409 matches
-
totul reale, iar probabilitatea "accidentului" atât de așteptat - mai mare ca oricând. Arma a trecut din nou prin toate mâinile, lăsând pe degete un miros fin de ulei. Nici cea mai delicată doamnă din sală nu-și ascundea ochii, în scânteierea violetă a cărora se citea dorința perversă de a vedea ceea ce, unele doar auziseră despre ruletă: țeasta plesnind ca o coajă de ou și substanța ambiguă, lichidă, a creierului stropindu-le poala rochiilor. De altfel, m-a cutremurat întotdeauna pofta
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
mai mulți , între care și eu (mă gândisem chiar la Petruța și îmi ieșise "îi placi, dar nu te iubește"), oracolul ajunse la Lili. Zâmbea cu gura ei minunată, cu buze foarte pline, roșii-lucioase. Ochii îi erau enormi, negri cu scânteieri mov, imposibil de suportat. O iubeam de doi ani. Cunoșteam fiecare amănunt al siluetei ei, părul strâns pe tâmple, sânii foarte rotunzi și picioarele cu glezne puternice. Lili răspundea râzând la întrebări. M-am înfiorat de o primă bănuială când
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
pe un drum larg cât distanțele dintre stele. Ajunsă la o barieră, care era mai degrabă în mine decât în afara mea, din locurile de negândit de dincolo de ea am văzut apropiindu-se de mine o fantastică auroră, în care fiecare scânteiere era o lume, în care fiecare punct de lumină era un Dumnezeu. Părea o explozie extatică a cosmosului, un apocalips și-o geneză amestecate. Totul mă atrăgea spre lumina de dincolo de lumină. Nu am putut însă depăși bariera (" Nu încă
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
în camion, ne-am pus pe treabă. Curând, camionul aproape dispăruse, cu noi cu tot, sub zecile de globuri curcubeene, luate de vânt și împinse spre straturile de legume. Pe pielița fină a baloanelor se întindeau moale priveliști convexe și scânteieri. Predomina în amestecul bălțat de culori un fel de mov bătând spre cărămiziu și nărămiziu. Aceeași culoare o poți vedea dimineața, în bobul de rouă care arde în soare. Balena, care muiase tubul creionului cu bilă în castronaș, umflîndu-și obrajii
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
îți reiei firul istorisirii. Povestea ta are temperatura corpului meu, mă cufund în ea izolîndu-mi simțurile, lăsîndu-le pradă iluziei. Mă îndrept spre gura peșterii din insula de smarald, în jurul deschiderii aceleia strâmte crește un mărăciniș osos, tare ca sârma, cu scânteierile mov ale florilor pitite după ghimpi. Intru în coridorul de piatră care duce-n adâncul său. Larve translucide fug pe pereți. Mii de ochi privesc din tavanul jos. În pârâiaș trăiește proteul orb, cu mânuțe de om. Iar acolo, în
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
și amestecul acela de lăstari, omizi, frunze moarte, ciuperci ude - îmi tremura în fața ochilor. Pădurea nu avea limite, nu avea sens, ea era singura lume pe care ți-o puteai imagina. Un lătrat de vulpe undeva mai la deal. O scânteiere de rouă într-o plasă de păianjen. Un tril de mierlă. Adieri răcoroase. Foarte departe, în fundul văii, într-un amestec de aur și umbre, am zărit o casă. Pe măsură ce rnă apropiam, contururile îi deveneau mai ferme: o hardughie de lemn
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
mână de tuaregi deznădăjduiți ar fi fost în stare să supraviețuiască într-un asemenea ținut, și încercă o senzație de ușurare când îl zări pe Gacel Sayah așezat sub palmierul cel mare. Ateriză foarte aproape de cele trei mașini care aruncau scânteieri metalice sub soarele după-amiezii și se apropie de beduin, ducând în mână două cutii de răcoritoare foarte reci: — Aselam aleikum! - salută. Cu umilință îți cer ospitalitate. — Metulem metulem! - veni răspunsul cunoscut. Prietenii întotdeauna sunt bine primiți. Ce noutăți îmi aduci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
că acestea sunt simptomele unui adevărat colaps. Făcu un efort supraomenesc ca să nu bea. Știa că nu-i va servi la nimic să încerce să-și prelungească agonia. Era foarte greu însă să reziste tentației. Foarte, foarte greu. O mică scânteiere clipi în depărtare. Se opri, privi atent și își șterse transpirația ce-i cădea pe ochi, ca să ajungă la îngrozitoarea concluzie că nu fusese decât o iluzie optică. Întinderea de pământ era aceeași la fel și orizontul. Nu se vedea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
