1,944 matches
-
În cînd bufonul să-și facă tumbele, cititorul Își va lua fulgarinul și umbrela și va da o raită prin piață. Nimic mai stenic decît o piață bucureșteană toamna. Piramidele de mere, roșiile cărnoase și gutuile acoperite de un puf roșcat ca pubisul școlărițelor, prazul cu alura lui cazonă, prins În fascii, verdele lui provocator Îmi amintește de patrule, de camuflaj, de bande teroriste; dar iată verzele Înfoiate, placide ca niște cloști ce-și apără puii, și eleganța palidă, argintie a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
unei străzi coborînd În pantă și taluzul din pietre rotunde printre care iarba se ivește deasă și umedă după ploaie - Sibiul, orașul ales, orașul În care mi-ar plăcea să mor, spuneai cîndva, micile tăbăcării, apa aceea de un brun roșcat curgînd ca un șuvoi de iod de-a lungul trotuarului, mirosul ei penetrant purtat pe ulicioara cotită pînă departe În cîmpul afinat unde se căsca ieșirea din vechile catacombe ale Ursulinelor, toate poveștile acelea cu vampiri, umbrele lor lingînd noaptea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
lac, despre păstor, despre turmă și îmi arăta de la fereastră locul în care, de ziua catastrofei, apare an de an Câinele. Se proțăpește în mijlocul lacului, pe cel mai înalt trunchi de brad, unde așteaptă până ce luna ajunge în vârful Stâncii Roșcate, apoi pășește pe apă până la mal. Iar Câinele nu e altul decât Ea însăși. Se și vede pe el cât e de mare și de sănătos. În ziua aceea, o mulțime de oameni pun de mâncare la ușa bisericii din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
asta sunt la fel ca Alice, îmi place să duc la capăt ce am început. Deși nu e chiar o comparație cinstită. Până la urmă Alice nu a omorât pe nimeni. * * * Detectiv-inspector Fincham avea o față trandafirie, netedă și un păr roșcat, spălăcit. Părul și ochii se aflau într-o alăturare nefericită. Iar genele și sprâncenele aveau o culoare atât de ștearsă încât se pierdeau în piele, lipsind trăsăturile feței de contur, de parcă s-ar fi refăcut după niște arsuri grave. Purta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
A băut doar câteva pahare, ca să spunem așa? D.I. Fincham s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate, așteptându-mi acordul. Pleoapele lui rozalii, alunecând de sus în jos arătau de parcă ar fi fost jupuite, întoarse pe dos, cu genele roșcate abia vizibile. Mă întrebam de ce nu și le vopsește. într-o nuanță de șaten deschis ar arăta chiar autentice. în ziua de azi poți să-ți cumperi unul din acele seturi cu care să te vopsești singur acasă, dacă ești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
săpunul și a început, ușor, să-mi spele spatele. Mi-am adus aminte de o prietenă care fusese lovită de o mașină. A zburat destul de sus, mașina i-a prins piciorul și a propulsat-o în rotire, cu părul ei roșcat zburând liber, cu fusta roșie din mătase fluturând, ca o păpușă învârtită de un copil plictisit. Când a aterizat, era tot ca o păpușă, cu picioarele desfăcute în fața ei, cu mâinile la spate, în mijlocul drumului. Pentru o secundă fața ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1980_a_3305]
-
alarmat poliția, care l-a căutat în zadar. A doua zi, cam pe la ora prânzului, a apărut Benedetto. Nu era singur. O fată, la fel de înaltă ca și el, îl ținea strâns de mână. Pielea ei albă contrasta puternic cu părul roșcat. Era ca un portret venețian din Evul Mediu. - Maria Giudita, s-a prezentat singură fata, cu o scânteie de ironie în ochii ei verzi. Beppo și Edith se holbau la ea ca și cum Maria Giudita ar fi fost chiar trimisa destinului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
de o singură coardă, cu nimic diferită de celelalte, și mormăia un singur vers, care, repetat a nouăsuteșaisprezecea oară, generă scoaterea acestuia din concurs. În public, fu lovit cu o țeavă. Urmă un elvețian de doi metri șaptezeci, cu barba roșcată acoperindu-i aproape toată fața și umeri lați cât dulapul. Deosebit de timid, acesta vorbi cu voce pițigăiată de fată și declară că va interpreta un cântecel pentru mama sa. Cântecul care urmă, de o frumusețe stranie, îngrozitor de trist, împietri asistența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
