362 matches
-
en train d'écrire”. Așa s-a născut, din spirit de frondă, de aventură, În anii punk, autoficțiunea. Atunci cînd Barthes sau Sartre nu muriseră Încă, autoficțiunea venea În sprijinul tezei “morții personajului”, argumentînd În favoarea luării de conștiință a actului scriptural ca exercițiu autoreferențial asimptotic. Doubrovsky definește autoficțiunea cu acea inconfundabilă retorică a paradoxului pe care Derrida o va transforma În scop În sine: “Fiction, d’événements et de faits strictement réels; si l’on veut, autofiction, d’avoir confié le
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
se mai confundă, platonician, cu frumosul, de pildă, valoarea nu se mai cuantifică În termeni de conformitate normativă etică și estetică), Însă nu putem postula dispariția lor dintre scopurile literaturii - În nici un caz - și tocmai permanența lor Între finalitățile actului scriptural Îi conferă literaturii bruma de notorietate de care se mai bucură Încă. În cele din urmă, ce altceva exprimă autoficțiunea decît convingerea că literatura este un act de autentificare cu virtuți, eventual, cathartice? Autoficțiunea se dezvoltă În literatură ca un
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
scriitoare prea inteligentă pentru a fi banală și prea energică pentru a-și da seama din mers dacă toate victimele călcate de ea trebuia ucise. În cele din urmă se poate vorbi de tematizarea obstinată a violenței transpusă la nivel scriptural (scriitura este cheamată să reprezinte psihozele individuale ale personajelor). Poate fi și acesta o trăsătură a unei maniere femine de a scrie literatură, o “ceartă cu literatura” drapată Într-un expresionism numai pe jumătate jucat. Într-o lume În criză
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
lirice), fie În metafizic și realistă la modul transcripției absurdului (apusă astăzi). Mai nou o altă direcție devine foarte exploatată: literatura realistă la modul recuperării realului refulat prin scris (aici intră și multă poezie), cantonată În individual avidă de actul scriptural În sine care aspiră, În fibrilații disperate sau doar neurastenice, viața. Această tipologie ad-hoc s-ar putea să fie incompletă, În orice caz prima ei rubrică sînt mult mai bine cunoscute și reprezentate În istoria literaturii moderne decît ultima. Nu
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
reîncepe să trăiască. Pe nepusă masă, se Îndrăgostește, Își redescoperă corpul. Departe de a fi, În această descoperire, singur: dacă Toussaint scrie În 2003 un roman despre iubirea pierdută, Dominique Noguez, dominat și el În anii 1980 de prevalența tehnicii scripturale asupra conținutului, scrie un roman de dragoste În 1997. Dar pînă la ei o Întreagă literatură se reorientase spre reprezentări - abrupte, anamnezice, comerciale, fantastice - ale corpului. Pe de o parte, literatura feminină, marcată dintotdeauna de obsesia trupului. I se adaugă
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ireală. Dispozitivul poetic al romanelor sale mizează pe paradox: este exploatată tema alienării, Într-o manieră Însă cu totul nouă. Diegeza este, pe de o parte, subvertită, fără a fi anulată, amenințată de piruete funambulești care contribuie la un spectacol scriptural regizat În maniera romanului latino-american, sub influența fastă a unui Garcia Marquez, dar și a experimentelor avangardiste, de la precursori, până la un Georges Perec. Bunăoară, În romanul Au plafond (Pe tavan, 1997, aleasă de redacția revistei Lire, În cadrul unui scrutin anual
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
juriu care premiază anual poezie latino-americană. El a promis că anul viitor Bucureștiul va fi una dintre capitalele literare prezente În revista pe care o conduce. CÎnd vorbește o face cu convingere dar și cu precauție. Crede că astăzi actul scriptural producător de literatură este personal, ireductibil oricărui metadiscurs, iar voința de a-l produce are ca principală miză cea estetică. Aș adăuga eu, și una etică, la fel de importantă. Despre Femeia perfectă, penultimul roman al autorului (1995), trebuie spus În primul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
avea neapărat locul aici, dar este important de subliniat că miza ideologică a acestei literaturi o depășeșete pe cea estetică, În ciuda declarațiilor de intenție ale autorului. Moștenitor al diferitelor avangarde estetice sau cu scopuri chiar mai Îndrăznețe, martor la șantierele scripturale ale Noului Roman, gemene benigne ale celor de exterminare dintr-o Uniune Sovietică fetișizată, realismul minuitist, martor și aghiotant al unei realități tot mai sărace În minereu nobil, dar nu mai puțin interesante Înțelege să reprezinte În metonimie nu atît
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
În metonimie nu atît o lume, cît mișcări inaderente vreunei ordini, oameni inaderenți (În general: la formele de organizare socială, la valori, la ei Înșiși pînă la urmă); să se abandoneze cînd și cînd În favoarea unor subtile Întoarceri la sine scripturale, să reprezinte creșterea exponențială a posibilelor Într-o lume tot mai precară și astfel tot mai permisivă, atît de multe Încît timpul devine orar aflat În veșnic stadiu de bruion iar spațiul hartă În mișcare: nu-i de mirare atunci
