1,305 matches
-
aristocratice în "lustruirea"428 înaltului statut pe care îl dețineau. Evoluția reprezentării vizuale a sacrului în secolul al XVII-lea pare să fi fost profund marcată de "prăbușirea Europei creștine a secolului al XVI-lea"429, activitatea culturală resimțind influențele raționalismului cartezian, a cărui inevitabilă urmare în plan religios a fost îndepărtarea treptată a artei de Biserică și de dogmele acesteia, scindare care s-a repercutat inclusiv asupra noilor manifestări artistice. Impulsionați de posibilitățile de lărgire a orizonturilor culturale, artiștii secolului
by Adrian Stoleriu [Corola-publishinghouse/Science/1040_a_2548]
-
în cea de-a treia Critică, personalității creatoare, în artă și istorie. Inspirația acestora a fost, la un moment dat, considerată de sorginte divină - la fel ca în vremea lui Platon - dar, uneori și demonică. Vremea romantismului începe să erodeze raționalismul triumfător al Secolului Luminilor. Apare inconștientul, rolul major al visului, forța iraționalului, a misticului, atotputernicia omului, evoluția ideii de supraom. Către sfârșitul secolului al XIX-lea apar curentele „personaliste”, de inspirație religioasă. La Școala din Boston, Bisericii Metodiste Americane, Bowne
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
IV, 124-153; Cornel Moraru, Constantin Noica, Brașov, 2000; Manolescu, Lista, III, 64-89; Ion Militaru, Constantin Noica și critica Occidentului, București, 2001; Popa, Ist. lit., II, 1068-1076; Mircea Handoca, Eliade și Noica, Cluj-Napoca, 2002; Mircea Martin, Cultura română între comunism și raționalism, „22”, 2003, 692. M.Dn.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288472_a_289801]
-
Justin demonstrează că ea este familiară filosofi ei grecești și face apel la doctrina stoicilor despre logosul seminal imanent în lume, și fragmentat în nenumărate logosuri sau rațiuni seminale ale ființelor, care sunt sufletele lor individuale. Stoicismul e însă un raționalism panteist, în care logosul curge în lucruri „cum curge mierea în faguri” (Emile Brehier: Histoire de la Philosophie, t. I, pag. 316. ( Vezi și capitolul „Ortodoxie și Clasicism”în Ortodoxie și Etnocrație )). Justin nu identifică Logosul creștin cu această idee, de
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
supremă a puterii omenești, le coboară la nivelul comun, socotindu le ca pe niște fenomene obișnuite. Firește, aceasta nu înseamnă nici un fel de explicație, dar esteticianul luând o în serios are iluzia că a satisfăcut metoda științifică și cerințele unui raționalism de cea mai banală marcă. Citind tratatele curente de estetică, rămâi cu impresia că nu vorbesc de geniile prin care omenirea se apropie de divinitate, ci de cadavrele lor disecate într-o clinică medicală. Ele repetă pe alt plan cazul
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
soarta lor, ci supuși insondabilei Moira, puterea misterioasă care înfășoară Olimpul, pământul celor vii și subpământul morților. Suntem ispitiți să credem că această idee a destinului atotputernic peste zei și peste oameni nu e simbolul necesității naturale, cum o interpretează raționalismul, ci al adevăratului Dumnezeu bănuit de conștiința umană dincolo de insuficiența politeistă, creată de fantezia poetică. în orice caz, antropomorfismul poetic-religios al Olimpului, intuire genială a unui plan de existență dincolo de timp și spațiu, e locul ideal după care suspină sufletul
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
născute în acele pustiuri. Va fi de-ajuns sâ le enumerăm. Și ele sunt, azi, cunoscute de toată lumea. Au existat întotdeauna oameni care să apere drepturile iraționalului. Tradiția a ceea ce am putea numi gândirea umilită a fost întotdeauna vie. Critica raționalismului s-a făcut de atâtea ori, încât s-ar părea că nu mai e cazul să fie făcută din nou. Totuși epoca noastră asistă la renașterea acelor sisteme paradoxale care se străduiesc să șubrezească rațiunea ca și cum ea ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
scăpare singura atitudine, el încearcă să regăsească firul Ariadnei, care duce către tainele divine. Șestov, la rândul său, de-a lungul unei opere de o admirabilă monotonie, preocupat întruna de aceleași adevăruri, demonstrează fără încetare că sistemul cel mai riguros, raționalismul cel mai universal se izbesc întotdeauna până la urmă de iraționalul gândirii umane. Nu-i scapă nici una din evidențele ironice, nici una din contradicțiile derizorii care depreciază rațiunea. Nu-l interesează decât excepția, fie că ea aparține istoriei inimii sau a spiritului
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
Tot ceea ce precede nu are sens decât tocmai în funcție de acest paradox. Nimic nu poate fi mai instructiv în această privință decât o cercetare a felului în care și-au tras concluziile oamenii care au recunoscut, plecând de la o critică a raționalismului, climatul absurd. Or, pentru a nu mă referi decât la filosofiile existențialiste, văd că toate, fără nici o excepție, îmi propun evaziunea. Printr-un raționament ciudat, plecați de la absurd pe ruinele rațiunii, într-un univers închis și limitat la uman, ei
