455 matches
-
o profundă înnoire. Aceasta se impune tocmai pentru „mântuirea casei” căzute într‑o stare deplorabilă, din pricina „răutății”, a „jafului”, a „depravării” și a altor păcate de acest fel. Secțiunea teologică, precum și cea consacrată celor două veniri, beneficiază de o anexă scripturistică, formată din Is. 34,4 și Is. 57,1; Mt. 24,29.35; fragmente din Psalmul 101. Palingeneza cosmosului va însoți învierea oamenilor. Pentru a‑și „consola” auditoriul, îngrozit de perspectiva dezastrului, Chiril vorbește despre caracterul universal al transformării eshatologice
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu a fost scrisă, adică „întinată”. O „înviere a cerurilor”, în perfectă analogie cu cea a oamenilor, se va produce în acel moment. Din perspectiva anvergurii acestei reînnoiri cosmice, venirea lui Isus apare ca inevitabilă. Semnele eshatologice Elementele teologice și scripturistice prezente în primele capitole pregătesc decorul în care vor evolua, rând pe rând, cele două personaje principale: falsul Cristos și adevăratul Cristos. Înainte de a începe prezentarea efectivă a naturii și activității lui Anticrist, Chiril ordonează, foarte didactic, „semnele” eshatonului, insistând
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fără să îndrăznească cea mai mică explicație. „Avem de‑a face cu un caz particular al mitului”, pare a fi părerea generală a specialiștilor. Cu toate acestea, considerăm că există în cazul lui Chiril suficiente elemente, de ordin teologic și scripturistic, oferite chiar de text, pentru a încerca o altă explicație decât cea strict mitologică, care nu poate fi decât parțial satisfăcătoare. Să vedem mai întâi fragmentul în cauză (15, 14): Cine‑i acesta sau cu a cui putere lucrează? Tălmăcește
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ce poate fi calificat drept „istorico‑critic” avant la lettre, marchează o etapă intermediară între demersul tradițional și cel al unui Augustin sau al unui Theodoret al Cyrului. Odată cu Ieronim, milenarismul este categoric respins ca opinie primejdioasă, lipsită de fundament scripturistic (Com. Dan. 7, 17), iar mărturiile Scripturii referitoare la „vremurile din urmă” sunt cernute de critica textuală. Înainte de a aborda cele două opere menționate, se impune să amintim principiile exegezei lui Ieronim, precum și atitudinea sa față de Biblie, în general, și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
raportarea sa la Biblie. Atitudinea hermeneutică a lui Ieronim își are originile în activitatea sa de traducător. Revizuirea cărților Noului Testament mai întâi, apoi a celor din Vechiul Testament, întreprinsă la îndemnul papei Damasus, a marcat profund și definitiv abordarea sa scripturistică, în sensul unei relativizări din ce în ce mai clare a valorii „științifice” a Septuagintei, versiune mult prețuită, după cum se știe, de înaintașii săi și mai ales de Origen. „Ceea ce se desprinde cel puțin ca foarte probabil la un examen atent al faptelor, scrie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ueritas), este dublat în cazul lui Ieronim de o serie de principii hermeneutice, pe care le vom prezenta succint. În această privință, cel puțin teoretic, autorul Vulgatei se prevalează de tradiția alexandrină, care distinge trei sensuri posibile în orice pasaj scripturistic: un sens literal sau istoric, un sens moral și un sens alegoric sau anagogic. În Epistola 120, adresată unei văduve pe nume Hebydia, în 407, Ieronim expune această teorie, pornind de la Prov. 22, 20‑21, unde se spune: „Și scrie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
apropierea sfârșitului, este propovăduirea Evangheliei în toată lumea (IV, 17; cf. Mt. 24,14). Acest lucru va deveni un topos al eshatologiei creștine (cf., de exemplu, capitolele despre Augustin și Theodoret ale prezentei lucrări). Potrivit lui Hipolit, semnele de care vorbesc textele scripturistice și care se împlinesc sub ochii săi „nu sunt decât începutul durerilor” (ibidem). . P. de Labriolle, La crise montaniste, Paris, 1913. Toate mărturiile vechi despre montanism au fost adunate, traduse și prezentate de același P. de Labriolle, în Les sources
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
op. cit., p. 359. . Nu este vorba, în cazul lui Theodoret, de o sinteză a tuturor „metamorfozelor” Anticristului despre care am vorbit în capitolele precedente, ci mai degrabă de un fel de manual/digest de anticristologie constituit pe baza principalelor texte scripturistice și a anumitor date ale tradiției. . Cf. considerațiile lui J.‑N. Guinot, în L’Exégèse de Théodoret de Cyr, mai ales pp. 713‑722, în care autorul se ocupă de sursele posibile ale Comentariului la Daniel. . Trad. J.‑N. Guinot