opri, privi atent și își șterse transpirația ce-i cădea pe ochi, ca să ajungă la îngrozitoarea concluzie că nu fusese decât o iluzie optică. Întinderea de pământ era aceeași la fel și orizontul. Nu se vedea nimic pe niciunde și scânteierea scurtă și intermitentă fusese probabil rodul imaginației sale. Continuă să înainteze și luptă din nou împotriva nevoii de a bea. Văzu din nou scânteierea ce dură abia o zecime de secundă și care provenea dintr-un punct nu prea îndepărtat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
Întinderea de pământ era aceeași la fel și orizontul. Nu se vedea nimic pe niciunde și scânteierea scurtă și intermitentă fusese probabil rodul imaginației sale. Continuă să înainteze și luptă din nou împotriva nevoii de a bea. Văzu din nou scânteierea ce dură abia o zecime de secundă și care provenea dintr-un punct nu prea îndepărtat, poate la ceva mai mult de un kilometru distanță. Încercă să se calmeze, își încordă privirea, dar din nou nu zări nimic. Nimic, nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
ajunse la locul cu pricina, căzu în genunchi, lăsând să-i scape un geamăt răgușit. Vântul capricios se distra cu o cutie de răcoritoare și, de fiecare dată când fundul ei argintat reflecta razele soarelui ce începuse să apună, arunca scânteieri violente. O simplă cutie de răcoritoare! Fusese ultima și zadarnica lui speranță de salvare: o cutie de răcoritoare ce se răsucea pe loc - o dată, și încă o dată... O privi îndelung, fără a schița nici cel mai mic gest de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
peisaj al planetei. Cum era posibil? Puțin câte puțin, întrebarea începu să-și facă loc prin ceața ce-i învăluise creierul: cum era posibil? Cum ajunsese acolo cutia aceea? Și cum de încă nu ruginise și mai putea să arunce scânteieri în bătaia soarelui? Cine o aruncase acolo? Brusc, îi trecu prin minte o idee absurdă. Încercă s-o alunge, dar ideea reveni de mai multe ori, căutând să se transforme într-o certitudine absolută. Absurd, dar adevărat... Fusese chiar el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
pentru alții. Nu neapărat prin ceea ce realizează, ci prin ceea ce eventual ar realiza altul, căruia să-i fie tovarășa ideală, partea de echilibru în viață. Îmi place cum îmi atingi mîna... Ce fain e! rîde Liliana. Mihai observă din nou scînteierea ochilor migdalați, pătruns plăcut de rostirea cu pronunțat accent ardelenesc a cuvîntului "fain". Își vede vîrful degetelor plimbîndu-se peste degetele femeii, într-o atingere abia perceptibilă. "De ce m-a impresionat mîna ei?! Doar e o mînă obișnuită, poate puțin cam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1470_a_2768]
-
locuiești aici? întreabă fără să întoarcă privirea. Aici, nu știu. Cu tine, da! Liliana își pleacă bărbia în piept și se lasă pradă unui frison, care-i scutură trupul. Brusc, se întoarce, aruncă lui Mihai o privire scurtă, asemeni unor scînteieri, gata să spargă sticla ochelarilor, apoi înalță brațele și-i cuprinde gîtul, culcîndu-și obrazul pe umărul lui. Se cutremură din nou cînd este strînsă în brațe și-abia după ce stau îmbrățișați minute în șir murmură: Sînt o mare păcătoasă, Mihai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1470_a_2768]
-
vîrful pantofului prin moloz. David Mertens bîntuia prin preajmă - trebuia să fie acolo. Așa era firesc. Podeaua se prăbușise În spațiile goale ale fundației - grinzi care trebuiau date la o parte. Grămezi de lemne, mormane de stofă udă, dar nici o scînteiere metalică, nimic care să trădeze locul. Muncă de o săptămînă pentru o echipă de zece oameni, plus un tehnician pentru dezamorsarea bombei. Ocoli ruinele și se duse În curte. O verandă de ciment În spate. O lespede cu ceva mobilier
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
simțea acum prințul. — Ce-i cu dumneata? îl întrebă repede, în șoaptă, Aglaia, uitându-se la el și trăgându-l cu naivitate de mână. El își întoarse capul spre ea, o privi, se uită în ochii ei negri, a căror scânteiere din clipa aceea era inexplicabilă pentru el, încercă să zâmbească, dar, deodată, ca și cum ar fi uitat fulgerător de existența ei, își îndreptă iar ochii spre dreapta și începu să urmărească iarăși extraordinara lui nălucire. În clipa aceea, Nastasia Filippovna trecea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
prințul o privea foarte atent, remarcând că începuse din nou să roșească. În asemenea cazuri, cu cât se înroșea mai mult, cu atât părea să se supere mai tare pe ea însăși din cauza asta, lucru care i se citea în scânteierea ochilor; de regulă, după un minut își muta mânia asupra celui cu care vorbea, indiferent dacă acesta era sau nu vinovat, și începea să se certe cu el. Știindu-și, simțindu-și timiditatea și sfiala, intra de obicei rar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