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
iraționalul ce renaște întruna. Or, când Șestov se mânie împotriva unei afirmații hegeliene de tipul: "Mișcările sistemului solar se efectuează conform unor legi imuabile și aceste legi sunt rațiunea sa", când își pune în joc întreaga pasiune pentru a disloca raționalismul lui Spinoza, el ajunge la concluzia zădărniciei oricărei rațiuni; de aici, printr-o întoarcere firească și ilegitimă, la aceea a preeminentei iraționalului. Dar trecerea nu este evidentă. Căci aici pot interveni noțiunile de limită și de plan. Legile naturii pot
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
lucrarea Mariei Larionescu se constituie într-o reevaluare și dezvoltare a viziunii din cartea lui Herseni Sociologia românească. Introducerea cărții aduce precizări relevante pentru viziunea autoarei asupra istoriei sociologiei. Semnificativă rămâne examinarea originilor sociologiei - văzută în două ipostaze: tensiunea dintre raționalism și istorism, o provocare a pragmatismului american, fundamente discutate prin ideile lui Șt. Zeletin, E. Lovinescu, N. Petrescu. Capitolul „Geneza sociologiei românești” aduce argumente în susținerea tezei autoarei privind similaritatea traiectoriei sociologiei românești cu a celorlalte sociologii naționale. Au existat
[Corola-publishinghouse/Science/2358_a_3683]
-
lui Maiorescu decât dacă înțelegem necesitățile istorice la care trebuia să răspundă atunci societatea românească. C. Schifirneț plasează concepția socială și politică maioresciană la intersecția curentelor de idei din secolul al XIX-lea, privind-o ca pe o sinteză a raționalismului și empirismului, a liberalismului și conservatorismului, pe fundalul noilor orientări evoluționiste și pozitiviste. Maiorescu este înfățișat ca un gânditor cu o concepție în esență evoluționistă, cu presupoziții și atitudini conservatoare, dar cu deschidere spre ideile de schimbare și progres. Poziția
[Corola-publishinghouse/Science/2358_a_3683]
-
a impus tot mai mult în conștiința științifică a epocii, punctul de vedere că legile cele mai generale ale lumii fizice sunt enunțuri care pot fi intemeiate exclusiv prin raportare la datele observației și experimentului. Deși s-a detașat de raționalismul excesiv al vechii filosofii a naturii, Kant a rămas atașat unui raționalism mai moderat, care se exprimă în convingerea că demnitatea superioară a științei, care o ridică deasupra empiriei, rezidă in caracterul a priori al principiilor ei, precum și în certitudinea
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
vedere că legile cele mai generale ale lumii fizice sunt enunțuri care pot fi intemeiate exclusiv prin raportare la datele observației și experimentului. Deși s-a detașat de raționalismul excesiv al vechii filosofii a naturii, Kant a rămas atașat unui raționalism mai moderat, care se exprimă în convingerea că demnitatea superioară a științei, care o ridică deasupra empiriei, rezidă in caracterul a priori al principiilor ei, precum și în certitudinea apodictică a legilor ei fundamentale. Ceea ce dovedește că influența acelei tradiții wolffiene
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nu se reduce la „exprimarea ființei” potrivit propriilor ei categorii, ci este aceea de a-i „epuiza conținutul”. Presupoziția este că gândirea cunoscătoare și obiectul ei reprezintă o unitate. Aceasta este o pretenție care, observă Cassirer, nu este proprie doar raționalismului. Identitatea subiectului și obiectului cunoașterii, reducerea unuia la celălalt, au fost socotite țelul suprem al cunoașterii, chiar dacă opiniile asupra mijlocului care ar conduce spre acest țel au fost dintre cele mai diferite. Nu numai gândirea pură, dar și intuiția sensibilă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pure ale intelectului. „Intuiția și conceptele constituie deci elementele întregii noastre cunoașteri, astfel că nici conceptele fără o intuiție care să le corespundă într-un mod oarecare, nici intuiția fără concepte, nu pot da o cunoaștere.”9 Delimitându-se de raționalismul precritic, Kant sublinia că nu există o cunoaștre intuitivă. Intuiția reprezintă doar o componentă a oricărei cunoașteri despre realitate. În confruntarea cu empirismul lui Locke sau Hume, Kant remarca, pe de altă parte, că din intuiții sensibile nu pot fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
filosofice ar fi recomandabilă o atitudine preponderent receptivă. Totodată acești filosofi erau uniți prin convingerea că, sub anumite aspecte, rezultatele criticii kantiene sunt definitive. Kant ar fi probat imposibilitatea de a cunoaște prin rațiune absolutul. Pentru un spirit atașat valorilor raționalismului modern aceasta va fi o concluzie de cea mai mare însemnătate în orientarea cercetării filosofice. Căci multe curente de gândire ce pretind a fi depășit kantianismul nu și-ar fi însușit de fapt lecția lui Kant. În acest sens, ei