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Testament Pseudepigrapha II, 1985, pp. 443‑462. . Cf., de asemenea, mărturia lui Pliniu cel Bătrân, Istoria naturală V, 27, 4. . Nouă triburi și jumătate, în versiunea siriacă, armeană, prima versiune arabă și cea mai mare parte a versiunilor etiopiene. Temeiul scripturistic al acestui număr se află la Num. 34,14 sq.; Deut. 29,8; Iis. Nav. 4,12: Dumnezeu i‑a alungat din pământul făgăduinței pe Ruben, Gad și jumătate din neamul lui Manase. În secolul al VIII‑lea î.Cr., triburile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și tot ce va avea, cu bună pace. Așijderea și slugile ei câte au avut, le-au făcut cărți de milă ca să slujească acei case pănă vor fi”), prezențele feminine (figurând, mai cu seamă în ipostaza de văduve, în piesele - scripturistice - ce ornează discursurile - ca în cuvântarea patriarhului Nifon către Radu cel Mare: „Iară domnului zise: «ție, doamne, să cade să îndreptezi pre cei strâmbi cu judecată tare și înfricoșată și dreaptă, după cuvântul lui Dumnezeu carele au zis cătră Moise
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
neatârnând - zicea Jacques de Goff - de vreun loc propice, fie el în Centru sau la Margine, ci de relațiile conflictuale care se nășteau într-un spațiu dat. Dispunerea dihotomică (una canonică în literatura istoriografică medievală a românilor) de evidentă sorginte scripturistică, acea opoziție dintre Bine și Rău identificată în faptele Voievozilor, a învățat-o, poate, Stoica Ludescu de la înaintași (autorul acelei bănuite compilații din timpul lui Matei Basarab)51: — „Vlad - vodă țepeș. Acesta au făcut cetatea de la Poienari și au făcut
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
cu dreptul de a purta coroană imperială. Sfânta Elena, știută și stimată în imperiu (Eusebius din Cesareea), șicontinuat „viața de văduvă creștină” (opinia majorității scriitorilor), protejând Biserica, cultivând bucuriile spiritului, zidind, ctitorind, ajutând. Văduvele sfinte vin și dintr-o istorie scripturistică (proorocița Ana, la adânci bătrâneți, despre Iisus Hristos 187: „Și era și Ana proorocița, fiica lui Fanuel, din seminția lui Așer, ajunsă la adânci bătrânețe și care trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria sa. Și ea era văduvă
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
Gavril Costachi și însurat cu Ecaterina, fiica soției lui Grigore Ghica) își zălogeau averile pentru a achita acele sume de bani, dar nu scăpau de presiunea unor Domni hrăpăreți. Ignorând porunca biblică (protejarea văduvelor și a orfanilor era un comandament scripturistic, pe care Neagoe Basarab îl asculta: „Și dărui pre toți, pre cei mici și pre cei mari, pre săraci și pre văduve, pe mișăi, pe cei neputincioși...”) și sfaturile date odinioară lui Radu cel Mare de patriarhul Nifon al II
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
și ideea de protejare. Preluând - în al VII-lea volum al culegerii sale - materiale colectate cândva de Iordache Golescu (Povățuiri i cuvinte adevărate), I.A. Zanne reține „pentru văduve”: „Pă văduve și pă sărmani dă nedreptăți să-i ocrotească” (percept scripturistic); „Pă văduve și pă sărmani cu deosebire să-i îmbrățișezi la păsurile lor”; „Să nu treci cu vederea pă văduvă când varsă lacrimi”; „Dă văduvă să-ți fie milă, ca și a ta neveastă mâine va fi văduvă ca ea
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
exclamă și moralizează („O, ticăloșii și nebunii! Cum umblară toți rătăciți”, „O, mare ciudă...”, „O, mare minune...”, „O, ce fac nestâmpărat...”), țintuindu-i pe culpabilii care nu le cruțau nici pe femei (între ele și pe văduve) cu așteptata pildă scripturistică: „O, nebunie nespusă, cum ei singuri strică țara! Că nu s-au suferit cu case bune, cu bucate multe, cu pace, cu cinste de la domnul lor, cu slavă de la toți. Nemeri pre Caiafa tocma în pântece și muri. Deci tâlharul
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
omului medieval informații despre moarte. Le descoperea - am văzut - înfiorat atunci când pășea peste pragul lăcașului de închinăciune, în predică și în reprezentările iconografice, toate comunicându-i, cu o retorică specializată, informații despre trecerea în neființă. Transpunerea în frescă a pildelor scripturistice - cum ar fi parabola săracului Lazăr -, prilej pentru zugrav de a reprezenta „moartea păcătosului”, o moartea „rea”, anticameră a Infernului (pictorului i se recomanda să așeze în imagine „pe un bătrân despuiat [care] zace răsturnat pe un pat, acoperit până la
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
stare din care „trezirea - înviere” se produce firesc) - și nu ca drastică „ruptură” - era o „încheiere” cu destule încorporări în meditațiile asupra omenescului sfârșit din veacul al XVIII-lea românesc (în „consolații”, în epitafuri), pentru care Antim Ivireanul găsește suportul scripturistic (obișnuit, căci Biblia și scrierile Părinților Bisericii asigurau temeiul disertațiilor de această factură) cel mai potrivit: „Așa ni-o adeverează nemincinoasa gura lui Hristos la sfânta Evanghelie: «Cela ce créde întru Mine, nu va muri în véciț”. Cu „moartea vécinică
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