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
câștigarea premiului Goncourt, produsul-fanion al editurii Minuit, unul dintre puținii scriitori francezi cu amprentă. Consonant cu spiritul timpului, cu poetica și etica numite azi, pentru că trebuiau să poarte un nume, postmoderne, Echenoz Își trage treningul pe cap și Începe maratonul scriptural detașat, pe distanță și perioadă nedeterminate. “Nu vreau să scriu o chestie atemporală, vreau să descriu lucruri cât mai legate de lume. Îmi place să mizez pe raportul dintre ficțiunea totală și marcajul cu locuri și obiecte precise”, spunea scriitorul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
că, din punct de vedere politic, discursurile frînte și detracate sugerează păbușirea Încrederii În coerența mincinoasă a ideologiilor de tot felul. Romanele lui Volodine sunt și niște necroloage ale războiului rece. Ultima carte publicată de romancierul francez continuă linia post-exotismului scriptural anterior: Les Anges mineurs (Micii Îngeri, 1999) este o colecție de patruzeci și nouă de “narrats”, mini-narațiuni care oscilează Între pseudo-realism și aventură SF. Față de cărțile sale anterioarwe, Volodine renunță la construirea de lagăre naratrive, dar totodată și la proiectul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
aventură SF. Față de cărțile sale anterioarwe, Volodine renunță la construirea de lagăre naratrive, dar totodată și la proiectul epic specific romanului În favoarea “instantaneelor romanești” Înlănțuite doar grație personajelor, acumulate. Scăpat de sub influența letală a războiului și a iminenței exterminării, spațiul scriptural se populează cu imagini - În linia “post-exotică”, desigur, atît ca geografie (se menține preferința pentru Orientul Îndepărtat), cît și ca estetică, prin surprinderea unui cotidian magic, prin hiperbolizarea biblică (personajul Laetitia Schiedmann trăiește mai bine de două sute de ani), sau
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
intervenției, chiar și amănunte precum Îmbrîncirea În Întuneric a profilului generos al femeii-soție și reciclarea cu mai puțin reflex lucid a unor șabloane literare notorii de pe diverse paliere iubirea imposibilă, misterul aparentului vid provincial, abisalitatea ființelor dezechilibrate, finețea și pudibonderia scripturală pe scurt, o cultură a frumosului de rit vechi. Acum, se știe totuși că unii poeți francezi de top și foarte intrepizi În urmă cu douăzeci de ani sînt mult mai interesați și dotați intelectual decît mulți romancieri de azi
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
a lui are nevoie de o voce...". Grăbit să descifreze Alegorii sub papirus (Editura Junimea, Iași, 2000) și să înțeleagă Geometria deșertului (Editura Junimea, Iași, 2002), învățăcelul i-a urmat sfatul, dar a uitat să își disciplineze impulsurile atitudinale și scripturale datoare, în mod firesc, influențelor (orfice!) ale maeștrilor locului, surselor poeziei moderniste și formației filosofice proprii. Coerența internă a operei sale suferă tocmai din cauza unei pendulări constante între nevoia de simplitate (postulată, undeva, drept principiu fundamental al poesis-ului: "visez și
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
fac la-ncheieturile moi,/ pe întuneric,/ pe-ascuns,/ ca hoții,/ ca drogații/ și viața în venele mele o picur" (ultima patrie). În alte texte din carte, se întâlnește ideea unei purificări inerente procesului de transfigurare necesară a lumii prin actul scriptural. Scrisul rămâne, orice s-ar spune, metoda optimă de exorcizare, de eliberare de sânge, de organicul robit, subjugat lumii, deci de stările care atrofiază ființa poetei. Într-o artă poetică explicită, aceasta recunoaște că doar prin poveste, prin logos trece
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
una intens reflexivă, neliniștită, încărcându-și pagina cu o tensiune epurată de orice rest de parodică detașare. Poeta preferă, aici, textul nervos, de o dinamică oarecum întunecată, autoreferențial, întors decisiv spre raportul dintre sinele ce (se) scrie și rezultatul procesului scriptural. Ea mizează, inteligent, nu atât pe descripția, altfel reușită, cât pe gradarea atentă a tensiunii ce însoțește sumbrul ritual al identificării polivalente (dintre feminin și masculin, dintre subiectul creator de poezie și obiectul creației acestuia): "nu-ți fă griji, ești
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
mine/ în nopțile tulburi când scriu/ cu aceeași încrâncenare cu care aș urca muntele/ fericit ca mirii aceia care făceau dragoste în cimitir/ pe iarbă verde ca să umilească moartea (Alt poem care și-ar fi dorit un final optimist). Martirajul scriptural idee modernă, instrumentată însă postmodern constituie, de altfel, Blazonul de arhonte și marea obsesie a lui Daniel Corbu. O dovedește, cu asupra de măsură, cultivarea excesivă a imagisticii devoțiunii totale și a supliciului voluntar: răni, cuie, ghilotină, eșafod, coroană (iar
