național". Un ideologism agresiv, neîngăduitor se insinuează în aceste "construcții" ale deconstructiviștilor postmoderniști. Ontologia, demonstrează Theodor Codreanu, a fost eliminată din ecuația gândirii lor partizane, transcendența suprimată sau caricaturizată până la consecințe inverse, iar adevărul se pomeni ocultat prin mutilare și falsificare tendențioasă de către o logică binară, rigidă și reducționistă. O dublă referință, la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
o explicație epistemologică edificatoare: "Logicile bivalente pariază numai pe una dintre fețele ființei-ca-ființare, căzând în capcana antitezelor monstruoase". "Antitezele sunt viața" e "maxima-cheie a gândirii eminesciene", susține autorul. La ea se raportează întregul eșafodaj metodologic al disocierilor sale de ethosul postmodernist, profund resentimentar, în favoarea ethosului "antitezelor împăcate". E disocierea dintre ideologie, care ține partea uneia dintre antiteze, și adevăr, între "raționalismul în exces" al "aristotelicilor întârziați" și "gândirea transmodernă". "Transmodernismul" este conceptul ("mai îngăduitor") al volumului cu același titlu, apărut la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
exces" al "aristotelicilor întârziați" și "gândirea transmodernă". "Transmodernismul" este conceptul ("mai îngăduitor") al volumului cu același titlu, apărut la editura "Junimea" în 2005, prin care Theodor Codreanu încearcă să ofere o soluție pentru depășirea impasului ontologic și epistemologic modernist și postmodernist în raport cu transcendența. De fapt, firul ideilor sale urmează aici, ca și în celelalte cărți ale sale, calea unei Tradiții consacrate (majuscula trimite la o arheitate, nu la un calificativ de excepție) în continuarea gândirii "arheului" lui Eminescu, "arhetipului" lui Eliade
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
al vocației proprii) în absolut, pe cealaltă se regăsesc: Demiurgul cel Rău (antiteza Dumnezeului treimic), terțul exclus, timpul linear al progresului sans rivages, istoricismul cu evoluția în salturi ("revoluționare"), globalismul omogenizant, ideea canonului cultural "occidental" (fără variante naționale), canonul literar postmodernist al gratuității sans rivages (al Nimicului, altfel spus), "România rătăcitoare", norodul-mutant moștenit din comunism, istoria integrată, falsa intelighenție fără de Dumnezeu, fără de neam și fără de țară sau, cu o vocabulă a lui Paul Goma, "autocronii" corectitudinii politice. În ultimă instanță, ca să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
canonul Eminescu prin canonul Levantului cărtărescian ca emanație ultimă (și supremă) a canonului literar românesc. "Gratuitatea estetică în canon este ontologică, la antipodul jocului de "cuvinte goale"". Altfel spus, ea este consubstanțială categoriilor suferinței, profundului și sacrului, categorii opuse poeticilor postmoderniste ale juisării, jocului și concretului secularizant. E un argument redutabil al criticii ontologice "incorecte". Când H.-R. Patapievici scrie că "steaua lui Eminescu a apus", că poetul nostru național a devenit "cadavrul din debara", el nu improvizează (iresponsabil) pur și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
globalistă a literaturilor prin estetic și istoricizare. Un estetic separat de matricea sa ontologic-arheală, rupt abuziv de singularități și o istoricizare totalitar-reducționistă fixată pe problematica "echității" minoritare. Și, ca o remarcă fundamentală la polemica în jurul lui Eminescu și canonul occidental: "Postmoderniștii trăiesc cu iluzia ideologizantă că noi îl inventăm pe Shakespeare și pe Eminescu, pe când, în realitate, ei ne inventează pe noi". Aproape ca la Fericitul Augustin: "Tu erai, Doamne, în mine și eu eram în afara mea". Să recunoaștem, dacă ar
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
un joc amăgitor cu adevărul", cum completează Hugo Friedrich. Replica lui Ion Barbu: joc secund. Se pare că de aici începe și despărțirea celor doi poeți. Peste ani, jocul filologic mallarméean va fi preluat de modernism, de avangarde și de postmoderniști; în schimb, jocul secund barbian continuă să fie secretul ermetismului canonic." (p. 329) Dar care joc secund, iată, prin lucrarea lui Theodor Codreanu, se deschide în cheie transmodern(ist)ă. Acesta este și meritul principal al criticului, care se bucură
