349 matches
-
fost situația, cel puțin până la începutul decadei 30. Pentru matematicienii din afară de Göttingen (cei care sunt chemați la Göttingen își însușesc imediat fetișismul local), Gauss e mare matematician pe temeiul celor scrise, mergând până la manuscrisele cu un început de redactare, postume. Ce poate dori mai mult gloria unui matematician, decât să fie autorul celor două Disquisitiones: aritmetică și geometrică? Sau chiar a uneia singure dintre ele? - E de ajuns. Lumei de la Göttingen îi trebuie însă mai mult: un titan, sub fruntea
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
întîm-plător Vianu concepea pedagogic delimitarea ermetismului de obscuritate. Cu excepția lui Ion Barbu, toți marii poeți români au scris și o poezie pentru publicul mai larg. Eminescu este astfel cunoscut mai mult din romanțe și din partea epică a Scrisorilor, Blaga din postume, Arghezi și Bacovia din câteva piese antologice asupra cărora se poate aplica o analiză mai epică. Dar cum să aplicăm la Barbu metodele pedagogice? Căci explicând După melci în cheie folclorică, fără a releva și existența unor planuri ascunse ce
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
să-l ia de model sînt cei care l-au Înțeles rău. Spre deosebire de Ulise care coboară În Ithaca pe deplin lămurit asupra aventurilor lui, Tezeu iese din labirint cu mîinile goale. De fapt, unica sa biruința certă a fost aceea postumă, citată de Platon În Fedon. Tezeu făgăduise lui Apolo că, de va scăpa cu viață din labirint, atenienii vor face În fiecare an o procesiune la Delos. Și a rămas lege ca, din clipa plecării corăbiei spre Deîos și pînă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
-se în primordialitatea înălțării din cultura noastră, ea suie perpendicular pământului, către "munții mari", soare, lună și "stelele făclii". Ochiul transcendental al intuiției anonime originare a văzut cu uimitoare revelație adevărurile fundamentale ale Ființei. Eternul feminin din Frumoasa fără corp, postuma eminesciană inspirată de un basm popular, este lumină pură, imaterialitate, este puritate absolută "O idee ce-i menită etern să stee". Dacă în legenda ebraică omul a pierdut nemurirea din cauza "păcatului" cunoașterii, care îl făcea egal cu Iehova, în budism
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pierde, pentru că omul este rău, ucide o făptură nevinovată; este deci o cauză mult mai profundă, de ordin etic crima antiființă, cauză axiologică de gravitate cosmică, existențială, și nu circumstanțială. Al treilea ochi al său este evocat de Eminescu în postuma Mureșanu. "Un ochi e treaz în noapte", scrie poetul: este vorba de noaptea de dincolo de ființă, precum și de dincolo de gând "gândire ne'nființată". Ca atare, întâlnim aici o extremă a văzului transcendental: În turnul vechi de piatră cu inima de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și nu ar fi existat dacă nu era un anumit poet. Filozofia pură, teoretică, este explorare gnoseologică, sau instituie normative practice. Poezia gânditoare este demiurgică: întemeietoare de suflete și de noi lumi pentru cei cu vocația zborului, scrie Eminescu în postuma Aducând cântări mulțime: Da, la voi se-ndreaptă cartea-mi,/ La voi inimi cu arìpe./ Ah, lăsați ca să vă ducă/ Pe-altă lume-n două clipe. Astfel, poezia gânditoare ne transpune fulgerător într-o lume a celei mai înalte eliberări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
internă a poemului, structura sa. Prototip al ambiguității este întrebarea hamletiană, To be or not to be, that is the question cu dezvoltarea sa pe parcursul celebrului monolog, idee reluată dramatic de Eminescu atât în Mortua est !, cât mai ales în postuma Bolnav în al meu suflet. Filozofic vorbind, ambiguitatea este definitorie pentru formula ontologică umană, viața purtând în ea germenul pieirii. Pe de altă parte, și capacitatea de cunoaștere este ambiguă. Ca atare, cuvintele, instrumentul nostru cognitiv de numire, suferă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lumea comună: "Nențeles rămâne gândul/ Ce-ți străbate cânturile,/ Zboară vecinic îngânându-l,/ Valurile, vânturile." Cea mai tulburătoare neliniște eminesciană este cea a perspectivei revenirii sisifice identitare în această lume a durerii, a răului și a morții, tragism descris în postuma Bolnav în al meu suflet, unde apare suprema spaimă: aceea de a exista. Dar în lirica eminesciană neliniștea existențială este infinit depășită prin magia muzicală unică, inimitabilă a verbului său, alături de altitudinea ideației polarizând către sacru, și radicala eliberare metafizică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
admirația superlativă a lui Emil Cioran. La un alt pol, postuma Bolnav în al meu suflet, postulează spaima de existență, teama de a reveni identitar, iară și iară, pe toată rostogolirea veșniciei. Iar răul este condamnat într-o serie de postume, mai ales în Confesiune, odată cu demiurgul, care pare că l-a creat pe om cu neînțeleasă cruzime. Absurdul suferinței, al răului și al pieirii, precum și al comportării unor zei, este scos în evidență și condamnat încă din legenda sumero-babiloneană profund