nostru liceu. 4 Eram în clasa a cincea și ne aflam la ora de limbă germană pe care ne-o preda Von Volkman, un bărbat complet chel, cu o fată roșcovană și cu mustăți à la Mazepa, de un alb roșcat. Acesta îl strigă pe Burkeviț la lecție, pronunțându-i numele cu accentul pe „u“. Pentru că cineva din clasă îi sufla continuu și tare, cu fața stacojie de supărare, Volkman îi porunci gutural lui Burkeviț să iasă din bancă și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
că-ți puteai da seama dacă tușește sau râde numai dacă știai ce s-a întâmplat anterior. Observând că, după ce pronunță cele de mai sus, profesorul deschide gura larg și dă drumul unui torent clocotitor, bolborosind răgușit, văzând cum capetele roșcate ale mustăților lui se ridică de parcă le bate un vânt puternic și cum pe chelia lui purpurie se umflă o vână liliachie, groasă cam cât un creion, toată clasa a izbucnit într-un hohot sălbatic de râs. Până și Stein
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
grăsime în care s-a turnat apă și pe deasupra căreia plutesc nori zbârliți de stropi când trece o barcă; nu departe de apă, într-o cutie mare, dar foarte joasă, fără fund și fără acoperiș, foiesc copii plini de nisip roșcat. Pe mal, dădacele și bonele stau pe bănci și împletesc ciorapi, mamele citesc cărți, iar vântul mișcă umbra dantelată a frunzelor pe fetele, pe genunchii lor și pe nisip. Sunt însă bulevarde zgomotoase, pe care cântă fanfara militară; în alămurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
Alteori, mă plimb pe coridor, deschid ușa de la intrare, ies pe scara rece și, gândindu-mă cui să telefonez, deși știu prea bine că nu am cui, cobor la cabină. Acolo, lângă scara principală, își are locul său Matei cel roșcat, îmbrăcat într-o scurtă de stofă albastră plisată la spate, cu o șapcă cu fund auriu și cu picioarele așezate pe un taburet. Frecându-și cu mâinile lui mari genunchii, ca după o căzătură, acesta își lasă periodic capul pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
-mi respirația din cauza vântului, cu spinarea zgribulită de frig, pășesc disperat; nici nu apuc să ajung la capătul străduței unde începe piața, când simt că am înghețat bocnă. În piață arde un foc. Flacăra lui își flutură în vânt pletele roșcate de un argintiu-roz. Casa din fața mea e toată luminată, iar umbra pe care o lasă stâlpul jos al felinarului zboară spre acoperișul înalt. Lângă foc, bate pasul pe loc un om în zăbun care își tot strânge mâinile în jurul corpului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
altceva: urmărește cu privirea salturile amețitoare ale veveriței, a cărei coadă lunecă dibaci de-a lungul trunchiului, Încît ai impresia că o iau la fugă două vietăți, la fel de sprintene, și totuși atît de diferite: o veveriță cu blană scurtă și roșcată, și o alta care se tîrăște după ea, cu blană mițoasă și aurie. Nu sînt gemene (gîndea fetița), doar surori: de aceeași mamă și de același tată. Așa cum sînt ele trei, Hana, Miriam și Berta (adică ea), trei surori de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Își scoase o țigară din buzunarul interior. În acel moment, chiar În acel moment, fetița din pădure scoase oglinjoara rotundă din buzunar, placată În sidef, și și-o apropie de față. Își văzu Întîi nasul pistruiat, apoi ochii și părul roșcat, precum coada veveriței. Apoi chipul ei dispăru, Întîi pistruii de pe nas, apoi numai nasul, apoi ochii. Peste oglindă se așternu suflarea ei, ca boarea ușoară de pe un măr verde. Iar ea ținea mai departe oglinda În dreptul chipului, pentru că acum vedea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
pergaminos, cu margini zimțate ce băteau În gălbui, cleios la pipăit. Ștampila poștei, ștearsă ca vai de ea, avea data 18 octombrie 1919. Sigiliul de ceară se desprinsese, probabil grație bunelor oficii ale doñei Aurora. În locul lui rămăsese o pată roșcată, ca o atingere de ruj ce săruta chenarul, pe care se putea citi adresa expeditorului: Penélope Aldaya Avenida del Tibidabo, 32, Barcelona Am deschis plicul și am scos scrisoarea, o foaie de culoare ocru, Îndoită ferm la jumătate. Un scris
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
ani, nu prea chipeș, totuși nu urât, căci avea trăsături destul de frumoase, numai că erau puțin prea mari și îi dădeau un aspect diform. Nu purta nici barbă, nici mustăți și fața lui mare, bine rasă părea despuiată. Avea părul roșcat, tăiat foarte scurt, și ochii mici, albaștri sau cenușii. Avea o înfățișare banală. Nu mă miram acum că dna Strickland se simțea puțin jenată de el. Nu era deloc o carte de vizită frumoasă pentru o femeie care voia să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