cer, ar fost greu de deslușit ceva în camerele acestea cu storurile coborâte. Ce-i drept, încă mai puteau fi deslușite, deși foarte vag, fețele. A lui Rogojin, ca de obicei, era palidă; ochii îl priveau fix pe prinț, cu scânteieri puternice, dar cumva imobile. N-ar fi bine să aprinzi o lumânare? spuse prințul. — Nu, nu-i nevoie, îi răspunse Rogojin și, luându-l de mână, îl împinse spre masă; se așeză și el de partea cealaltă, împingându-și scaunul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2007_a_3332]
-
în dragoste. Pentru a acoperi cu fast drama viețuirii, aruncă prin spirit un foc de artificii; întreține-l din zori în noapte; creează în preajma ta strălucirea efemeră și eternă a inteligenței înnebunite în propriul ei joc; fă din viață o scânteiere pe un cimitir. Căci nu-i sufletul omului un mormânt în flăcări? Dă un curs genial senzațiilor; impune trupului vecinătatea aștrilor; carnea, ridic-o prin grație sau crimă până la cer; - simbolul tău să fie: un trandafir pe-o bardă. Învață
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
atinge o astfel de senzație. A simți în toată ființa ta o ardere intensă și o căldură totală, a simți cum cresc flăcările în tine și te cuprind ca într-un infern, a fi tu însuți un fulger și o scânteiere, iată ceea ce înseamnă o baie de foc. Ca în orice baie se realizează o purificare, o curățire de elemente care pot anula până și existența. Valurile de căldură și flăcările care se ridică nu ard ele sâmburele existenței, nu consumă
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
rușine antropologică să-ți pui capul sub timp. Ne-a condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune puțin. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui să-l lichidăm în fulgere. Până în sâmbure să ne lovească scânteierile lui. Plaga seculară a României a fost scepticismul. Este într-adevăr surprinzător cum la un popor întîrziat a putut să apară un fenomen caracteristic declinurilor, saturației sau oboselii culturilor. Când energia productivă a unei culturi se epuizează, neavând ce mai
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
bun? N-am avut oare ceea ce doream? Eu sunt Dumnezeu, aceeași singurătate, aceeași glorie vană, aceeași disperare că nu sunt și eu una dintre făpturile mele, ca toți ceilalți. Toți cei care trăiesc În lumina mea, și eu trăind În scânteierea insuportabilă a beznei mele. Du-te, mergi prin lume, William S.! Ești plin de faimă, treci pe lângă mine și nu mă recunoști. Eu murmur În gând „a fi sau a nu fi“ și-mi zic „bravo, Belbo, bine lucrat. Du
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
să mai Încerce o dată? Merită, zice Ludovic cel Sfânt, templierii sunt de acord, Îl urmează În Înfrângere, pentru că asta e meseria lor, ce justificare ar avea Templul fără cruciadă? Ludovic atacă de pe mare Damietta, țărmul dușman e tot numai o scânteiere de lănci și halebarde și palanchinuri, scuturi și iatagane, oameni de mare vază, zice Joinville din cavalerism, ce poartă arme aurite țintuite de soare. Ludovic ar putea aștepta, se hotărăște Însă să debarce cu orice preț. „Credincioși ai mei, vom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
cu soare a uneia din acele zile În care Milano e frumos, cu fațadele galbene ale caselor și cu un cer ușor metalic. În fața noastră era poliția, blindată cu coifurile și cu scuturile ei de plastic, care păreau că trimit scânteieri de oțel, În timp ce un comisar În civil, dar Încins cu un tricolor țipător, se fâțâia Încoace și-ncolo prin fața alor săi. Am privit, În spatele meu, capătul cortegiului: mulțimea se mișca, dar bătând pasul pe loc, șirurile erau alcătuite, dar neregulat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
se abțină. În timp ce eram aproape să ieșim din crâng, am auzit voci Îndepărtate. În sfârșit ajunseserăm la marginile rariștii, care acum apărea luminată de luciri slabe, ca niște torțe, sau, poate, de lumânări care pâlpâiau aproape jos, pe pământ, niște scânteieri slabe și argintii, ca și cum o substanță gazoasă ar fi ars cu un fel de răceală chimică În baloane de săpun ce pluteau pe deasupra ierburilor. Agliè ne spuse să ne oprim În locul acela, Încă adăpostit de tufișuri, și să așteptăm, fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]