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sunt expresia stării abisale a iubirii; Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Și cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă." (S-a dus amorul...) Cea mai tragică suferință eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al meu suflet..., unde apare spaima supremă: renașterea sisifică identitară și în același spațiu și timp, de-a lungul întregii veșnicii exact invers față de viziunea lui Nietzsche care credea că renașterea a aceluiași este o supremă șansă, rezervată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
scria de mult Aristotel, pentru că este mai pură, mai valorică, este opera superioară a omului, în competiție cu fapta neizbutită a demiurgului. Geniul este mântuitorul de lumea absurdei imposibilități. Cine este geniul, a spus-o la modul absolut Eminescu în postuma Povestea magului călător în stele, denumire inadecvată în raport cu ideea centrală a poetului. Pentru că în acest poem incomparabil este relevată opoziția onto-axiologică ireductibilă dintre geniu și lumea omului, geniul aparținând unei alte ordini valorice, și anume: este un străin într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lume". Giordano Bruno concepea de asemenea o transcendență, un dincolo de orice sistem ontologic, un sens suprem fără nici o definiție, o antilume. Nelumea este sălașul geniului, pentru că el nu se află în planul eternității lumii umane, după cum afirmă Eminescu în vasta postumă Lume și Geniu (Povestea magului călător în stele). Gândirea lui Eminescu a trecut nu numai "deasupra existenței", cum cerea Nietzsche, ci deasupra diadei polare sclavizante fire-nefire, care funcționează într-o interacțiune eternă. Noțiunile de "ne-lume" și de anterioritate absolută
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
critic important — nu de prim-plan, la acea dată — care s-a pronunțat despre scrierile lui Urmuz este însă G. Călinescu, în primul număr al „bizarei” și efemerei sale „reviste lunare de critică și literatură” Capricorn, din decembrie 1930 („Editarea postumelor lui Urmuz...”, notă plasată în finalul secțiunii „Bibliografie critică”). Gestul revistei unu e privit ca „o faptă care merită, prin generozitatea ei, toate laudele” și care oferă istoricului literar „un instrument pentru înțelegerea unor forme mai nouă de literatură”. Însemnătatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
multă energie destinată izbânzii este confiscată de ură. Deși fragil, omul tot vas de preț rămâne. Echilibrul în fața catastrofelor dă caratele spiritualității unui popor. Politețea dă strălucire valorii. Originalitatea poate fi provocată și de erori. Admirația de marcă e cea postumă. O tragedie națională poate revigora moralitatea unui popor. Orice sens al vieții trebuie cucerit. Precum o cetate. Epoca acționează în fiecare individ sertarul de care are nevoie. În timp, opera își creează și publicul. Pasiune - sau cum se insinuează calvarul
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
schimbătoare. Aproape ca prognozele meteorologice. Din epocile asurzitoare rămân numai vocile celor care au tăcut. În cele din urmă, poeții unei generații, selecționați pentru eternitate, încap într-un lift. Nu vă supărați pentru necumpătarea geniilor! Gloria antumă înseamnă stres. Cea postumă - indiferență. Fiecare geniu are un câmp heraldic inconfundabil. Geniile dilată limitele. Uneori le sparg chiar. Ca să devină geniu, talentului îi sunt necesari cam 50 de ani de copilărie. Durata poate fi cucerită luptând, ori îndurând. Nimerite în politică, geniile se
Chef pe Titanic by Vasile Ghica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/528_a_1305]
-
Era termenul unui diagnostic moral, o metaforă a „durerilor înăbușite”, un simbol al decepționismului și dezabuzării. „Plumb” se întîlnește, ce i drept, și la „veselul Alecsandri”, și la impetuosul Heliade și la năstrușnicul Pann și la Eminescu, mai ales în postume 3), dar prezența lui devine considerabilă abia în intervalul amintit, cînd se amestecă printre cuvintele a numeroși poeți și prozatori. Fenomen curios, mulți dintre tinerii care ating acum vîrsta maturității, dar și unii dintre bătrîni, văd lumea adesea în culoarea
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
fenomenul mondenității. Pictorii romîni nu par atrași de scenele de bal și de cabaret, precum Renoir, Van Gogh, Toulouse Lautrec, Gustav Klimt, Degas. Subiectul la care rămîn e hora. 12. „Dintr-un text comun”, op. cit., p. 334. într-una din postumele sale, „Verset slav”, figurează și cuvîntul „tango”. 13. „Bucăți de noapte”, loc. cit., p. 321. 14. „Dormitînd”, op. cit., p. 78. Ca unul care le frecventează rar, Bacovia reține partea fascinantă a balurilor, nu cea obositoare, de bîlci sau de iad