care era bolnav. I se spusese că doctorul nu poate fi deranjat. O strigă și o întrebă chiar el ce dorește. Fetița îi spuse că a trimis-o Ata, aceea care era pe vremuri la Hôtel de la Fleur, și că Roșcatul e bolnav. Îi puse în mână o hârtiuță mototolită și când o desfăcu doctorul găsi în ea o bancnotă de o sută de franci. — Dar cine e Roșcatul? îl întrebă el pe unul dintre numeroșii gură-cască de acolo. I se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
Ata, aceea care era pe vremuri la Hôtel de la Fleur, și că Roșcatul e bolnav. Îi puse în mână o hârtiuță mototolită și când o desfăcu doctorul găsi în ea o bancnotă de o sută de franci. — Dar cine e Roșcatul? îl întrebă el pe unul dintre numeroșii gură-cască de acolo. I se spuse că așa îl numeau ei pe englezul - pictorul - care trăia cu Ata în sus pe vale la vreo șapte kilometri de locul unde se aflau. După descriere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
Se cățără într-un copac și imediat aruncă o nucă de cocos coaptă. Ata îi dădu o gaură și doctorul trase o sorbitură lungă și înviorătoare. Apoi își răsuci o țigară și se simți mai bine dispus. — Ei, unde e roșcatul? întrebă el. — E în casă, pictează. Nu i-am spus că ați venit. Duceți-vă să-l vedeți. — Dar ce-l supără? Dacă e destul de sănătos ca să picteze înseamnă că ar fi putut perfect să vină până la Taravao și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
cuvinte. Apoi Își deschise degetele dintr-o dată, lăsând fructul să cadă. - Atunci, ce o ține? continuă el, adresându-se celuilalt tovarăș de reflecții, care ședea la o oarecare distanță, un bărbat palid, cu fața plină de pistrui și cu părul roșcat. - Mâna lui Dumnezeu, răspunse Întâiul printre Învățații creștinătății, fala curții sale, Michael scoțianul, cel subțire precum una din trestiile de râu care susțineau bolta de viță-de-vie. - Și cât de Înalte sunt cerurile unde locuiește Dumnezeu? Îmi poți spune, Guido? - Până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
criticat-o. Într-o zi, unul dintre directorii Uzinei veni să solicite favoarea de a fi primit la Castel. Protocol, schimb de cărți de vizită, plecăciuni, pălăria scoasă. Este primit. Directorul acesta era un belgian gras și surâzător, cu favoriți roșcați și ondulați, scund și îndesat, îmbrăcat ca un gentleman dintr-un roman, cu redingotă, pantaloni în carouri, găitane și boots lăcuite. Imediat, Barbe sosește cu un platou mare și tot ceea ce trebuie pentru ceai. Îi servește. Dispare. Directorul flecărește. Destinat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
că, dacă ar fi un regizor bun, poate i-ar da-o să o pună în scenă, Emma asta a ei, că așa se cheamă piesa, Emma... EMMA (piesă de teatru într-un act) TINA TUDOR EMMA, 40 ani, arhitectă, părul roșcat, fața extrem de albă, ochi albaștri. Probează hainele pentru a pleca la cursuri, de-a lungul piesei își va schimba ținuta, este elegantă, pantofi cu tocul foarte înalt. La mâna stângă are legată pe încheietură o fundă albastră. În flashbackuri, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
ceasuri de drum (Șoaptele se furișează În Întunecata seară, Tumultul din pomi o să moară.) Noaptea, acum, Sfâșie la pieptu-i ud bluza-mproșcată A zilei, lunecă În jos pe dealurile visătoare, cu luciu de lacrimă, S-acopere verdele straniu cu coama-i roșcată... Iubirea de ce vine după, iubirea de asfințit... Copacii, tăcuți până la ultimul vârf... fără patimă... Vânturi subțiri și, departe, un râset pierit...“ CAPITOLUL 4 ÎNFUMURATUL SACRIFICIU Atlantic City. La sfârșitul zilei, Amory se plimba pe promenada de scânduri, calmat de necontenita
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
și doamna Popa e pacienta mea și... în fine... mă rog, înțelegeți... - Nu. - Dumneai e la o vârstă la care... S-o luăm altfel: vedeți dumneavostră, domnule Popa, soția mea e o femeie extraordinară... Soția lui e o vacă grasă roșcată și cu mustață care a venit odată la MaxiBar singură și a băut două sute de coniac și s-a pișat pe ea și a strigat că ea se împușcă ca Anna Karenina (da aia parcă nu s-a împușcat?) fiindcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]