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
liber să le resusciteze. Fără grija de a-și pune astfel în pericol propria identitate lirică, ci cu certitudinea că prin acest recurs poate să și-o revalorizeze. În miturile vechii Elade, mai ales, un scriitor cu disponibilitățile și inteligența scripturală a Carmeliei Leonte poate descoperi irizări vizionare, spasme existențiale, revelații și alegorii sublime ale destinului etern. Din această incredibilă fervoare existențială și meditativă, el nu trebuie să ezite a împrumuta, dar numai pentru a le interpreta din nou, deci pentru
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
explorarea unor modalități specifice de a contrabalansa spaima de extincție. Așa cum am văzut, refugiul deloc forțat în discursul mitologic este frecvent una dintre soluțiile (nu de urgență, ci de uzură, de permanență) prin care autoarea înțelege a supraviețui, cel puțin scriptural. Celălalt spațiu al recluziunii pentru care optează Carmelia Leonte este cel de esență profund creștină. Dacă, în ordinea aparenței cel puțin, pare a predomina tentația mitologicului asimilat intertextual, livresc, dar și ca recurs existențial (în sens de resursă energetică preferată
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
aur ale durerii", până se transformă în cuvinte "care există și luminează întunericul", se entuziasmează de sângele devenit "cerneală de scris" (Sângele mă părăsi mă striga) și de Mâna scriitoare, un fel de alteritate stranie, ce îl locuiește în timpul actului scriptural etc. Întregi, obsesiile subsecvente temei creației (mâna scriitoare, manuscrisul taumaturgic, logosul mundifer, semnele scripturale revelatorii) trec și în următorul volum de poeme, Aproape un cerc (Editura Alfa, Iași, 2002), confirmând observația postfațatorului, Liviu Leonte, după care "Nicolae Panaite cultivă (doar
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
entuziasmează de sângele devenit "cerneală de scris" (Sângele mă părăsi mă striga) și de Mâna scriitoare, un fel de alteritate stranie, ce îl locuiește în timpul actului scriptural etc. Întregi, obsesiile subsecvente temei creației (mâna scriitoare, manuscrisul taumaturgic, logosul mundifer, semnele scripturale revelatorii) trec și în următorul volum de poeme, Aproape un cerc (Editura Alfa, Iași, 2002), confirmând observația postfațatorului, Liviu Leonte, după care "Nicolae Panaite cultivă (doar) câteva teme, asumate, reluate cu imperceptibile nuanțări până la epuizarea lor". La fel, noctambulismul invocat
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
mă lovească/ cu nonșalanță în marșul lor/ ca o tăietură fără anestezie și mască" (Fără anestezie). Acestea sunt tonalitatea și mijloacele tipice pentru Nicolae Panaite, poetul ce mizează, așadar, din ce în ce mai sigur, mai lucid pe cartea textualizării, construind imaginea unui univers scriptural în care vocabulele, mai ales verbele și substantivele, preiau prerogativele puterii, se instaurează autarhic într-un sine poetic aproape isihastru, asupra căruia are devastatoare consecințe: "vorbele ce dau buzna spre mine/ zguduie geamurile ca o toacă/ nesiguranța a ajuns ca
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
zglobii!); Apărătorul găinilor (sau: hoțul când ajunge paznic/ din păziți își face praznic!) etc. În fine, Na-ți-o frântă că ți-am dres-o este subintitulată "Parodii amicale". Acest din urmă element peritextual este un indice exact al modalității scripturale alese aici de Dumitru Spătaru; nu știu, însă, dacă acesta l-a și exonerat în fața unora dintre "amicii" parodiați în ultima secțiune a cărții, care nu cred că i-au primit fără să crâcnească reverența auctorială. În orice caz, genul
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
în loja poeziei. Ceea ce nu înseamnă, desigur, că este dezinteresat de propria-i evoluție poetică, dimpotrivă: Valentin Talpalaru pare a căuta, mereu, formula cea mai avantajantă, care să îi confere o distincție și o notă specifice. Exersează, abil, varii maniere scripturale, își înmoaie condeiul în cerneluri moderne (cu răsunătoarele, deja hulitele prefixe neoși post-), dar nu poate neglija nici alexandrinismele poetice de-odinioară; se joacă, într-un cuvânt, cu modelele și resursele po(i)eticului, jucându-și, astfel, propria biografie literară
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
totul alte nume: Socrate și Platon, Heraclit și Heidegger, Trakl și Rilke, Baudelaire și De Nerval, în fine, Paul Celan. Fără excepție, prin urmare, nume de mari poeți și filosofi, pe care Mihai Ursachi îi consideră niște împătimiți ai actului scriptural care dublează gândirea lumii. În ciuda deselor referințe, nu avem de-a face totuși cu o poezie saturată de influențe, "încărcată până la refuz de reflexul textelor străine", așa cum îi apărea, bunăoară, lui Gheorghe Grigurcu. Indiscutabil, poezia lui Mihai Ursachi se dovedește
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]