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
ca să rîmînem în același cadru ipoteștean: pentru a dezlega problema pusă de Iubita de la Ipotești, pe care Perpessicius o considera "marea și pînă în clipa de față insolubila taină biografică din viața lui Eminescu", trebuiau cercetate toate antumele și toate postumele sale, cu toate versiunile lor și cu tot aparatul critic, așa cum ni le-a lăsat regretatul academician D. Panaitescu-Perpessicius, după o muncă de admirat, depusă vreme de atîtea decenii. Am reușit să identific versurile care, puse pe etape, arată întîlnirile
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
într-o nebuloasă stilistică și o ortografie heliadistă, ca la toți poeții din acea vreme 37. Însă procesul său de afirmare proprie și de eliberare de sub aceste influențe a început mai devreme de cum s-a spus. Să se observe în postumele sale că versurile inspirate de întîlnirile cu fata, îmbolnăvirea ei, moartea și înmormîntarea ei sunt scrise la timpul prezent, deci ele au fost concepute cînd poetul trăia cu mare profuziune sufletească fiecare din acele momente, deși cu vîrsta era de-
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
a apărut în "Familia", la 22/24 februarie 1886232. Pentru a preciza iubitei moarte cînd să se ridice "din noaptea veșnicei uitări" și unde anume să se întîlnească cu ea, poetul a scris, tot atunci, poezia, care a rămas între postume, cu titlul Să fie sara-n asfințit: "Să fie sara-n asfințit Și noaptea să înceapă; Răsae luna liniștit Și tremurînd în apă Și să împrăștie scîntei Cărărilor din crînguri În ploaia florilor de tei Să stăm în umbră singuri
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
poartă a Omului cu lampa înnegurată, al cărui cântec "mi-a fost iubita în giulgiu o noapte" etc. etc. Un punct de maximă intensitate a percepției halucina(nt)e este propriul ritual sepulcral; strania dedublare postthanatică, amintind pe undeva de postuma eminesciană Ioan Vestimie sau de A treia resemnare a lui Márquez, păstrează totuși marca indiscutabilă a halucinantei transfigurări aruștiene. O mână (desigur) picturală și o sensibilitate hipertrofiată efasează contururile realului, le întunecă și le halucinează până la dizolvare sau la aglutinarea
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
uneori se și adresează, direct, unor personaje mitologice consacrate, Odin și Euridice) și mărturisiri liminare spovedaniei sau psihoterapiei. Din toate reiese, în tot cazul, umbra apăsătoare a unei mari melancolii și "fărădelegi de vis, dorinți incerte", doar parțial deconspirate în postumele sale, Confidența lui Julien Ospitalierul și Cruzimile lui Julien Ospitalierul. Întocmai ca și bunul său prieten, adâncimile neașteptate ale detectivului Arthur sunt finalmente marcate într-un poem construit în jurul unui topos arhicunoscut, descensus ad inferos: "Eram din ce în ce mai nestăpânit. Până când o
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
orgolios, despre "mitologia romantică, în latură hiperioniană, orgolios astrală, detașată de contingent" (Eugen Simion) sau chiar despre "întâiul efect notabil în lirica românească de după Al Doilea Război Mondial al acelui Eminescu plutonic pe care I. Negoițescu l-a dezgropat din postume" (Nicolae Manolescu). Uvertura Călătoriei de seară este asigurată de altfel de un poem care, practic, recuperează integral experiența acestei mitologii romantice, trecând-o însă prin filtrul unei sensibilități simboliste, marcate prin apelul la motivele cunoscute (pietre prețioase, alcooluri, stupefiante și
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
1981, 24; Nicolae Manolescu, „Efectul” Preda, RL, 1981, 24; Cornel Ungureanu, Viețile paralele, O, 1981, 25; Stelian Dumistrăcel, Marin Preda: expresia lingvistică a fascinației orașului, CL, 1981, 8; Ion Ianoși, Cel mai iubit dintre filosofi, RL, 1981, 37; Mircea Iorgulescu, Postumele lui Marin Preda, RMB, 1981, 11 476; Sergiu Filerot, „Întoarcerea fiului rătăcit”, unica poezie a lui Marin Preda, RL, 1981, 44; Bugariu, Analogon, 75-108; Crohmălniceanu, Pâinea noastră, 135-155; Dobrescu, Foiletoane, II, 78-86; Iorgulescu, Critică, 87-98; Moraru, Semnele, 261-271; Piru, Ist.lit.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289000_a_290329]
-
LITERARĂ, publicație apărută la Tecuci, bilunar, între 4 martie și 20 august 1908, sub îngrijirea lui Constantin Muche Blond. Este o revistă eclectică, fără program, tipic provincială, orientată în genere spre o literatură puternic marcată de sentimentalism. Sunt tipărite două postume ale lui Ștefan Petică (Pelerin și Serenadă demonică), versuri de Traian Demetrescu (reluări), Alice Călugăru, Constantin Muche Blond (C.M. Blond), Tr. Alexandrescu, Const. Nutzescu, N. Burlănescu-Alin, Basil Gheorghiu ș.a. Proză semnează Neli Cornea, H. Coșoi, Constantin Muche Blond, D. Karnabatt
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289052_a_290381]