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
acelor "texte nevinovate... scrise mai mult intuitiv decât prin deducții și inducții", care au produs chiar unui critic de reală valoare impresia de filozofare gratuită, dar care totuși "nu-l recomandă nicidecum pe Victor Teleucă în postura fabricatorului de texte postmoderniste", deoarece textele lui Victor Teleucă au ieșit dintr-o "stare halucinantă" (p. 258-259). Am evidențiat câteva particularități definitorii ale creației lui Victor Teleucă în viziunea exegetică a lui Theodor Codreanu, a căror înțelegere ne poate apropia mult de miezul autentic
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a „dezvrăji” cunoașterea, prin coborârea ei la nivelul vieții cotidiene. Asupra acestui aspect vom reveni în contextul analizării fundamentelor sociale ale abordării integrate a curriculumului. Revenind la epistemologie, sesizăm poziții diferite ale autorilor postmoderni. P.M. Rosenau (1992) distinge între perspectiva postmoderniștilor afirmativi și cea a postmoderniștilor sceptici. Viziunea asupra realității este cea care îi diferențiază pe postmoderni, ei luînd în considerare, indiferent de orientarea din care se revendică, imposibilitatea „oricărei viziuni asupra realității care presupune independența proceselor mentale individuale și a
[Corola-publishinghouse/Science/2333_a_3658]
-
ei la nivelul vieții cotidiene. Asupra acestui aspect vom reveni în contextul analizării fundamentelor sociale ale abordării integrate a curriculumului. Revenind la epistemologie, sesizăm poziții diferite ale autorilor postmoderni. P.M. Rosenau (1992) distinge între perspectiva postmoderniștilor afirmativi și cea a postmoderniștilor sceptici. Viziunea asupra realității este cea care îi diferențiază pe postmoderni, ei luînd în considerare, indiferent de orientarea din care se revendică, imposibilitatea „oricărei viziuni asupra realității care presupune independența proceselor mentale individuale și a comunicării intersubiective” (p. 110). Posibilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2333_a_3658]
-
întreține într-un anumit timp și spațiu. Această perspectivă urmărește identificarea „relațiilor de forțe” care se articulează și se rearticulează permanent, dând naștere unor structuri - cognitive, organizaționale sau sociale - „cu geometrie variabilă” (Lipovetsky, 1996). g) Conversația lingvistică este, în opinia postmoderniștilor sceptici, singura realitate despre care putem vorbi. Universul cunoașterii este, la rândul său, un univers al discursurilor, un exercițiu de „punere în limbaj”. „Comunitățile de discurs” sunt singurele realități în cadrul cărora se poate vorbi despre înțelegere, despre acțiune cu sens
[Corola-publishinghouse/Science/2333_a_3658]
-
Bureau of Education. Skelton, A., 1997, „Studying Hidden Curricula: developing a perspective in the light of postmodern insights”, Curriculum Studies, vol. 5, 2. Slattery, P., 1995, Curriculum Development in the Postmodern Era, Garland Publishing, New York, Londra. Sliwerski, B., 1996, „Perspectiva postmodernistă a educației adulților”, Paideia, 2. Smith, M.K., 2002, „The theory and rhetoric of the learning society”, The encyclopedia of informal education, www.infed.org/lifelonglearning/b-lrnsoc.htm. Stanciu, I.Gh., 1995, Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX, Editura Didactică și
[Corola-publishinghouse/Science/2333_a_3658]
-
sociale pe baze raționalist-științifice. Această criză a luat forma unei noi orientări influente, atât în filosofie, cât și în științele sociale: postmodernismul. Haralambos și Holborn (2004, p. XIII) identifică în gândirea sociologică actuală o conectare interesantă între starea de spirit postmodernistă, caracteristică societăților occidentale, și noua atitudine față de ideea de schimbare prin proiectare științifică. Autorii estimează că sursa acestei orientări o reprezintă pierderea încrederii în știință și tehnologie, scepticismul față de beneficiile planificării raționale, față de eficiența organizațiilor raționale birocratice de a satisface
[Corola-publishinghouse/Science/1956_a_3281]