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cum sunt posibile, în genere, asemenea enunțuri. Un răspuns la această întrebare va indica, mai întâi, cum este posibilă știința newtoniană 41, iar în al doilea rând care sunt condițiile în care metafizica însăși va putea deveni o știință. Nici raționalismul modern și nici empirismul modern, constată Florian, nu au fost în măsură să ofere un răspuns acceptabil la prima întrebare, acel răspuns care deschide calea răspunsului la cea de a doua. Rezultatul criticii kantiene a fost atât respingerea empirismului, care
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
au fost în măsură să ofere un răspuns acceptabil la prima întrebare, acel răspuns care deschide calea răspunsului la cea de a doua. Rezultatul criticii kantiene a fost atât respingerea empirismului, care contestă în general posibilitatea metafizicii, cât și a raționalismului clasic, care nu oferă baza necesară în vederea edificării metafizicii ca știință. Judecând criticismul kantian în ambianța filosofică în care a luat naștere și a dat roade, Florian conchide: „Filosofia critică a încheiat un mod de a gândi, ale cărui origini
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
are înțelesul pe care i-l dădea Kant... 70. Există disonanțe în pronunțările lui Kant asupra metafizicii, așa cum pare să sugereze acest pasaj? Să examinăm lucrurile mai îndeaproape. Kant a distins întotdeauna în mod clar între metafizica vremii sale, metafizica raționalismului clasic, în particular a școlii wolffiene, pe care a calificat-o drept dogmatică, și metafizica înțeleasă ca un alt nume pentru propria sa filosofie transcendentală. Kant a caracterizat filosofia sa teoretică - cercetarea critică a întregii noastre cunoașteri a priori - drept
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în Revista de Filosofie, nr. 3-4, 2004, p. 364.) 42. Ibidem, p. 370. 43. Ibidem, p. 372. 44. Această interpretare, larg acceptată, observă Florian, își găsește expresia în afirmația că filosofia critică ar fi „conciliat” și, totodată, „depășit” epitismul și raționalismul. În realitate, abordarea transcendentală le respinge pe amândouă în măsura în care ele nu disting între problemele de fapt, empirice, și cele de drept care privesc condițiile de posibilitate. (Vezi Op. cit., p. 374-5.) Pe de altă parte, fiind independentă și neutră în raport cu cercetările empirice
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Imm. Kant, Scrisori din anii de tăcere, pp. 94-95.) 86. Nae Ionescu, Curs de istoria logicii, Humanitas, București, 1993, p. 73. 87. Vezi Dora Mezdrea, Op. cit., vol. II, 2002, p. 242. 88. „Propriu-zis, deocamdată noi nu facem decât să lichidăm raționalismul: nu raționalismul adevărat, cu care misticismul a trăit întotdeauna în cea mai rodnică pace, ci raționalismul cartezian care este o răsturnare și, mai departe, o falsificare prin unilateralitate a celui adevărat.” (N. Ionescu, Roza vânturilor 1926-1933, Editura Hyperion, Chișinău, 1993
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Scrisori din anii de tăcere, pp. 94-95.) 86. Nae Ionescu, Curs de istoria logicii, Humanitas, București, 1993, p. 73. 87. Vezi Dora Mezdrea, Op. cit., vol. II, 2002, p. 242. 88. „Propriu-zis, deocamdată noi nu facem decât să lichidăm raționalismul: nu raționalismul adevărat, cu care misticismul a trăit întotdeauna în cea mai rodnică pace, ci raționalismul cartezian care este o răsturnare și, mai departe, o falsificare prin unilateralitate a celui adevărat.” (N. Ionescu, Roza vânturilor 1926-1933, Editura Hyperion, Chișinău, 1993, p. 33
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Humanitas, București, 1993, p. 73. 87. Vezi Dora Mezdrea, Op. cit., vol. II, 2002, p. 242. 88. „Propriu-zis, deocamdată noi nu facem decât să lichidăm raționalismul: nu raționalismul adevărat, cu care misticismul a trăit întotdeauna în cea mai rodnică pace, ci raționalismul cartezian care este o răsturnare și, mai departe, o falsificare prin unilateralitate a celui adevărat.” (N. Ionescu, Roza vânturilor 1926-1933, Editura Hyperion, Chișinău, 1993, p. 33.) Fără îndoială că pentru Ionescu raționalismul kantian, în egală măsură cu cel cartezian, nu
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
trăit întotdeauna în cea mai rodnică pace, ci raționalismul cartezian care este o răsturnare și, mai departe, o falsificare prin unilateralitate a celui adevărat.” (N. Ionescu, Roza vânturilor 1926-1933, Editura Hyperion, Chișinău, 1993, p. 33.) Fără îndoială că pentru Ionescu raționalismul kantian, în egală măsură cu cel cartezian, nu era „raționalismul adevărat”. 89. Roza vânturilor, p. 49. 90. Apud Dora Mezdrea, Op. cit., vol. II pp. 327-328. Pentru filosofia acedemică, „științifică” a vremii sale, Ionescu nu avea nici cel puțin rezerva celui
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]