traducerea, între 1661 și 1664, a Vechiului Testament, realizată în timpul șederii la Constantinopol. Motivele care l-au îndemnat să traducă Vechiul Testament au fost pur culturale, românul fiind împins, probabil, și de „pasiunea clasicizantă” (Virgil Cândea), și de interesul față de textul scripturistic, iscat între învățați de disputele confesionale ale protestanților. Lucrează pe Septuaginta grecească (varianta aldină), într-o ediție protestantă apărută la Frankfurt pe Main în 1597. Preia în întregime împărțirea conținutului după această ediție (traduce și Stihurile la dumnezăescul David, care
MILESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288140_a_289469]
-
decât toate bogățiile pământești”, el compune versuri emblematice, precum cărturarii barochizanți, cultivă cu pasiune latina și se ocupă de educarea în același sens a fiilor săi, își transformă numele în Orest, dându-i o rezonanță elină, dar folosește și forma scripturistică Uriil (o altfel de „antichizare”), participă la discuțiile de subtilitate teologică organizate în casa mitropolitului Ștefan. Interesat de ideile Contrareformei și chiar de declanșarea unei contrareacții ortodoxe la presiunile reformate, traduce în slavonă De imitatione Christi, îi sugerează, poate, mitropolitului
NASTUREL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288357_a_289686]
-
care a dăruit oamenilor o lege de viețuire mai bună decât altele, deși nu neapărat cea mai bună. În ortodoxie, revelația judecă istoria, nu invers. Chiar dacă răstignit pe cruce, Hristos continuă să domnească suveran peste istoria umanității. În sfârșit, arhivele scripturistice, la fel ca oricare alt text care marchează memoria Bisericii, sunt condiția necesară, dar nu și suficientă, a cunoașterii teologice. Aceste urme ale revelației rezumă îndemnul lui Filip către Natanael: „Vino și vezi”! (Ioan 1, 45) - fără să poată provoca
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
separat în mod brutal aspectul „divin” de cel „uman”. Relația de continuitate fenomenologică a vieții tradusă prin termenul de donație permite rediscutarea falsei distincții operate de teologii dogmatici între „revelația naturală” și „revelația supranaturală”. Nu mai puțin, în lumina evidențelor scripturistice, o asemenea distincție este oțioasă. În limbaj paulin, s-ar putea spune că revelația este la fel de „firească” (sau naturală) precum charisma pedagogică a unor învățători creștini și la fel de „supranaturală” precum darul profeției primit de apostoli. În ambele cazuri, este vorba
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
carte internațională, cu greu s-ar putea spune că ucenicii ortodoxiei prisosesc ori că unitatea creștinilor s-a întărit pe măsura acestei prolificități tipografice. Dimpotrivă, „toți caută spre ale lor, nu spre ale lui Hristos” (Filipeni 2, 21). Întrucât textul scripturistic nu furnizează niciodată evidențe, ci este doar pretext pentru diverse interpretări, lectura Scripturii funcționează în Biserică cu unica „ipoteză”: că „Iisus este Hristos” (Fapte 18, 28). În prologul scrierii sale împotriva maniheilor, Fericitul Augustin a mers atât de departe, încât
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
textul sfânt în punctul său de origine (i.e., Biserica). Acest act de reparație poate fi făcut în două moduri: cel mai rapid (și mai ușor de realizat tehnic) ar fi includerea lecționarului într-o anexă, care va cuprinde lista lecturilor scripturistice pentru fiecare zi liturgică a Bisericii ortodoxe (nu doar a duminicilor și a marilor sărbători). Un al doilea procedeu ar putea relua frumoasa tradiție a manuscriselor vechi, în care copiștii aveau datoria de a însemna pe marginea fiecărui pericope evanghelice
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
viu grai, de la amvon. Această vestire a cuvântului lui Dumnezeu a fost tâlcuită, mai ales în mănăstiri, în acord cu tradiția Părinților purtători de Duh. Vastele posibilități tehnice de astăzi ar permite nu doar indicarea zilelor liturgice corespunzătoare diferitelor lecturi scripturistice, ci chiar ilustrarea lor iconică (pentru marile sărbători). S-ar obține astfel un dublu registru referențial (prin text și imagine) care ar mijloci mult mai eficace procesul de identificare a Scripturii nu cu un simplu vestigiu al trecutului, ci cu
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
asimilare organică a Scripturii (Iezechiel 3, 2), interpretarea ca cină euharistică, înțelegerea ca interiorizare și absorbție a sinelui în viața veșnică a Cuvântului; pentru a înțelege însă consecințele acestui polinom hermeneutic, trebuie să percepem multiplele acorduri între textul și Cuvântul scripturistic. Cum se articulează consensul semantic în interpretarea și restituirea unității transcendentale a Bibliei? Pentru primii creștini, Scripturile erau un ansamblu organic ieșit din pântecele nevăzut al Bisericii. Ca revelație, Scripturile sunt opera lui Hristos. Ca autor al revelației, El se
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]